Muzeul Satului și locuitorii lui permanenți

TIPĂREȘTE

Poate review-ul următor vi se va părea ciudat, poate nu este de ”interes editorial crescut” sau nu este suficient documentat, dar, cu toate acestea, cele scrise in el fac parte din viața de zi cu zi a unuia dintre cele mai frumoase și vizitate muzee bucureștene.

Intr-o zi de vineri din acest inceput de aprilie, plecând ceva mai devreme de la serviciu, ne-am decis să profităm de cele câteva ore cât soarele incă mai strălucea, și să dăm o fugă la pădurea Băneasa. Pe drum insă Cristi a avut o idee și mai bună. ” Hai să mergem la Muzeul Satului”, mi-a spus, ”să vedem ce mai este nou pe acolo”.

Zis și făcut, am intrat pe aleea din fața muzeului, am parcat mașina și am intrat la muzeu.

Nu am intenția de a descrie acum Muzeul Satului. Au făcut-o pe acest site, cu mult succes, alții, inaintea mea, printre care: @Mitică 49, @iulianic sau @Mishu.

Voi incerca să povestesc altceva despre muzeu, ceva legat de viața de zi cu zi desfășurată pe aleile și in casele satului muzeu din București.

De cum am pășit pe porțile muzeului, privirea mi-a fost atrasă de frumoasele flori ale cireșilor japonezi plantați in anul 2009 chiar de primul ministru al Japoniei și soția sa, cu ocazia unei vizite in România. Lângă micuța grădină japoneză, se ridica, maiestuos, cu crengile pline de muguri gata să plesnească, un frumos stejar roșu canadian.

De aici, ai două variante: să pornești spre dreapta, spre sectorul nou al muzeului sau spre stânga, spre ceea ce a insemnat, incepând cu anul 1936, Muzeul Satului din București.

Noi am inceput cu partea veche a muzeului, cu aleile mărginite de case din Transilvania, Muntenia, Oltenia, am trecut de Moara de Vant Sarichioi, din Tulcea, după care am coborât și ne-am intors pe aleea de pe malul lacului, pe lângă Fantana cu cai din Vâlcea, pe lângă morile de vânt și de apă din Dobrogea și frumoasele case pescărești, ajungând intr-un final la Biserica Maramureșeană și la satul maramureșean.

De câteva ori, drumurile noastre s-au intersectat cu cele ale unei doamne, blondă, distinsă, pe care am auzit-o răspunzând cu amabilitate unor intrebări puse de câțiva turiști. Doamna, pe care, absolut intâmplător și doar pentru ușurința povestirii o vom numi in continuare, ”Mimi”, făcea parte din personalul muzeului și, trăgând după ea un coș (ca cele cu care mergi la piață), intra in anumite curți și case, unde staționa câteva minute.

Am realizat cu ce se ocupă exact Mimi mai târziu, iar cheia misterului ne-a fost dată de un motan care aștepta pe o bancă din fața bisericii maramureșene, privind țintă spre capătul aleii care duce spre intrarea Zodiac. Din acea direcție, câteva minute mai târziu, aveam să o vedem venind pe Mimi cu căruciorul. Motanul nostru a sărit de pe bancă, a intâmpinat-o bucuros, iar Mimi a scos din coș două castronele, pe unul l-a umplut cu hrană pentru pisici iar pe celălalt cu apă, și le-a așezat cu grijă, in fața motanului flămând.

După ce l-a hrănit și a mai discutat cu el, a pornit mai departe și a intrat pe rând in alte două curți. Noi am urmat-o in curtea unei gospodării din Argeș, unde nu mai puțin de trei pisici o așteptau.

Am intrat in vorbă cu ea și așa am aflat că in curtea muzeului locuiesc 60 de pisici. Fiecare are casa ei (in unele curți sunt chiar două sau trei pisici) sunt castrate (mai puțin vreo două pe care nu a reușit să le prindă) și sunt hrănite zilnic de personalul muzeului. Pisicile nu pleacă la alte case decât in vizită, fiecare știindu-și locul și așteptând zilnic, să vină Mimi sau altcineva să le dea mâncare. Bineințeles că pisicile nu stau degeaba, ci păzesc curțile și casele in care locuiesc de rozătoarele care indrăznesc să le calce teritoriile.

Toate pisicile au câte un nume la care răspund, dar, calitate absolut pisicească, doar atunci când vor ele. Acolo in curte era Negruța, Frumoasa și Tigruța, care de fapt era in vizită, ea locuind in casa din Bistrița Năsăud, aflată in apropiere. In caruța din șopronul gospodăriei, trona șeful pisicilor din acea curte, un motan portocaliu pe nume Valentino. El a primit mâncarea acolo, in căruță, după care s-a intins și a continuat cu leneveala la soare, fără insă a părăsi căruța.

Ceea ce a spus Mimi, cum că in fiecare curte din muzeu se află câte o pisică, s-a dovedit a fi adevărat. Ne-am continuat plimbarea, și am văzut – aici una neagră, dincolo, pe alee, traversa tacticos una gri, in cealaltă curte dormea una tărcată, și tot așa, cele 60 de pisici cu rezidență permanentă la Muzeul Satului iși duceau liniștite traiul lor pisicesc.

La ieșire, am trecut iar pe lângă cireșii japonezi, și, ce să vezi. La umbra unuia dintre ei, dormea liniștită, in parfumul florilor de cireș, o pisică neagră. Imaginea mi-a adus aminte de o știre pe care o auzisem in acea dimineață referitoare la cercetătorii japonezi, care s-au apucat să studieze comportamentele pisicilor și ale câinilor, pentru a găsi asemănări și deosebiri. Cred că pisica de sub cireșii japonezi auzise și ea de rezultatele cercetării, motiv pentru care dormea liniștită știind că, in sfârșt, supremația lor asupra ”dușmanului” tradițional, câinele, a fost dovedită științific.

Vă recomand o plimbare prin Muzeul Satului in această perioadă, cînd pomii sunt infloriți și când tot ce inconjoară casele satului este colorat in verde crud. Și, vă rog, fiți atenți și la cele 60 de pisici, singurii locuitori ai caselor din muzeu.

---

VIZUALIZĂRI: 843 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI