Târgoviște - puțină istorie. Ba nu, multă!

TIPĂREȘTE

Nu am fost în Târgoviște prea des. De fapt, am mai fost o singură dată și, sincer, n-a lăsat urme în memorie. Dar, dacă tot mai aveam spațiu liber pe hard, m-am gândit că n-ar strica o plimbare de o zi, mai ales că ocazia a venit coborând dinspre Pucioasa.

Știam că Târgoviște a fost cândva capitala Țării Românești și că pe acolo s-au perindat domnitori cu sabie, barbă și idei mari. Atâta istorie nu poate să nu te zgândăre un pic. Așa că am pornit la pas, cu o curiozitate relaxată.

Ca orice oraș cu un trecut serios, și Târgoviștea are ștampila ei. Adică acel 'ceva' pentru care ar trebui băgată în seamă, inclusiv de cei care zic „Eh, o fi doar un oraș de provincie” .

M-am uitat, ca omul pregătit, pe niște ghiduri turistice, să văd ce zice lumea de știe de ele cu turismul că „trebuie neapărat văzut” . Că timpul trece, n-ai cum să-l pui pe pauză, și eu voiam totuși să ajung și pe meleagurile vrâncenești, unde mi-e domiciliul cu acte-n regulă, dar eram pe la vreo 175 de km de acel loc, atât de drag mie. Am vrut esență.

Așa că ghidurile au fost clare: Curtea Domnească e the must. Cu Turnul Chindiei în rol principal, serios, pozezi turnul ăla din orice unghi și tot bine iese. Mai este, apoi, Marea Biserică Domnească și chiar ruinile Curții Domnești. Că tot ești aicea„poți trece și pragul Muzeului Tiparului și al Cărților Vechi. După, urmează Mănăstirea și Biserica Stelea – liniște, verdeață, atmosferă de „hai să mă gândesc la lucruri mai profunde” .

Și apoi, surpriză: Târgoviștea stă bine la muzee. Serios, nu glumesc. Ai Muzeul de Artă, al Poliției, ai și-o Grădină Zoologică, plus vreo două-trei case memoriale care arată că și la noi s-a trăit cu stil. Plus Poșta Veche, Centru Vechi adică, care e acolo, cu aerul ei vintage, bună de poză și cafeluță la umbră.

Deci, da – ai ce vedea. Nu-i un oraș unde „bifezi” repede două chestii și pleci. Are un vibe tihnit, dar consistent. Târgoviște nu țipă la tine, dar îți șoptește istorie și povești. Dacă ai o zi liberă și chef de o plimbare cu sens, pune-o pe listă. Merită!

Curtea Domnească:

Dacă tot am ajuns în Târgoviște, era păcat să nu dau o tură prin cel mai celebru loc al orașului: Curtea Domnească. Nu doar pentru că apare în toate ghidurile de genul „ce să vezi într-o zi la Târgoviște” , ci și pentru că are în spate o istorie care merită puțin respect (și niște poze bune).

Curtea asta n-a fost doar o reședință de vacanță pentru domnitori plictisiți. A fost gândită ca un adevărat centru de putere: loc de decizii mari, de judecăți, de emis hrisoave și de dus la bun sfârșit treburi importante de stat. Aici trăiau nu doar domnitorul și familia lui, ci și toți cei care țineau roțile sistemului în mișcare: curteni, slujitori, gărzi.

Se pare că prima mențiune oficială a Curții vine din 1403, într-un document semnat de Mihai I, fiul lui Mircea cel Bătrân – semn că treaba era deja serioasă. Mai târziu, în documente, apare formula „orașul domniei mele” , ceea ce cam spune tot.

Cei care treceau prin Târgoviște în drum spre Istanbul sau reprezentau diverse curți europene nu ratau ocazia să lase în urmă povești scrise despre cum arăta locul și ce obiceiuri aveau oamenii de aici. Morala : nu ne făceam de râs!

O plimbare printre ruinele Curții te gâdilă, așa, un pic, la orgoliu. Intri lejer prin încăperi unde, cu câteva sute de ani în urmă, dacă te prindea cineva pe-acolo fără voie, nu mai ieșeai tot așa de lejer. În cel mai optimist scenariu, scăpai cu un șut în fund. În cel mai... tradițional, capul tău ajungea cam la nivelul picioarelor.

Și partea cea mai nasoală era că toți cei care asistau la scenă – curteni, ostași, poate și vreun menestrel rătăcit – nu păreau prea afectați. Ba chiar, din unele cronici, se înțelege că râdeau bine.

Comparativ, galeriile de fotbal de azi par chiar pașnice. Da, se mai fac urări legate de mamele adversarilor sau de tot arborele genealogic, dar să fim serioși: nimeni nu pleacă acasă fără cap.

Astăzi, Curtea Domnească e bine pusă la punct, cu alei, ruine și, desigur, Turnul Chindiei, care veghează totul de sus, ca un paznic bătrân și fotogenic. Dacă ajungi în oraș și nu treci pe acolo, ai cam ratat esența.

Turnul Chindiei e fără îndoială reperul cel mai cunoscut al Târgoviștei. E ca logo-ul orașului – îl vezi pe pliante, pe magneți, pe internet, peste tot. Și, sincer, merită toată atenția. Construit pe vremea lui Vlad Țepeș, turnul avea un scop practic: apărare, supraveghere, mai puțin poze la apus, cum se practică azi.

Urcarea... nu-i chiar plimbare de seară. Primele două etaje trec repede, nici nu le bagi în seamă prea tare. Scări de lemn care scârțâie la fiecare pas, un zgomot discret care te aduce înapoi în vremurile vechi. La fiecare nivel, te oprești un pic – sunt mici expoziții cu arme, documente și alte amintiri medievale. Îți tragi sufletul și mai înveți câte ceva.

Pe măsură ce urci, scara devine tot mai îngustă și mai abruptă. Aerul parcă se rarefiază, iar tu cauți oxigen cu gura deschisă ca un pește. Gâfâi cu sens, dar nu renunți.

Și-apoi, sus. Platforma de la ultimul etaj îți oferă o panoramă care face toți mușchii obosiți să tacă. Vezi întreg Ansamblul Monumental Curtea Domnească în toată splendoarea lui. Ziduri, alei, biserici și turnuri, toate se aștern în fața ochilor tăi ca o machetă viu colorată.

Ce impresionează și mai mult: Târgoviștea e un oraș verde. Mult verde. Nu vezi păduri de blocuri sau peisaje industriale apăsătoare. E aer, e spațiu, e liniște. Și toate astea, privite de sus, au alt farmec. Da, merită să urci Turnul Chindiei – chiar și dacă te dor genunchii după.

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești

Vizitarea Muzeului Tiparului și al Cărții Vechi Românești înseamnă, de fapt, o plimbare prin istoria scrisului și a cuvântului tipărit în spațiul românesc. Târgoviște nu a fost doar capitală domnească, ci și vatra tiparului în Țara Românească.

Aici, în 1508, călugărul Macarie tipărea Liturghierul, prima carte apărută pe teritoriul românesc, urmată de Octoih (1510) și Evangheliar (1512), toate în limba slavonă. Din același centru cultural pornește, mai târziu, Coresi, cel care avea să aducă o schimbare majoră: ideea că și limba română merită să fie limbă de tipar. Lucrările lui – de la Evangheliarul românesc din 1561, până la tipăriturile în slavonă și română – marchează trecerea spre o cultură accesibilă poporului.

Expoziția muzeului evidențiază evoluția limbii scrise prin cărțile din secolul al XVII-lea – de la Evanghelia învățătoare și Pravila de la Govora, până la Cazania lui Varlaam și Psaltirea lui Dosoftei.

Secolul XIX aduce schimbarea alfabetului: renunțarea la cel chirilic în favoarea celui latin. În expoziție regăsim ediții princeps semnate de Negruzzi, Alecsandri sau Bolintineanu, dar și primele publicații regulate: Curierul Românesc, Albina Românească și Gazeta de Transilvania.

Pe scurt, un muzeu mic ca spațiu, dar uriaș prin importanță. Un loc unde afli nu doar cum se tipărea, ci și cum a început cultura scrisă să prindă glas românesc. Intrarea-n muzeu se face în baza biletelor de intrare pentru Ansamblul Monumental Curtea Domnească.

Marea Biserică Domnească

Marea Biserică Domnească din Târgoviște nu e doar un loc de rugăciune, ci și un adevărat album regal pictat direct pe ziduri. Dacă ajungi în pronaos, te întâmpină una dintre cele mai impresionante galerii de portrete de domnitori munteni, păstrate într-un ansamblu artistic cu valoare istorică și documentară deosebită.

Pe peretele de vest al pronaosului, domnitorii par adunați la o ședință solemnă din alte vremuri. Îi vezi, rând pe rând, pe Matei Basarab și Neagoe Basarab, urmați de Constantin Brâncoveanu și Petru Cercel, ambii înfățișați ca ctitori, ținând macheta bisericii în mâini — gest simbolic ce le confirmă rolul de susținători ai lăcașului.

Cel mai impunător poate fi Mihai Viteazu, pictat pentru prima oară cu coroana pe cap, într-o ipostază care i se potrivește perfect. Lângă el, îi găsim pe Radu Șerban, Constantin Cârnul, Șerban Cantacuzino și Radu Mihnea, toți reprezentând o parte importantă a istoriei Țării Românești.

Pe lângă valoarea spirituală, pictura votivă din Marea Biserică Domnească este și o mărturie artistică de excepție. E o lecție de istorie vizuală, accesibilă oricui intră și ridică puțin privirea. Aici, zidurile vorbesc – în culori, în gesturi și în simboluri.

Vizita merită nu doar pentru arhitectura bisericii, ci și pentru întâlnirea directă cu chipurile celor care au făcut istorie.

Cam asta se poate vizita strict în incinta Ansamblului Monumental Curtea Domnească din Târgoviște. Bine nu se poate intra ca la stână fără câini, biletul de acces costă 20 de lei de persoană cu armata făcută și 10 lei pentru ăla de-a ieșit la pensie. Adresa este foarte ușor de găsit, e chiar pe Calea Domnească, unde altcumva ?! Locuri de parcare nu sunt atât de ușor de găsit dar, pe străzile lăturalnice te descurci. Și nu, nu ești în periocl de rătăcire, ești sub umbra Turnului Chindiei, tot ce trebuie să faci e să ai contact vizual cu construcția.

Ceva mai departe de Curte, dar nu mai mult de vreo 400 de m, o să găsești Mănăstirea Stelea, cea construită de Vasile Lupu ca semn de împăcare cu Matei Basarab, cel care a construit la Soveja, Vrancea, Mănăstirea Dobromir. Nu știu să vă spui de ce, dar eu am vrut tare mult să văd acest ansamblu monahal.

Intrarea-n curtea mănăstirii se face trecând pe dedesubtul Turnului-clopotniță, construit în secolul al XVI-lea, un exemplu de eleganță discretă și meșteșug medieval bine păstrat. La partea inferioară, decorul specific epocii atrage atenția printr-un joc ordonat de cărămizi așezate orizontal și vertical, întrerupte de panouri simple, tencuite. E un tip de detaliu pe care, dacă nu-l cauți, îl treci cu vederea – dar, odată observat, îți dai seama că stă la baza unui stil care a influențat multe dintre bisericile ridicate mai târziu în Muntenia.

Ornamentele ceramice, bumbii colorați și ocnițele care încadrează detaliile turlelor nu sunt doar de decor: ele aduc un aer aparte construcției și devin semnătura arhitecturală a vremii.

Interiorul bisericii păstrează o parte din comoara originală – obiecte de cult valoroase, fiecare cu povestea sa. Se remarcă două jilțuri brâncovenești, unul purtând stema Țării Românești, azi păstrate la Muzeul Național de Istorie. La acestea se adaugă un disc de argint aurit, dăruit de doamna Stanca (1599–1600), și un potir filigranat, oferit de voievodul Vasile Lupu.

Tot din vremea lui Vasile Lupu a rămas o anaforiță din argint aurit cu stema Moldovei, acum în colecțiile Muzeului Național de Artă.

Biserica a fost restaurată și înfrumusețată în timpul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, care i-a redat o parte din strălucirea inițială. Fie că vii pentru liniște, pentru istorie sau doar să admiri detaliile, ansamblul e o experiență completă – tăcută, dar profundă.

Acuma, nah, nu vă imaginați că știu io din cap toate chestiile astea cu arhitectura și ornamentele din ceramică — am citit și eu, ca să par erudit. Poate chiar vă impresionez un pic și, cine știe, vă înverziți la față de ciudă că ce deștept par. Dar să nu ne panicăm, încă mai sunt om normal, abia am învățat să scriu cu literele mari !

Centrul Vechi (Poșta Veche)

Ca orice oraș cu viață în el, și Târgoviștea are un centru. Ba chiar unul vechi. Dar să nu înțelegeți „vechi” ca pe ceva prăfuit sau expirat – dimpotrivă! Centrul Vechi e cel mai animat loc din oraș, plin de terase, cafenele, restaurante și lume ieșită la plimbare, mai ales seara.

Noi am ajuns pe acolo la ora 13:00. Căldura? 38 de grade. Celsius, nu Richter, cum sunt eu obișnuit prin Vrancea. Doamne ferește să fie astfel! Oricum, cu toate gradele, locul merită: e un soi de completare firească a imaginii Târgoviștei – un oraș liniștit, dar viu, unde viața se trăiește în ritm domol, cu bucurie și detașare.

Cum spuneam, mi-a plăcut Târgoviștea chiar dacă, realizez, am vizitat o mică parte. Muzeul de Artă, pe lângă care treci de la Curtea Domnească spre Mănăstirea Stelea, era extrem de închis, deh, Duminică după-amiază.

La Muzeul Poliției nici n-am încercat să ajung, asta e culmea știți cîte bancuri cu polițișlti sunt? Vă spui io, c-am fost acoloșa, unul singur, restul sunt întâmplări adevărate! Glumesc, era deja trecut de 15 când am decis să plecăm spre Vrancea natală, era cam târzior să mai mișunăm prin fosta capitală a Munteniei.

Ca un corolar, Tâtrgoviște merită apreciată: un oraș aerisit, stilat și liniștit, pot spune. Care nu mă credeți, e părerea voastră„puteți să scrieți ecouri, aicișa, să mă faceți praf! Că eu, tot la părerea mea rămân ba, mai mult, mă și tirez, haidi, pa!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub

---

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 190 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI