Dâmbovița, apă dulce… Partea II: Eroilor – Piața Unirii (toamna)

TIPĂREȘTE

La câteva luni distanță după plimbarea din vară când mi-am adus aminte că trebuie să continui periplul pe malul Dâmboviței deja se apropia sfârșitul toamnei. A doua etapă a plimbării a durat un pic peste o oră și s-a desfășurat pe o distanță de circa 2,5 km între Podul Eroilor și Hanul lui Manuc.

Călătoria pe faleza dâmbovițeană trece prin zone de locuire foarte vechi, cercetări arheologice atestând multe puncte de locuire pe malul râului cu numeroase meandre, codri deși pe maluri și multe bălți și ostroave. În secolul al XVIII-lea și al XIX-lea apar case mai arătoase, clădiri care adăposteau instituții ale statului, șosele și poduri etc. E celebră imaginea reprezentând pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza și doctorul Carol Davila, ambii călare, vizitând o zonă inundată din București în 1862. Primele lucrări de amenajare a cursului râului se desfășoară prin anii 1775, ca apoi cele mai serioase lucrări să se desfășoare între 1880-1885 sub conducerea unui inginer francez, Alexandre Boisguerin. Albia Dâmboviței capătă aspectul ce și l-a păstrat timp de 100 de ani: albia adâncită cu 6 m, fundul albiei a fost căptușit cu scânduri din stejar, malurile au fost îndreptate și înierbate, s-au amenajat cele două șosele ce însoțesc malurile și s-au plantat pomi. Lucrările au continuat de-a lungul anilor cu diferite retușuri și completări.

Carmen Sylva referindu-se la mahalalele bucureștene scria: Când ieșiam din casă la început, aveam totdeauna de ce mă mira. În orașul acesta se aflau străzi pitorești în care toate ușile erau pline de stofe multicolore, de fierărie, de oale verzi și cafenii. Alte părți erau o adunătură pestriță de case de păpuși, foarte mici, ascunse sub copaci, sub biete sălcii ce sunt despuiate în toți anii de crăci, ori sub salcâmi ce îmbălsămează orașul întreg primăvara. Se aflau deschise în stradă brutării, cismării, fierării, cârciume nenumărate, în care se vindea țuică, cocioabe întunecoase, în fundul cărora se vedeau figuri de hoți cu ochiul blând, cu zâmbetul trist. Cu cât te apropiai de Dâmboviță, cu atâta se înmulțeau căsuțele cu balcoane, cu podoabe, ce le da o înfățișare maurescă. Și apoi Dâmbovița... da atunci privirii scene vioiciune să transpoarte pe un pictor ori pe un poet. Lumea se îmbulzea amestecată în acelaș noroiu, copii umblau prin ea strigând veseli, țigănuși goi se vârau până în gât, sacagii își băgau caii, intrând și ei în apă până peste genunchi, spre a-și umplea sacalele. Și unde era mocirla mai adâncă se vedeau mișcându-se niște forme, corpuri cenușii, pleșuve pe jumătate ca niște spinări de ipopotam, capete numeroase cu coarne groase și aduse spre ceafă, boturi negre ce luceau la soare: erau bivolii...

Zona Eroilor Sanitari. Ne continuăm incursiunea din dreptul Podului Eroilor, unde se poate ajunge cu mijloace de transport în comun de suprafață și metrou. Pe ambele maluri există câte un parc: pe dreapta Parcul Eroilor (distrus acum, de fapt, de lucrările la noua magistrală de metrou către Drumul Taberei), iar pe stânga Parcul Venus, amplasat pe locul unui stadion al echipei de fotbal interbelice Venus. În acest parc s-a încercat amenajarea unui Memorial al Dâmboviței – o alee mărginită de aluni și o bancă ondulată redau vechiul curs al râului iar pe un panou este reprodusă legenda populară a râului. În mijlocul parcului a fost amenajată o zonă mlăștinoasă cu plante specifice, îngrăditură circulară din nuiele și un pod de lemn (vezi amănunte în articolul: vezi impresii). Pe malul drept, în capătul Parcului Eroilor, stă mărturie grupul statuar intitulat Monumentul Eroilor Sanitari – inaugurat în 1932, este dedicat doctorilor, asistentelor medicale și surorilor voluntare ce au ajutat pe răniții Primului Război Mondial, autor fiind sculptorul italian Raffaello Romanelli. Basoreliefuri de bronz cu activitatea sanitarilor înconjoară soclul monumentului; în vârf sunt trei personaje: Victoria, un rănit și un soldat sanitar.

Strada Elefterie. Râul dispare sub o platformă mare de beton – deasupra sunt mai multe benzi de circulație și accesul spre bulevardul Regina Elisabeta, precum și o parcare. Ne apare pe partea dreaptă Biserica „Sf. Elefterie” Nou, o ctitorie religioasă începută în anul 1935, pe locul alteia mai vechi, cu ajutorul donațiilor enoriașilor. Monumentala biserică, printre cele mai cunoscute din București, impresionează prin arhitectură, culoare și proporții. Dar, dar… la mai puțin de 250 m în susul străzii găsim o altă bijuterie religioasă: Biserica „Sf. Elefterie” Vechi. Ridicată pe cheltuiala unor negustori între anii 1743-1744, biserica era situată în acele vremuri pe un ostrov al Dâmboviței, înconjurată de păduri și de câteva căsuțe ale unui sătuc. Chiar și astăzi a rămas ca pe o insulă fiind înconjurată de cele două benzi de circulație ale străzii și străjuită în dreptul altarului de o bătrână salcie, martor tăcut al fostului ostrov. Turla semeață, medalioanele pictate la exterior, pridvorul împodobit cu trei arce, ancadramentul ușii de acces și pisania ornamentată sunt elementele ce se pot vedea la exterior. Doamna Ecaterina, soția lui Alexandru Ipsilanti Vodă, prefera să vină pe mica insulă, lângă biserica Sf. Elefterie (Vechi), și să se odinească/plimbe până noaptea târziu printre vii și pomi roditori.

Opera Română. Vis-à-vis de strada Elefterie se află impozanta clădire a Operei Române, realizată în 1953 după planurile renumitului arhitect Octav Doicescu. Pe fațada clădirii se află mai multe statui (muze) și două basoreliefuri monumentale; interiorul e superb. În micul parc din fața clădirii, lângă bulevard, se află statuia realizată de maestrul Ion Jalea și care îl reprezintă pe George Enescu.

Institute și facultăți. După ce trecem de o clădire nouă de sticlă, ornamentată cu benzi roșiatice pentru a fi oarecum în ton cu clădirile înconjurătoare, ne reluăm plimbarea pe trotuarul drept al râului Dâmbovița, reapărut de sub platforma de beton. Pe mal peisajul de toamnă târzie domină: fructe de măceșe, covor de frunze arămii, ciulini și plante uscate. Un nou ponton apare pe partea stângă, la danele de beton nu se află ancorată nici o barcă de lemn, ce să mai vorbim de vaporașe. Observăm Facultatea de Medicină Veterinară ce funcționează într-un spațiu larg, clădirea principală fiind ridicată în 1885, în campus fiind construite ulterior și alte pavilioane. Alături se află Institutul Național de Cercetare-Dezoltare pentru Microbiologie și Imunologie „Cantacuzino”, înființat prin lege în 1921 și găzduit în câteva clădiri construite pe terenul Institutului Babeș. Activitatea principală se baza pe activitatea de cercetare și producție de seruri și vaccinuri pentru combaterea bolilor contagioase. Se cunoaște soarta acestui institut național, convulsiile prin care a trecut în ultimii ani. Vine la rând altă instituție ce funcționează într-o clădire impozantă: Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”. Înființat în 1887 institutul a funcționat la început într-o clădire aflată în capătul Căii Victoriei; construcția ce o vedem azi e opera arhitectului francez Louis Blanc și a fost terminată în 1899. În curte se află bustul doctorului Victor Babeș, realizat de sculptorul Cornel Medrea. Ultima clădire din această serie este sediul Facultății de Biologie din cadrul Universității din București – mai exact o construcție de început de secol al XX-lea, ce a găzduit Facultatea de Științe (secțiile de Filozofie și Morfologie) – denumiri inscripționate pe plăci de marmură amplasate pe fațade.

Zona Izvor. Ajungem în dreptul Parcului Izvor, pe fundalul căruia se proiectează silueta gigantică a Palatului Parlamentului. Pe partea dreaptă remarcăm clădirea compactă a Academiei Oamenilor de Știință din România – o asociație formată în anul 1935 de un grup de oameni de știință cu scopul promovării cercetărilor cu caracter științific. Zona aceasta a avut mult de suferit în timpul regimului comunist din cauza demolărilor efectuate cu scopul de a construi ceea ce se vroia „Casa Poporului”. Podul Izvor face legătura cu Teatrul Bulandra, care își are sediu central într-o frumoasă clădire în stil neoromânesc construită între 1926-1929. Inițial aici a fost Palatul Ligii Culturale, pe aici a pășit marele istoric Nicolae Iorga către ședințe importante sau spre redacția publicației „Neamul Românesc”. Turnul de pe colțul clădirii, ce se încheie cu un acoperiș conic, atrage atenția de la mare depărtare.

În spatele frontului de blocuri găsim un important monument istoric: Biserica Mihai Vodă, ceea ce a rămas din fosta mănăstire. Ctitorie a lui Mihai Viteazul din anul 1594 ansamblul mănăstiresc avea un aspect de cetate. Istoria acestui complex religios a fost plină de urcușuri și coborâșuri, de fapte importante ori mărunte, de restaurări și în final de o demolare ordonată în anul 1985. Au supraviețuit doar biserica și turnul clopotniță care au trecut printr-un proces de translare în pantă pe o distanță de circa 300 m pentru a fi ascunsă în spatele blocurilor. În apropierea bisericii se află și Strada Sapienței, celebră prin plasarea în cunoscuta schiță a dramaturgului Ion Luca Caragiale.

Piața Națiunilor Unite. Un punct important pe cursul Dâmboviței este locul unde Calea Victoriei își încheie/începe odiseea. Dacă traversăm podul de aici, doar la o aruncătură de băț, ajungem rapid la Palatul CEC, Palatul Poștelor (Muzeul Național de Istorie al României) și Biserica Stravropoleos. Pe partea stângă se află două clădiri monumentale: Palatul Societății Agricola-Fonciera (construit în perioada interbelică și identificat prin terasa circulară cu piloni) și Blocul Adriatica-Trieste (ridicată în 1926 pentru Societatea Clădirea Românească; se individualizează prin „glorietele” de pe acoperiș – galeria cu coloane). Vis-a-vis, pe malul drept se află Biserica „Sf. Spiridon” Vechi și fântână George Emanuel Lahovary (operă a sculptorului Karl Storck din 1903; povestea tristă ce stă în spatele monumentului o găsiți aici: politeia.org.ro/magazin-i ... filipescu/24262).

Palatul de Justiție. Ultimul obiectiv important de pe acest tronson al plimbării, pe care l-am privit deja sub geana întunericului, și din nefericire, nu era iluminat – așa cum l-am „prins” altădată. Construcția monumentală a fost ridicată în 5 ani (între 1890-1895) după planurile unui arhitect francez, dar executat de arhitecți români, printre care și Ion Mincu. Fațada atrage prin ornamentica cu pilaștri și prin prezența a șase statui alegorice (Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul); într-un modul central este amplasat un ceas și alte două statui: Forța și Prudența.

Plimbarea pe malul apei se încheie pe întuneric atunci când și cursul apei dispare sub marele planșeu de la Piața Unirii. Pe tot parcursul plimbării ne-am bucurat de zborul pescărușilor precum și de dârele lăsate de rațele ce se plimbau prin diferite zone ale Dâmboviței (de la un an la altul sunt tot mai multe). Clădirile zărite pe malurile apei sunt deosebite și ascund o „istorie grea” în spatele fațadelor, iar micile incursiuni ce se pot face pe distanțe scurte pornind de la cursul apei ne conduc către noi descoperiri.

---

VIZUALIZĂRI: 1858 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI