Poveștile șoselei Kiseleff (II)

TIPĂREȘTE

Șoseaua Kiseleff este o zonă deosebit de frumoasă dar și foarte interesantă prin istoria ei, prin oamenii care au locuit-o de la început și până după 1989, are un trecut și un farmec care, din păcate, se pierd voit sau altfel spus, ne ucidem singuri moștenirea. În plimbarea mea pe șoseaua Kiseleff, după ce am ieșit din actuala curte a bisericii Mavrogheni am poposit un pic să admir frumoasa clădire a școlii de alături, Școala Comunală Mavrogheni, azi școala nr. 11.

Școala, monument istoric astăzi, a fost construită după planurile arhitectului șef al capitalei, italianul Giulio Magni, începând cu anul 1896. Magni și-a pus semnătura pe multe clădiri importante din București și din țară dar aici a dorit să creeze o unitate arhitecturală așa că a copiat oarecum arhitectura și decorul actualei Casa Doina, ridicată doar cu câțiva ani înainte. Clădirea s-a păstrat destul de bine așa că nu poți să nu te oprești, chiar dacă nu-i știi istoria, să admiri decorurile din ceramică smălțuită verde, friza cu numele unor cărturari români precum Șincai, Bălcescu, Asachi, Alecsandri sau Ion Heliade Rădulescu, ultimul odihnindu-se în curtea bisericii de alături. De remarcat că pe micul turn cu ceas s-a păstrat un semn heraldic stilizat, unic în București, coroana regală deasupra unei inimi în care se află un sfânt purtând o cruce, totul sub forma unui triptic cu fond albastru. Iar pe colțul dinspre șos. Kiseleff se află o cișmea fără apă, construită acum peste 120 de ani, în amintirea cișmelei publice ce alimenta mahalaua pe vremea domnitorului Mavrogheni.

Din gardul școlii pe partea stângă și de la Muzeul de Geologie incepe parcul înscris pe lista monumentelor istorice și numit oficial în 1915 "Parcul Kiseleff", parc ce a fost creat odată cu trasarea drumului prin pădurea din zonă, în 1832 -1835 de guvernatorul Kiseleff. Parcul a apărut inițial pe locul fostei grădini cu flori rare atunci, lalele, garoafe și trandafiri, creată chiar de vodă Mavrogheni, parc ce s-a tot extins în vremea domnitorilor Gh. Bibescu și a lui Barbu Știrbei. Povestea parcului este frumoasă și se leagă de numele generalului rus care a refuzat onoarea oferită de români de a i se ridica o statuie, el cerând ca banii alocați acesteia să fie folosiți în interes public, dorință respectată, astfel că artizanul horticol al Vienei și parcului Cișmigiu, peisagistul horticol Karl Frederich Meyer este angajat. El a plantat aici câteva mii de pomi, în special tei, a făcut piste pentru pietoni, bicicliști și trăsuri, a ridicat multe chioșcuri și pavilioane. Aici era locul de întâlnire al unei clase privilegiate, tot aici se țineau mai apoi renumitele bătăi cu flori din duminica Floriilor, serbări la care participau cei ce plăteau o taxă pentru scopuri caritabile impusă de regina Maria.

În semn de respect pentru generalul Kiseleff, parcul este inaugurat cu mult fast de ziua onomastică a acestuia, 29 iunie 1844.

Parcul a fost mereu amenajat și modernizat până la război. Au fost ridicate mai multe statui, cele ale lui Ovidiu de Medrea, Delavrancea și Leonard, prințul operetei sunt și azi la locul lor. A dispărut Monumentul Infanteriei creat de Ion Jalea în 1936, demontat din ordinul mareșalului Antonescu și depozitat la Muzeul Militar de unde a dispărut. A fost înlocuit de Statuia Soldatului Sovietic Eliberator a lui Baraski, mutată și ea după 1989 în perimetrul fostului meu vecin, Cimitirul Eroilor Sovietici. Acum aici se află un monument nu foarte atrăgător dedicat infanteriei române creat de Ion Bolborea după cum scrie pe plăcuță.

Peste drum de acest monument, peste șosea, a fost amplasată o statuie care totuși cred că face notă discordantă cu restul statuilor din parc, toate cu și despre arta românească, ca de altfel aparte față de tot ansamblul șoselei Kiseleff, este vorba de statuia celebrului Omar Khayam sau Khayyam, dăruită de ambasada Iranului în 2001. Bustul lui Omar Khayam este pe un soclu de marmură neagră pe care sunt trei plăci, una cu un fel de biografie (~1048 - 1131, medic, filozof, astronom celebru, poet, matematician) iar pe celelalte două plăcuțe sunt câteva din "rubayatele" lui celebre (catrene). Am citit de câteva ori unele din catrenele lui dedicate iubirii, religiei, vieții. Unele nu le-am înțeles, altele m-au pus pe gânduri precum acesta: "Dincolo de pământ și infinit / Căutam să aflu Cerul de unde vine. / Un glas solemn atunci am auzit / - Și Cerul și Infernul sunt în tine! " Sau "Știi ce se află-n calendar? / Un ieri pierdut și-un mâine nenăscut! " scria cel ce a realizat un calendar mult mai bun și mai exact, cu mult timp înainte de cel gregorian.

Pe locul unde acum este statuia lui Khayam a fost cea a regelui Ferdinand Întregitorul, creată de un sculptor croat și distrusă în 1948 de comuniști.

Parcul era destul de curat zilele trecute, copiii se bucurau de soarele cald și locurile special amenajate pentru prichindei răsunau de veselia jocurilor lor. Sunt bănci bune iar chioșcul cu dulciuri, sucuri și cafea deja aștepta clienții. În curând verdele naturii pune stăpânire pe această zonă frumoasă.

Pe partea parcului dinspre str. arhitect Ion Mincu, la nr. 4 se află o altă clădire monument istoric, Casa Doina, fostul "Bufet de la Șosea". Proiectul inițial era de pavilion pentru a reprezenta țara noastră la Expoziția Universală de la Paris din 1889, creat ca o cârciumă românească mai luxoasă și având arhitectura și decorurile unei case boierești din zona deluroasă a Munteniei. Din lipsa fondurilor pavilionul nu s-a realizat la Paris în schimb arhitectul Ion Mincu a reușit să obțină cele necesare și să-și vadă proiectul materializat în această zonă luxoasă. Clădirea, renovată după 1989 este deosebit de frumoasă, mai ales prin decorațiile de ceramică colorată verde cu forme în relief, de friza cu nume de podgorii celebre românești, foișorul de lemn cioplit, fântânile arteziene vara. Astăzi este un restaurant de lux, de fapt așa a fost și la începuturile lui când aici nu cântau decât artiști mari iar clienții erau din boierime.

La intersecția șos. Kiseleff cu str. arh. Ion Mincu, la jumătatea distanței între Arcul de Triumf și Piața Victoriei, loc ales simbolic, s-a inaugurat "piațeta" după cum scrie pe monument, dedicată regelui Mihai, în ziua în care acesta a împlinit 91 de ani. Monumentul are în mijloc bustul regelui în uniformă de mareșal - regele Mihai este singurul mareșal în viață al armatei române - iar pe laterale sunt plăcile cu cronologia familiei regale și o mică parte din discursul regelui în Parlamentul României: "... nu văd România de azi ca pe o moștenire de la părinți, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. "

În spatele monumentului regelui Mihai se află o clădire pe care am admirat-o mulți ani în drumul către serviciu sau când mergeam la ședințele cu părinții la liceul din apropriere, o casă a cărei poveste am aflat-o abia prin 2010. Casa cu aspect de palat italian a aparținut văduvei lui Tache Ionescu, căsătorită cu prințul polonez cu descendență regală, Jan Woroniecki, un excelent diplomat prin marile capitale dar și un turist de excepție alături de soția sa româncă, prin toate continentele și insulele sălbatice. Adina, prietenă a reginelor României, are permisiunea să locuiască într-o bucătărie externă a casei după naționalizarea din 1948. Astăzi vila are un proprietar privat care o lasă să se degradeze.

Alături de vila prințesei Woroniecki, la nr. 9 se află o altă clădire frumoasă, cunoscută drept vila Gănescu, construită la început de sec. XX după planul arhitectului Ioan Berindei. Stilul elvețian al construcției este frumos și se păstrează și azi când casa este ocupată de centrul de plasament Sf. Iosif după cum scrie pe poartă, înaintea acestuia aici fiind cunoscutul restaurant Chateaubriand.

Mergând pe partea stângă spre Arcul de Triumf, nu scapă vederii frumoasa clădire ce astăzi este ocupată de Eximbank, fosta casă a celui ce a avut un nume cunoscut de toți șoferii bucureșteni cu probleme, Candiano Popescu. Casa a fost cumpărată de familia regală, renovată sub supravegherea arhitectului Cerchez și locuită pe rînd de regele Carol al II-lea, apoi de regele Mihai, cel care o donează în 1940 Ministerului Învățământului. Dar în 1948 este trecută ambasadei URSS care o transformă în centru cultural rus un timp destul de lung. Cum și când a ajuns vila în proprietatea casei regale este un mister și astăzi, printre proprietari anteriori familiei regale se pare că a fost și familia Marthei Bibescu, istoricii încă nu s-au pus de acord. Despre acest loc devenit în 1981 cămin studențesc circulă multe legende cu cadavre descoperite în beciurile unde se țineau vinurile și care, asemeni regulilor altor crame regale, erau vândute în fiecare primăvară.

Peste drum de Palatul Kiseleff, alături de ambasada Federației Ruse este o clădire destul de plăcută dar cu un trecut nu prea interesant, vila Toma Stelian, din 1996 închiriată PSD-ului care o și cumpără acum un an sau doi. Vila a fost construită de juristul Toma Stelian după planurile arhitectului Berindei și este donată statului în 1925 cu condiția de a se organiza un muzeu de artă aici. Acesta se inaugurează în 1926 dar la venirea comuniștilor la putere muzeul este desființat și vila trece în circuitul nomenclaturiștilor până ajunge sediu de partid. Clădirea la exterior este încă frumoasă deși a fost renovată mai simplist după stricăciunile provocate de cutremurul de acum 40 de ani.

Pe șos. Kiseleff la nr. 12, ceva mai retrasă față de stradă se află o altă clădire monument istoric, hotelul Triumf, ridicat în anul 1935 de arhitectul Arcului de Triumf, Petre Antonescu pe locul casei unde locuise Mihail Kogălniceanu. Inițial clădirea a fost folosită ca locuință a funcționarilor BNR, apoi unul din sediile secrete ale securității și, după aflarea secretului devine hotel pentru cazarea oaspeților străini ai PCR. A decăzut după 1989, acum are o situație incertă deși se află pe unul din cele mai scumpe terenuri din capitală.

Pe șos. Kiseleff la nr. 47 este o casă frumoasă, renovată, cu un prezent controversat de când aici funcționează Fundația Europeană Titulescu fondată și condusă de Adrian Năstase. În afara faptului că este una din clădirile bine renovate cu bani publici și că interiorul are numeroase obiecte de patrimoniu, de la covoare de Tabriz, porțelanuri și cristaluri vechi, tablouri și mobilier, nu fac comentarii. Dar pot să vă recomand să profitați de ocazia de a vizita interiorul, atât cât permit administratorii și vă asigur că surprizele pot fi colosale (acum cinci ani am avut această oportunitate, contra cost). Casa, una din cele două care au aparținut lui Nicolae Titulescu în zona Kiseleff, are la intrare o placă cu portretul lui Titulescu, deci este ușor de recunoscut. Este o arhitectură mai sofisticată ce poartă pe colțul clădirii monograma diplomatului.

După casa Titulescu și imediat lăngă ea sediul ALDE, șoseaua Kiseleff se deschide în rondoul cunoscutului și în sfârșit renovatului Arc de Triumf a cărei poveste a fost scrisă aici pe AFA (repet și eu întrebarea unui jurnalist, legată și de acest sediu ALDE, oare formațiunile politice au alergie la clădirile noi de birouri de aleg tot case de epocă în zonele istorice?!). Am stat puțin pe una din băncile de pe partea sediului ALDE și am privit medalioanele reginei Maria și regelui Ferdinand ce au fost repuse la locul lor, am conversat puțin cu doi tineri ce vorbeau stricat românește dar care doreau să afle dacă se poate vizita interiorul Arcului, apoi, pentru că timpul nu-mi permitea mai mult, m-am îndreptat spre stația de autobuz.

Șoseaua Kiseleff se continuă după Arcul de Triumf până la Piața Presei Libere, pe drepta are parcul Herăstrău iar pe partea stânga diverse asociații și federații sportive și tot aici este Comitetul Olimpic Român și Muzeul Sportului. Muzeul Satului, la numărul 30 este și el un loc plăcut pe această arteră bucureșteană ce merită vizitat și despre care s-a scris deosebit de frumos pe AFA.

În urma înfrângerii turcilor în războiul ruso-turc din 1828-1829, prin tratatul de la Adrianopol, Rusia trebuia să guverneze Moldova și Țara Românească, fapt petrecut între anii 1829 și 1834. Cel mai bun guvernator rus și cel mai iubit de români a fost contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, franțuzit Kiseleff în timpul misiunii diplomatice de la Paris din 1856 unde a fost un susținător al unirii principatelor române; general de excepție al armatei imperiale ruse, a condus până în 1834 guvernarea militară în Moldova și Muntenia, perioadă deosebit de benefică nouă atât politic cât și administrativ. Kiseleff, părintele primelor constituții românești, Regulamentele Organice, a introdus printre alte capitole și pe cele legate de starea sănătății populației, înfrumusețarea și paza orașului, la care erau subcapitole cu norme de înființare a trei grădini publice printre care și cea din zona Cișmelei lui Mavrogheni. Costurile fiind mari, lucrările au decurs greu. După încetarea guvernării rusești, drept mulțumire pentru felul cum a condus, domnitorii și boierii au hotărât să-l răsplătească pe Kiseleff fie ridicându-i o statuie, fie naturalizarea lui ca român și împroprietărirea cu o moșie, fapte pe care el le refuză elegant, recomandând Divanului domnesc și domnitorilor ca banii să fie folosiți pentru crearea unor utilități publice. După a treia încercare, domnitorii români îi respectă dorințele, banii fiind folosiți pentru începerea construcției teatrului, pentru rețeaua de apă potabilă a orașului și pentru crearea drumului spre Băneasa, de fapt scurtarea drumului Brașovului prin actuala șos. Kiseleff la care se adaugă parcul. Din banii vistierii țării, alocați inițial cumpărării unei moșii contelui Kiseleff, a fost plătit și horticultorul Mayer, directorul grădinilor imperiale austriece (acesta a murit la București, la vârsta de 38 de ani, bolnav de tifos, după ce a venit de la turci unde a fost un timp directorul grădinilor sultanului).

"o asemenea cinste ne cuvenindu-se celor vii, mai plăcut monument ar fi când acea sumă s-ar întrebuința pentru altă lucrare de folos obștesc", spunea Kiseleff în scrisoarea de mulțumire adresată domnitorului și divanului, indicând tot acolo cum să fie folosită suma de 15 000 galbeni, o parte pentru șos. și parcul Kiseleff. Unde ești tu astăzi generale Kiseleff?!

Ca o mică bârfă, contele general Kiseleff a avut o iubită româncă de origine rusă care i-a dăruit patru copii, singurii lui urmași dar pe care nu i-a putut recunoaște oficial fiind legal căsătorit, soția bolnavă locuind la Paris. Una din fete s-a căsătorit cu scriitorul Alexandru Odobescu.

Șoseaua Kiseleff a fost modernizată permanent până la început de sec. XX. A fost părtașă la momente importante din istoria noastră căci pe aici a intrat domnitorul Cuza în capitală în februarie 1859, apoi tot aici la 10 mai 1866 viitorul rege Carol I primește cheia orașului de la primarul capitalei, pe aici au trecut regele Ferdinand și regina Maria, Arcul de Triumf a fost și este martorul defilării de zeci de ani a armatei române.

Șoseaua Kiseleff, pe lângă frumusețea clădirilor vechi, are istorii și legende care-i dau farmec. Pe aceste locuri, doar în ultimii 200 de ani, au trecut oameni de onoare sau criminali, s-au consumat drame, s-au plimbat îndrăgostiții multor generații, au trecut triumfal domnitorii și regii noștri dar și trupele de ocupație, a fost și este o zonă de lux a capitalei vânată de profitori. Istoria ei adevărată nu o cunoaște nimeni cu adevărat, datele reale se împletesc cu legendele, adevărul este pe undeva la mijloc, precum spune Omar Khayyam în Rubayata pe care am ales-o să fie motto al acestui articol. Dar vă invit să faceți o plimbare la pas pe șos. Kiseleff, să admirați și alte clădiri frumoase ce sunt sedii de ambasade și nu pot fi fotografiate sau să înțelegeți ce înseamnă să distrugi trecutul privind la ruina casei familiei avocatului Miclescu, loc pe care cineva care dorea ridicarea unui mall l-a defrișat și de arborii seculari. Distanța de la Piața Victoriei la Arcul de Triumf este de aprox. 2 km, dacă faceți câțiva pași și prin parcul Kiseleff să vedeți statuile, mai adăugați câțiva metri, dar merită efortul, mai ales acum când pomii fără mult frunziș încă lasă liber privirii lucrul făcut de mână omenească.

---

VIZUALIZĂRI: 5311 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI