Poveștile șoselei Kiseleff (I)

TIPĂREȘTE

În ultima vreme am pierdut ceva timp pe Booking.com pentru a-mi rezerva cazările vacanței mari de anul acesta dar și mai mult timp căutând sa-mi stabilesc obiectivele pe care vrem să le vedem prin alte țări europene. Dar nu de puține ori în acest timp m-am întrebat dacă și acasă, în țară, noi românii știm atât de bine istoriile sau cum arată zonele pe care turiștii străini vin special să le vadă. Așa că ieri, fiind o frumoasă zi de primăvară pe care trebuia să o petrec prin București cu treburi, mi-am creat o fereastră spre o zonă dragă mie, prin care nu am călcat decât cu roata în această iarnă, deci o scurtă plimbare la pas pe șoseaua Kiseleff sub o primă promisiune de primăvară.

Șoseaua Kiseleff este artera cea mai iubită de ambasadele străine și de formațiile politice la modă care-și au pe aici diverse sedii, este drumul care pornește din cunoscuta Piață a Victoriei din care în ultima vreme sunt transmisii tv zilnice și se termină în Piața Presei Libere, acolo unde se află trista clădire a ceea ce în secolul trecut se numea Casa Scânteii.

Despre istoria șoselei și a locului, despre numele ei, neschimbat de la primire și până azi, un caz destul de rar, vă povestesc la sfârșitul articolului viitor.

Ieșind de la metrou în stația de la Piața Victoriei, am traversat spre numărul 1, prima clădire importantă, locul de unde începe cu adevărat șoseaua Kiseleff.

Muzeul acesta, aflat pe șos. Kiseleff la nr. 1 cred că este cunoscut de majoritatea celor ce vor citi acest articol și în mod deosebit de cei care au copii la școală. Nu voi intra în prea multe amănunte, despre el voi scrie separat pentru că este nu doar un obiectiv turistic interesant, este o instituție deosebită cultural și științific, la crearea, îmbogățirea colecțiilor lui și păstrarea lor în vremuri tulburi contribuind nume grele din cultura românească și nu numai. Dacă doriți să-l vizitați, programul de vară care începe la 1 aprilie este de marți până duminică de la ora 10 la 20 (program iarnă este 10 - 18), ultima intrare este cu o oră înainte de închidere, prețul biletului pentru un adult este 20 lei, pensionari 10 lei, elev 5 lei (cu legitimație), gratis preșcolarii și elevii în vacanțe, taxa foto este 10 lei. Mai multe informații găsiți pe site-ul muzeului.

Pe partea opusă muzeului Gr. Antipa, pe șos. Keseleff la nr. 2 se află un muzeu deschis publicului după "89 dar ale cărui colecții au existat în clădirea a cărei construcție a fost aprobată de regele Carol I în 1906 pentru a adăposti Institutul Geologic. Clădirea în stil neo- brâncovenesc a fost ridicată după planurile arhitectului Victor Ștefănescu, a fost tot timpul sub patronajul Institutului Geologic și azi este deschisă publicului aproape în totalitate cu frumoase colecții. Am intrat dorind să cumpăr câteva mărțișoare dar nu se putea ajunge la ele decât plătind și un bilet de vizitare a muzeului. Cum timpul îmi era limitat iar la casierie era o codiță apreciabilă majoritar rusă, am renunțat dar sigur voi reveni zilele acestea să rezolv și achiziția și vizitarea. Dacă vă interesează, muzeul are un magazin cu vânzare și până la 5 martie este deschis târgul de mărțișor. Dacă doriți să-l vizitați - gogorița aceea de la tv cu radiațiile a avut un scop murdar zilele trecute, nu sunt radiații mai mari decât în alte zone ale Bucureștiului sau din țară - programul de vizitare este de luni până duminică între orele 10 -18, ultima intrare la ora 17, taxa este de 8 lei adult, 4 lei elev, pensionar, taxa de ghidaj limba română 50 lei.

Mergând spre parcul Kiseleff, aproape de gard în curtea muzeului este bustul lui Ludovic Mrazek, elevul lui Babeș la facultatea de farmacie dar în special un eminent geolog care a condus Institutul Geologic mulți ani de la înființarea sa și, așa cum îmi place de multe ori să repet cuvintele reginei Maria, în 1907 el "a pus România pe harta lumii" fiind ales președintele Congresului Internațional al Petrolului.

Pe șos. Kiseleff nr. 3 se află un muzeu pe care cred și sper că mulți bucureșteni l-au vizitat, Muzeul Țăranului Român. Muzeul a fost înființat tot printr-o hotărâre a regelui Carol I, tot în 1906 ca și Institutul Geologic, ideea aparținând ministrului culturii de atunci. Primul director și cofondator, Alexandru Tzigara-Samurcaș este cel ce aduce numeroase și benefice modificări primei forme muzeale de artă țărănească, mult mai veche de 1906, prima colecție fiind cea creată de chiar Al. Ioan Cuza în timpul domniei. Al. Tzigara-Samurcaș, istoric de artă și filozof româno-albanez, cu o bogată activitate în țară și străinătate, aplică metodele de reformare a muzeului învățate de la un celebru profesor german, von Bode, astfel că trasează ideile care în parte sunt respectate și astăzi, mai precis după februarie 1990 când muzeul a fost redenumit și a redevenit parte a culturii românești autentice (după instalarea perioadei comuniste, scăpat cu greu de a deveni cazarmă a trupelor sovietice, clădirea a adăpostit Muzeul Lenin-Stalin apoi Muzeul Partidului). Am mai scris despre acest muzeu la sfârșit de an 2015, "Un târg la Muzeul Țăranului Român". Ca o paranteză la acest articol, biografia lui Al. Tzigara-Samurcaș este deosebit de interesantă și romanțată, pentru a vă face curioși să o răsfoiți măcar, pot să vă spun că el este cel despre care se bârfește că a fost fiul nelegitim al regelui Carol I, a fost în grațiile împăratului Wilhelm al II-lea și singurul român care l-a însoțit pe acesta când a vizitat teritoriul țării noastre în 1917, a avut ca dușman de moarte pe Titu Maiorescu dintr-un motiv pur omenesc, acea Mite Kremnitz amantă regală, a lui Maiorescu și Samurcaș, a fost recunoscut de regele Carol al II-lea drept unchi...

Clădirea actuală a muzeului a fost începută în anul 1912 și finalizată abia în 1941 după planurile arhitectului Ghica-Budești, este lucrată în cărămidă roșie cu arhitectură neoromânească de tip mânăstiresc, aspect accentuat de foișorul de tip clopotniță. Colecțiile adunate de muzeu de-a lungul anilor și buna organizare de după 1989 i-a adus un premiu valoros în 1996, Muzeul European al Anului dat de EMYA / Forumul Muzeelor Europene, prima dată acordat unei țări din estul Europei (premiile se vor da anul acesta la Zagreb în mai și din păcate, verificând lista, am constatat că România nu s-a înscris cu nici un muzeu). Acest valoros premiu l-a obținut muzeul în perioda când director i-a fost Horia Bernea (director general între 1990 - 2000), propus la inițiativa lui Andrei Pleșu, cel care avea să aducă multe îmbunătățiri instituției, noul nume și recuperarea unor colecții pierdute prin magaziile Muzeului Satului. Despre Horia Bernea s-a spus că a fost "omul lui Dumnezeu" pentru acest muzeu iar trecerea sa în neființă a lăsat neterminată "dâra de aur" a românismului autentic. De altfel trupul lui n-a plecat din aproprierea muzeului drag, el odihnește peste drum de intrarea în muzeu, în curtea micii biserici Izvorul Tămăduirii Mavrogheni.

Muzeul Țăranului Român se află din 2016 în consolidare și renovare, clădirea fiind și monument istoric, expoziția permanentă este închisă publicului dar se pot vizita expoziții temporare și târguri, de marți până duminică între orele 10 - 18. Intrarea este prin strada Monetăriei nr. 3.

Vis-a- vis de Muzeul Țăranului Român, pe str. Monetăriei nr. 4 se află o biserică micuță dar însemnată pentru cultura și istoria noastră, biserica Mavrogheni cu hramul Izvorul Tămăduirii, monument istoric de patrimoniu național. De la primii pași în curtea bisericii, surprizele se țin lanț pentru cei neavizați căci aici sunt mormintele lui Horia Bernea și Ion Heliade Rădulescu, aici este un portret în bronz pe coloană de piatră al lui Constantin Brâncuși, cel care a fost cântăreț și diacon cu calități vocale deosebite la acestă biserică unde a și locuit în perioda studiilor; în micuța curte se află și mormântul prințesei Zoe Bagration-Văcărescu și al prințului Mihail Konstantin Șuțu și acestea nu sunt singurele morminte de personalități. Singurele morminte la care ardeau două candele sunt cele ale lui Zoe Bagration și al printului Șuțu, celelalte, nici măcar cel al lui Horia Bernea care-și are discipolii la trei pași peste stradă, nu aveau lumină sau flori. Aici se află și o grădiniță cu program lung, un parteneriat între biserică și Ministerul Educației și care funcționează în fosta casă parohială.

Între anii 1786 - 1790, pe tronul Țării Românești a fost adus domnitorul așa zis fanariot Nicolae Petru Mavrogheni, un corsar a cărui familie avea rădăcini în insula Paros, un fost sclav al otomanilor, foarte iscusit și curajos, singurul pe care sultanul vremii l-a acceptat să rămână ortodox și să conducă o ambarcațiune de război. Dar noul domn a dus o politică dublă, benefică mai mult sieși și țării pe care o conducea decât sultanului: a desființat practic hoția și criminalitatea în Valahia prin legile extrem de dure impuse, a confiscat averile făcute peste noapte, a pus să se acopere drumurile principale cu lemn și ulițele secundare cu paie, a creat "vistieria apelor", rezervorul de colectare a apelor din izvoarele Crețulești, bazin de unde se alimentau o parte din cișmelele orașului, practic o primă rețea de apă potabilă a capitalei, a pus bazele unei forme primare a spitalului Filantropia - iubirea de oameni - care funcționeză și astăzi și care după 1811 s-a numit pentru un timp Spitalul Mavrogheni. Toate acestea au fost ridicate pe domeniul din afara târgului, în zona încă plină de păduri atunci, pe terenurile domnitorului, acolo unde tot el a ridicat biserica Mavrogheni.

Ridicată se pare în 1787 - pisania ei s-a pierdut, cea actuală este din 1902 - biserica a slujit familiei Mavrogheni dar și oamenilor de rând, domnitorul ctitor fiind cunoscut ca un aspru supraveghetor al bisericilor ce trebuiau să rămână deschise întreaga zi nevoilor credincioșilor iar iarna să aibă căldură la sobele construite din ordinul lui. Biserica a primit hramul Izvorul Tămăduirii drept mulțumire că fiica sa a fost vindecată miraculos de o boală considerată atunci incurabilă.

Biserica nu foarte mare este construită din cărămidă, a pierdut toate averile cu care o înzestrase domnitorul când a ridicat-o la rang de mânăstire și este biserică parohială din 1863 de la aplicarea ordonanței de secularizare a averilor mânăstirești. Inițial domnitorul Mavrogheni a închinat-o, după moda vremii, mânăstirii Ecatontapiliani din insula sa natală (în traducere ar fi biserica celor 100 de uși, biserică paleocreștină cu o frumoasă legendă a celei de a 100-a ușă secretă). Din mânăstirea de atunci a domnitorului Mavrogheni nu a rămas decât legenda, biserica pe care o vedem azi este reconstruită în întregime în 1847 iar pictura actuală este cea din 1973, realizată de Costin Ioanid. Pictura este obișnuită pentru o biserică ortodoxă, singurul fapt ce o face aparte este zodiacul de sub cafas, balconul unde stătea familia domnitorului în timpul slujbei religioase, azi locul corului bisericesc. Catapeteasma originală din 1847 este se pare unică în bisericile noastre, este pictată în frescă pe zidul gros de cărămidă iar icoanele specifice sunt încadrate asemănător unor ferestre, ceea ce îi dă un aspect puțin baroc.

Ceea ce face specială această biserică, este tipografia înființată chiar de domnitorul Nicolae Mavrogheni, locul unde s-a tipărit prima revistă în limba română dar cu alfabet chirilic de către Ion Heliade Rădulescu, "Curierul românesc". Tot aici s-a tipărit și primul "Regulament organic", de fapt prima constituție a României, în perioada când Muntenia și Moldova erau guvernate de ruși, de gunvernatorul Kiseleff. Tot în curtea bisericii a existat o școală de meserii, Școala de Meșteșuguri Mavrogheni, pe locul unei școli publice înființată tot de domnitorul Mavrogheni, loc unde în 1870 s-a înființat Monetăria Statului, cea care mai târziu a dus la schimbarea numelui străzii din Mavrogheni în Monetăriei.

Biserica din mahalaua Cișmelei lui Mavrogheni, cum era cunoscută zona acum 200 de ani pentru că în zonă era o cișmea pentru populație, este un loc ce merită vizitat deși este destul de greu să afli mai multe despre trecutul ei atât de important în istoria românească. Am intrat într-o biserică unde se rugau două persone, nu era nici un semn de fotografiat interzis dar la un moment dat, când stăteam într-o strană și priveam pictura tâmplei, o bătrână m-a luat la rost că vreau să fac poze altarului pentru un viitor furt, spunând că pot fotografia doar restul picturilor de pe pereți că acelea nu se pot fura!!! Și că în biserică se intră cu capul plecat să te rogi, nu să te zgâiești la pereți!!! O intervenție cu sonor la maxim ce a tulburat rugăciunea celor doi, fapt ce m-a făcut încă o dată să mă gândesc că biserica noastră nu are nici un interes să-i cunoaștem valorile istorice, cele morale vorbesc de la sine în asemenea situații. Mă gândesc că dacă nu este nimeni prezent pentru o informație dată turiștilor străini, măcar în pangar să găsim o mică monografie dar nimic, doar icoane și cărți de rugăciune. Să vă spun că era prezent si un cuplu de englezi care se arăta interesat de istoria locului? E trist. Poate că o altă operă de artă din curtea bisericii, pe care am descoperit-o când m-am apropiat să fotografiez tristul mormânt al lui Horia Bernea, are un rol în iertarea trecerii în uitare a unei istorii frumoase: aveam să aflu abia acasă căutând pe net, că cele 7 lumânări din bronz care par a arde deasupra unei pietre de mormânt sunt de fapt un cenotaf ridicat de sculptorul Mircea Corneliu Spătaru în memoria patriotului român pentru drepturile bănățenilor și bihorenilor, Moise Nicoară, cel al cărui loc de odihnă se crede a fi în această curte sau la o altă biserică bucureșteană. Care este semnificația celor 7 lumânări n-am aflat, cifra 7 este magică și misterioasă în aproape toate culturile lumii iar la creștini este prezentă atât în Noul cât și în Vechiul Testament, deosebită fiind legătura ei cu cele șapte păcate omenești!

Am poposit circa 1/2 oră în curtea acestei biserici liniștite, am stat puțin pe o bancă admirând chiar frumoasa fântână realizată la comanda Elenei Aubert pentru ca sufletul fiicei ei Maria să fie alături de mormântul amantului, prințul Șuțu și n-am putut să nu oftez gândindu-mă câte legende ar putea atrage aici turiștii români și străini. Numai dacă tumultoasa viață de aventurier a domintorului urât de boieri dar iubit de plebea română, Nicolae Petru Mavrogheni, ar fi trecută într-un pliant, o monografie a locului, câți bani s-ar strânge de la curioșii care doresc să afle cum umbla vodă cu caleașcă trasă de reni cu coarnele aurite, cum și-a făcut calul spătar, Spătarul Murgu la care boierii erau obligați să se închine, cum boierimea română încerca să-i imite privirea crucișă doar pentru a-i fi pe plac dar și cum a fost păcălit până la urmă de Marele Vizir pentru a putea fi scurtat de cap în 1790. Câte istorii, câte legende care zac prăfuite și neproductive prin vre-o arhivă!

Am părăsit cu puțin amar în suflet mica și alba biserică Mavrogheni îndreptându-mi pașii spre clădirea de alături, așezată pe colțul străzii Monetăriei cu șoseaua Kiseleff, o clădire care nu poate să nu-ți atragă privirea prin arhitectura și cromatica ei, prin numele de cărturari români de pe friza smălțuită în verde, o școală veche ce funcționează și azi, despre care însă vă zic în articolul viitor unde vor urma și alte povești despre clădiri încă vii aici pe bătrâna șosea Kiseleff, multe dintre ele ridicate pe pământurile ce cândva aparțineau familiei Mavrogheni.

---

VIZUALIZĂRI: 2455 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI