Scurt periplu argeșean

TIPĂREȘTE

Fusese gândită inițial ca o Mini Întâlnire AFA. A fost inițiată cândva la începutul verii și a fost programată pentru luna octombrie, când, se presupunea, toată lumea își va fi terminat programele de vacanță. Conjunctura a făcut însă să se transforme într-o „micro întâlnire” . Am participat numai noi, subsemnatul și @doinafil, împreună cu @mprofeanu și soțul. Dorim, și pe această cale, să le mulțumim acestora pentru prietenia cu care ne-au primit și pentru efortul pe care l-au depus pentru a ne arăta câteva locuri minunate ale județului lor.

Încă de la început ne-au propus o listă cu vreo 7 – 8 obiective. Dintre acestea, numai Barajul Vidraru îmi era cunoscut. Restul constituiau o premieră pentru mine. Așa că am acceptat propunerile imediat. Ca urmare, vineri 17 octombrie, cu noaptea în cap, eram în tren și pe la 9:30 eram în gară, la Pitești😊

Gara din Pitești a fost o surpriză pentru mine. Nu mai fusesem pe aici de peste 40 de ani, dar aveam în minte imaginea gării prin care trecusem de multe ori în copilărie, când pe aici era singura cale ferată spre Craiova. Acum am ajuns în altă gară. Pentru început, nu mă încântă faptul că, pentru a ieși de pe peron, trebuie să urcăm un șir de trepte parcă mai lung decât două etaje de bloc, pentru a coborî, după aceea, la trotuar pe o scară rulantă. Deocamdată, atât! . Mai multă atenție îi voi acorda la plecare.

Gazdele ne așteaptă în gară și, pentru început, ne conduc la Hotel Duet, pe care îl rezervasem anterior. Speram să ne lăsăm bagajele acolo și să ne vedem de drum. Dar, surpriză! . Cu toată ora matinală, primim camera imediat.

Scăpați de o grijă, putem să ne încep programul. Prima destinație este Curtea de Argeș. Mai trecusem o singură dară, cu mașina, prin acest oraș, fără a opri. Pentru frumusețea drumului, hotărâm să mergem pe șoseaua veche, ocolind monotonia noii autostrăzi.

Pentru început, ne oprim la Biserica Domnească, ctitoria lui Basarab I (1310 - 1352), terminată în anul 1352. Nu aveam idee de existența acestui monument istoric. Din nefericire, este îmbrăcată complet în schele, așa că nu vedem nimic din arhitectura ei. Este într-un amplu proces de restaurare, atât la exterior, cât și la interior, care, conform intențiilor afișate se va finaliza în octombrie 2028.

Detaliile vizitei de aici, ca și de la celelalte obiective din Curtea de Argeș, vor apărea într-un articol ulterior al @doinafil...

Următoarea oprire o facem la Noua Catedrală Episcopală Regală, locul unde își dorm somnul de veci membrii ultimelor generații ale familiei regale. Mă impresionează arhitectura acesteia, ca finisaje în cărămidă aparentă și formă, mai rar întâlnite la un locaș de cult ortodox.

În imediata vecinătate este Mănăstirea Curtea de Argeș, cea care, potrivit legendei, este creația Meșterului Manole. Ctitorul ei, în perioada 1515 – 1517, este domnitorul Neagoe Basarab, cel a cărui statuia este în capătul aleii de acces.

După vizita în interior, dăm ocol bisericii și ne îndreptăm către Palatul Episcopal, construit de Regele Carol I între anii 1886 și 1890. Nu putem vizita decât biserica din interiorul acestuia. Muzeul și zona din spatele palatului, unde este o biserică din lemn și cimitirul în care este înmormântată Elena Lupescu sunt închise. Se pot vizita numai în grupuri organizate și cu rezervare prealabilă.

Suntem din nou în mașină, și ne îndreptăm spre nord, spre următorul obiectiv. Pentru început facem o scurtă oprire în fața Centralei Hidroelectrice Vidraru. Aceasta, echipată cu turbine, cu o putere instalată de 200 MW, produce anual circa 400 GWh energie electrică, uzinând apa din Lacul de Acumulare Vidraru, la o cădere de peste 300 m. Înțeleg că în prezent este într-un proces amplu de reabilitare.

Tot de aici putem zări, undeva sus, Cetatea Poenari. Menționată documentar pentru prima dată în 1453, pe vremea lui Negru Vodă, este cunoscută drept „Cetatea lui Vlad Țepeș” , care a extins-o și a fortificat-o. Mie mi-ar fi plăcut să urc până sus, dar cele 1480 de trepte au descurajat unii membri ai grupului. Mai târziu am aflat că nici nu puteam ajunge la cetate. Aceasta se vizitează numai în grupuri organizate, cu plecări la ore fixe 9:00,11:00,13:00,15:00), iar noi ajunsesem acolo pe la ora 13:30.

După numai câțiva kilometri, ajungem la Barajul Vidraru. Pentru început îi parcurgem coronamentul în mașină, cu gândul de a-l admira de undeva de pe malul stâng, din amonte. Nu avem noroc! 😒 Locul pe care îl știau gazdele noastre, debarcaderul unui hotel privat, este închis. Nu putem să vedem decât lacul, care este pe jumătate gol. Leg această situație de reabilitarea centralei hidroelectrice. Gazdele noastre au informația că în iarnă, lacul va fi complet gol. Probabil că și barajul are nevoie de ceva revizii.

Nu ne rămâne decât să continuăm drumul pe Transfăgărășan, fără o destinație anume, doar pentru a admira frumusețile zonei. Trecem de coada lacului și identificăm locuri și cabane cu denumiri cunoscute. Nu ne iese în cale nici un urs. Probabil suntem, deocamdată, la o altitudine prea joasă. La un moment dat, imediat ce trecem de Cabana Piscul Negru, drumul este barat. Știam că Transfăgărășanul este închis pe zona înaltă, datorită condițiilor de trafic nefavorabile pe timp de iarnă. Dar aici nu este nici un pic de zăpadă și pare că nici mulți kilometrii înainte nu ar fi. Mai erau numai vreo 3 kilometri până la Cabana Capra, de unde începe golul alpin și serpentinele spectaculoase... iar zăpada se vede numai pe vârful munților.

Nu ne rămâne decât să ne întoarcem și să oprim în parcarea din capătul barajului de pe malul drept. La început, doresc să fac o fotografie paramentului amonte. Nu găsesc nici o poziție care să îmi placă, plus că, lacul pe jumătate gol, nu creează o imagine interesantă. Așa că mă orientez spre aval. Găsesc o poziție exact în capătul coronamentului, de unde barajul își arată întreaga splendoare. Îmi aduc aminte câteva detalii învățate în facultate: este un baraj în arc, cu dublă curbură (atât în plan orizontal, cât și în plan vertical). Această formă, ce se apropie de o calotă sferică, permite o mai eficientă transmitere către versanți a eforturilor produse de împingerea apei. Rezultă o economie semnificativă de beton. Îmi mai aduc aminte că înălțimea este undeva pe la 160 m. Verificarea de acasă îmi spune că valoarea exactă este 166.60 m, iar lacul de acumulare din spate are un volum de 465 de milioane de metri cubi de apă.

Fac, apoi, o scurtă plimbare pe coronament. Mă amuz când, exact în mijlocul barajului deasupra descărcătorului de ape mari, acel preaplin al lacului care străbate corpul barajului, văd o gură de scurgere a apei de ploaie.

După fotografiile de rigoare, revenim la mașină și pornim la drum, înapoi spre Pitești. De la Curtea de Argeș mergem pe noua autostradă. Într-adevăr, imaginile nu sunt foarte spectaculoase, o bună parte din drum peisajele fiind ascunse de panouri fonoabsorbante. Ziua noastră se încheie la Casa Argeșeană, local recomandat de gazde, relativ aproape de hotel.

A doua zi începe la ora 10:30 când familia Profeanu vine cu mașina să ne ia de la hotel. Când ni s-a propus să vizităm „cetățuia„, habar nu aveam despre ce este vorba. Așa că pornim într-acolo. Drumul nostru trece, pentru început, prin Mioveni. Nu știu dacă drumul era pe acolo, sau mi s-a făcut o favoare, dar aici trecem pe lângă Uzinele Dacia. Sunt impresionat. Nu îmi imaginam că se întind pe o suprafață atât de mare. Înțeleg acum de ce are o așa mare importanță în economia țării.

Drumul continuă o perioadă pe DN 73D. Apoi, intrăm pe o serie de drumuri secundare, nu m-am lămurit de rangul lor, dar toate sunt asfaltate. Unele sunt atât de înguste încât am fost foarte bucuros că nu a venit nici o mașină din sens invers. Intrăm, apoi, pe un alt drum național, DN 72A. După un timp oprim într-o parcare oarecum improvizată.

Aici mă lămuresc care anume este destinația noastră. Este Mănăstirea Cetățuia, cea pe care internetul o definește Mănăstirea Cetățuia – Negru Vodă, aflată undeva în vârful dealului lângă care am oprit. Câțiva localnici aflați în zonă ne informează că avem de urcat circa o oră. După câteva momente mă lămuresc de faptul că acești localnici sunt de aceeași factură cu cei care stau în permanență în fața unei biserici. Cu cerșetori aveam să ne întâlnim mai târziu, pe poteca spre mănăstire.

Pornim la drum. Pentru început, pe un pod ce pare destul de solid, traversăm un râu gălăgios. Acasă aveam să aflu ce este vorba de râul Dâmbovița. Apoi, poteca debutează spectaculos, între o serie întreagă de stânci imense... și urcăm, urcăm, urcăm. La un moment dat, cineva care coboară, ne îndrumă să urmăm un șir de cruci... Într-adevăr, nu după mult timp, întâlnim o primă cruce. O plăcuță prinsă de ea, în patru limbi, mai puțin limba română, ne informează despre ce este vorba. Suntem la prima oprire din „Drumul Crucii” , acel calvar al lui Isus cu crucea în spate, urcând spre Golgota. Înțelegem că mai avem încă 11 etape până la destinație. Și, înțeleg că urcușul nu va fi chiar ușor.

La fiecare cruce este și o bancă pentru cei ce simt nevoia de a se odihni. Drumul urcă, uneori mai lent, alteori mai abrupt, uneori cu trepte amenajate, alteori prin cățărare pe bolovani. Pentru noi, cei din a treia tinerețe, este o foarte bună posibilitate de a ne verifica posibilitățile fizice. Am făcut față cu brio, cu toții. Drept este că avem nevoie de mai multe popasuri pe băncile la dispoziție. Ca urmare, urcușul nostru durează circa o oră și jumătate.

Sus, înainte de a intra în curtea mănăstirii, mă abat pe o potecă spre stânga. După câțiva pași ajung la „Peștera Moșului” . Este o chilie săpată în stâncă, plină de icoane, inclusiv pe ușă. Descopăr și câteva basoreliefuri săpate în stâncă. Presupun că a fost locuința vreo unui pustnic de pe vremuri. Și, într-adevăr, ceva mai târziu descopăr pe o placă de marmură din curtea mănăstiri numele Cuviosului Ioanichie Schimonah. Dar chilia este folosită și azi de călugării care vor să se roage în liniște.

Un indicator de lângă peșteră mă trimite către Cavalerul Trac. . Îl descopăr pe peretele de stâncă din spate. Îmi pare ceva extrem de vechi, dar nu aflu nimic despre el. Acasă întreb internetul și aflu:

Apoi intru în curtea mănăstirii. Descopăr aici două biserici. Biserica Veche este săpată în stâncă. Nu se cunoaște data realizării ei. Unii istorici o atribuie voievodului Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, însă tradiția locală susține că adevăratul ctitor al bisericii a fost voievodul Negru Vodă. Se pare că în acest loc a fost un sanctuar dac, un loc de adăpost în vremea ocupației romane. Mai târziu a fost loc de refugiu pentru mai mulți domnitori aflați în primejdie. Între aceștia au fost Negru Vodă, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul și alții. Datorită amplasamentului, este considerată a fi „Meteora României” .

Biserica este alcătuită din un pronaos, un naos cam cu aceeași suprafață și altarul. Pronaosul are ca decorațiuni o singură icoană înrămată. Chiar și rafturile cu o mulțime de candele îmi dau impresia că este mai curând un loc de depozitare decât un loc sacru. Nu este deloc pus în valoare! 😒 Are noroc cu ușa frumos sculptată, vizibil de dată recentă. Naosul mai arată a biserică, având dotările și mobilierul de rigoare. Pictura este, însă, într-un stadiu avansat de degradare. Catapeteasma este masivă, mai mult ca sigur și ea săpată în stâncă, dar tencuită, pentru a primi pictura. Se zice că în altar ar fi un „izvor al tămăduirii” , dar care nu are apă decât câteva luni pe an. Nu am avut acces acolo.

Rămân cu impresia că biserica veche nu mai este folosită pentru rugăciuni sau evenimente de cult, de când a apărut Biserica Nouă, realizată din lemn, în stil maramureșean. Nu am reușit să aflu cât de nouă este aceasta, dar nu cred că este mai veche de 1993, când vechiul schit a devenit mănăstire. Pictura este curată și are un aer modern. Mă șochează faptul că în pronaos sunt de vânzare, pe lângă icoane, sticle de pălincă. Pe lângă biserica veche, aceasta nu mă impresionează prea tare.

Ieșind din biserică, o ocolesc pe partea dreaptă, trec de clădirea care adăpostește chiliile și ajung într-un adevărat șantier. Se execută o clădire nouă pentru chilii. Rămân surprins... Cum au ajuns toate lucrurile astea aici? Hai să zic că sacii de ciment și cărămizile au fost cărate în spate, pe potecă. Dar fierul beton și betonierele?

Imediat am o nouă surpriză. Într-o mică incintă este o adevărată „grădină zoologică” cu o mulțime de păsări și animale sculptate în lemn. Mi se spune că este opera călugărilor. Apreciez că au un talent artistic deosebit.

Continui urcușul și, după ce trec de un bazin cu nuferi (nu mă așteptam să-i găsesc la altitudinea asta), ajung la Crucea Dorințelor. Cu tot efortul, trebuia să ajung acolo, pentru că aveam o arzătoare dorință de transmis.

Locul îmi oferă și o frumoasă priveliște asupra văii Dâmboviței. La coborâre, mă opresc la o mică expoziție de costume populare, aflată într-o construcție rotundă, lângă șantier.

Înainte de a coborî, verificăm pe un telefon altitudinea la care ne aflăm. Acesta indică „720m” . Revenind în parcare, calculele ne spun că diferența de nivel este de circa 170 m. Eu o estimasem între 200 și 250 m. Dar, acasă, internetul îmi spune că, în realitate, cota la mănăstire este 881. Această valoare pare a fi confirmată și de spusele unuia din muncitorii din șantier, care susținea că, la Crucea Dorințelor, cota este 900. Așa că nu aș pune mare bază pe cifrele telefonului.

Următoarea destinație este Mănăstirea Nămăiești. Nu voi insista asupra ei. A descris-o, este drept, cam de mult @doinafil aici (https://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=65544&d=manastirea-namaiesti-valea-mare-pravat--namaiesti-ag). Mai de curând a scris și Mama Michi un alt articol (https://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=114819&d=manastirea-namaiesti-valea-mare-pravat--namaiesti-ag)

Doina a simțit nevoia să revină aici în semn de mulțumire și considerând că are o datorie față de icoana făcătoare de minuni de aici, care i-a îndeplinit o dorință fierbinte. De la data vizitei Doinei, din 2013, s-a modernizat parcarea, a mai apărut un corp de construcții și un altar de vară.

Din nefericire, la momentul vizitei noaste, Muzeul Etnografic este închis. Lăsăm să intre în biserică, înaintea noastă, un grup mare de copii, iar noi dăm ocol incintei. Aruncăm o privire în altarul de vară și apoi urcăm în Turnul Clopotniță. Nu este mare lucru aici. Se urcă, pe trepte de lemn, numai aproximativ, un etaj, până la o platformă. De aici se trag clopotele. Mă amuză că pentru cele două clopote este o singură frânghie, în „U” . Tot aici este și toaca.

În timp ce eram în biserică, rugându-ne la icoana făcătoare de minuni, afară începe să plouă strașnic. M, posesor de glugă, dă o fugă la mașină și ne aduce la fiecare câte o umbrelă. Putem pleca în siguranță mai departe. Am avut nare noroc că nu a plouat cât timp eram pe poteca de la „Cetățuia” .

Și continuă să plouă până ajungem aproape de următorul obiectiv... dar, când ajungem la Mănăstirea Corbi de piatră nu mai ploua! 😊 Am fost puțin sub presiune, pentru că fusesem anunțați că lăcașul se închide la ora 18:00, iar noi ajungeam cu mai puțin de jumătate de oră înainte.

Biserica mănăstirii este în totalitate săpată într-o stâncă spectaculoasă, imensă, care ni se prezintă cu un perete perfect vertical de peste 30 m înălțime. Rămân cu impresia că pronaosul și naosul au fost săpate ca două mari grote, după care, la nivelul stâncii, acestea au fost închise cu zidărie. Accesul din exterior arată bine! Trecând, însă, de ușă îmi dau seama că biserica este doar o amintire. Nu mai este funcțională. 😒 Pronaosul este complet gol, nu există decât pereții de stâncă. O deschidere dreptunghiulară asigură trecerea în naos. Acesta arată identic, chiar dacă pereții au săpate niște nișe în care erau, pe vremuri, desenate icoane. Fac mari eforturi pentru a încerca să descopăr urme de pictură în una din acestea. Nu prea am succes. În dreapta accesului în navă, în fundul grotei, este catapeteasma. Această este săpată în stâncă, însă, surpriză. Picturile de pe ea sunt re-pictate, sunt vizibile, clare, fără defecte.

Ușile împărătești lipsesc, iar altarul este la fel de gol ca și restul. Este doar un bloc de stâncă, de formă trunchi de piramidă cu baza mică în jos, probabil fosta masă sfântă.

Deși naosul are două ferestre spre exterior, la ora 18:00, într-o zi noroasă, în interior este destul de întuneric. Dar, pe la mijlocul vizitei, descoperim un ștecher și o priză și reușim să aprindem un bec. Trebuie să fac din nou fotografiile, în niște condiții un pic mai bune.

Plec de la mânăstirea „Corbii de Piatră” , acest adevărat monument istoric ce datează de prin secolul al XIV, deși prima atestare documentară este din 1512, din timpul lui Neagoe Basarab, un locaș de cult care susține continuitatea credinței ortodoxe pe aceste plaiuri, nu este suficient pus în valoare, nu este introdus într-un circuit turistic susținut, pare de-a dreptul, părăsit. 😒

Amuzant este faptul că, imediat ce plecăm de aici, începe din nou să plouă. Și plouă până intrăm în Pitești. Ne dăm jos din mașină pe un trotuar uscat. Nu mai găsim locuri la Casa argeșeană... și trebuie să ne orientăm către La Tuciuri, aflat în imediata vecinătate. A fost o atmosferă chiar mai plăcută decât dincolo! 😊

Ziua a treia este dedicată muzeelor. Începem cu Vila Florica – conacul Brătienilor de la Ștefănești. Nu voi insista, a descris @doinafil vizita noastră aici (https://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=117740&d=muzee-in-pitesti-si-imprejurimi--pitesti)

După aceea, la numai câțiva kilometri, în satul cu același nume ne oprim la Muzeul Golești. Acesta adăpostește conacul uneia dintre cela mai reprezentative familii din Țara Românească din secolele XVII – XVIII. Alături, în aceeași incintă, este Muzeul Viticulturii si Pomiculturii Golești, un adevărat muzeu al satului cu locuințe vechi, din zonele tematice. Nu putem pleca de aici fără o scurtă vizită la Biserica Sfânta Treime – biserica Goleștilor, de peste drum. Despre toate acestea voi încerca un articol viitor.

Ajungem la gară cu vreo jumătate de oră înainte de plecarea trenului. Am timp să o inspectez puțin. Rămân cu impresia de la început, este o construcție ciudată. Casa de bilete, sala de așteptare, spațiile anexă, sunt toate la etaj, deasupra liniilor și peroanelor. Deși are vreo câțiva ani vechime, pare nefinalizată. Spațiile comerciale sunt în totalitate neocupate. Avantajul este că se asigură accesul de pe ambele laturi ale căii ferate. O bilă albă de la mine o are mini biblioteca din sala de așteptare.

Trenul nostru, care vine de la București, pentru a pleca înapoi, are o întârziere la sosire de 10 minute. Dar, deși pleacă la timp, fără o explicație evidentă ajunge la destinație cu aproape o oră întârziere. Data viitoare când vom mai merge șa Pitești, vom lua autobuzul! 😊

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 32 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI