'Zilele care au plecat' din casa doamnei Puia Florica Rebreanu

TIPĂREȘTE

Acest citat l-am găsit absolut întâmplător, fără măcar să caut. Și acest articol începea altfel dar l-am modificat pentru că mi-a plăcut ce spune Zafon. Nici măcar nu știam ceva despre scriitorul spaniol contemporan Zafon. “Umbra vântului” n-am citit-o dar mi-am propus să o caut și în toamnă să-i vântur puțin paginile. În schimb vorbele de mai sus se potrivesc ca o umbră unei cărți pe care am primit-o în anul apariției, 1969, pe care am răsfoit-o de multe ori în anii când nu știam ce este acela internet, carte pe care n-am dorit să o dau cu împrumut de frică să nu o pierd dar pe care acum am dăruit-o cu drag unui “suflet” care o va prețui o vreme și care, sunt convinsă, îi va fi prieten.

Pașii m-au purtat în timp până în fața blocului dar o singură dată și în interiorul apartamentului de pe str. dr. Gh. Marinescu nr. 19, la ușa cu nr. 11 adică acolo unde a stat până în ultima clipă a vieții, fiica adoptivă a scriitorului Liviu Rebreanu, Puia Florica Rebreanu. Pe aceasta dar și pe mama ei, Fanny (Ștefana) Rebreanu le-am cunoscut atunci când Puia și-a prezentat cartea într-un turneu teleormănean și când eu, eleva de atunci a atras cumva atenția scriitoarei prin două cozi lungi până aproape de genunchi.

Un bloc vechi cu două plăci de marmură, pe care sunt trecute numele celebrilor locatari, una dedicată Fanny și Liviu Rebreanu.

Apartamentul are 100 mp și este format din 4 camere și dependințe, situat la etajul 2, zid în zid cu apartamentul lui Ion Minulescu (ca un fapt aparte, Minulescu și Rebreanu și-au cumpărat la aceeași dată casele și au murit în același an). Am urcat scările curate și am sunat la ușa apartamentului Rebreanu - sunasem la interfon pentru casa Rebreanu, nu au răspuns dar am intrat căci a ieșit cineva din bloc. Ușa se deschide spre holul mic al apartamentului care a păstrat ceramica veche în model fagure, locul unde mă întâmpină ghidul amabil. După primele cuvinte cu dl. muzeograf Adrian David îmi propun să rețin cât mai mult din povești, greu la final pentru că am primit o cantitate uriașă de informații atât despre viața familiei Rebreanu dar și despre multe alte lucruri legate de epoca în care aceasta a trăit.

Holul are pereții plini până la tavan cu tablouri, majoritar portrete ale scriitorului, caricaturi și coperți de publicații semnate de I. Iser, C. Ressu, Depralon sau portretul mare semnat Sell. Două cuiere vechi, așa ca pe timpuri, trăistuțe populare din Ardeal. Alături este un pieptar din zona Năsăudului, o cămașă bărbătească și cureaua de piele lucrată cu motive populare. Pe o ușă ce duce spre anexe este o pălărie de femeie, așa cum poartă țărăncile ardelene la munca de vară a câmpului. Uitasem că scriitorul a fost și un bun desenator, mi-a reamintit aici ghidul când mi-a prezentat desenele ce-i aparțin printre care și casa lui Ion al Glanetașului sau un mic autoportret. De fapt sunt câteva fotografii după desenele scriitorului și în cartea Puiei.

Livingul și sufrageria sunt mobilate după moda vremii, multe tablouri, unele originale semnate de Steriadi, Luki Galaction- una din fiicele lui Gala Galaction, portretul Puiei la 21 ani semnat de Ressu, ultimul portret al lui Rebreanu semnat de Traian Cornescu, fost scenograf al Teatrului Naționa unde Rebreanu a fost director. Tot aici sunt sculpturi ale Miliței Pătrașcu (fostă iubită a lui Brâncuși, cel care a convins-o să se dedice sculpturii) și ale lui Baraschi. Un secretair micuț cu un radio Siemens deasupra dar și pickup pentru 10 discuri. Vitrina are printre exponate, o așchie din crucea fratelui său Emil, executat prin spânzurătoare la 14 mai 1917 și al cărui destin tragic i-a inspirat scriitorului “Pădurea spânzuraților” (deși bucățica de lemn am văzut-o într-o casetă, am uitat să întreb dacă este autentică cum se spune, voi reveni asupra acestui lucru căci mă întâlnesc iarăși cu dl. David). Tot acolo sunt expuse păpușile din porțelan dăruite Puiei, fiecare are nume, am reținut doar pe prima, Mimi, apoi bibelouri, bijuterii, evantaie, multe alte cadouri primite de Puia și Fanny de la Liviu. Sufrageria este la fel, pereții plini de icoane vechi pe lemn și altele în tehnica naivă pe sticlă - se și numește camera icoanelor, cam 150 - dar piesa de rezistență este servanta Bidermeyer, parte a setului vienez primit cadou de nuntă de la mitropolitul Nifon, rudă a soției. Restul mobilei din cele două încăperi a fost făcut pe comandă la firma cu sediul în Târgu Mureș, la furnizorul familiei regale, Szekely-Retty dar lucrat la Viena și a fost cadoul de nuntă al părinților pentru Puia. O pendulă de podea care și funcționează (reparată gratis de un vizitator care era ceasornicar), scaunele tapițate în piele, candelabrul, toate alcătuiesc un interior frumos, încărcat după moda primei părți a secolului trecut. Impresionantă icoana pe spatele căreia Puia a scris momentul morții soțului ei, 13 august 1976.

Un dulăpior elegant de perete, încadrat de două icoane pictate pe oglindă - o raritate se pare - ascunde carnețelele de joc de la table și cărți, pasionată familia de această plăcere dar care dovedesc totodată cât de meticulos, de tipicar era ardeleanul născut la Târlișua.

Biroul este o altă încăpere frumoasă, este o combinație de lucruri personale ale scriitorului aduse după moartea sa din ultimele case în care a locuit. Se pare că Fanny, soția, a adunat tot ce a fost important în casa din Valea Mare Argeș unde Liviu a murit la 59 de ani în condiții încă neclarificate (varianta oficială este boala de plămâni și ficat, neoficial “intoxicat cu plumb”, rusesc, alături de alți 10 localnici, din pură întâmplare în timpul unui jaf al soldaților ruși în satul respectiv). Fanny a vândut locuința doctorului Ion Erbașu (ulterior aceasta a fost rechiziționată de stat și făcută muzeu, azi este iar proprietate privată a cunoscutei familii Erbașu, casă într-o gravă stare de degradare). Fanny s-a retras la București, obiectele personale ale scriitorului fiind aranjate în una din camerele apartamentului Puiei, fiica doar a soției scriitorului și recunoscută oarecum nelegal dar care a primit și a dăruit o mare dragoste lui Liviu. Impresionant este portretul mare al scriitorului în haina de academician (pe atunci, academicienii aveau o ținută specială cu motive țesute în fir de aur). Tabloul a fost pictat de C. Ressu la doi ani de la moartea scriitorului, după o fotografie făcută când Rebreanu ținea discursul de recepție cu lauda țăranului român pe care l-a numit nu doar înaintașul său ci al oricărui academician. Se spune că după moartea scriitorului si înhumarea lui grabnică și fără nici un onor, casa a fost jefuită de localnici argeșenii iar la întoarcerea soției, lucrurile au fost recuperate cu ajutorul autorităților, biroul ce se află azi aici în casa Puiei fiind găsit în casa preotului.

Bucătăria, un alt loc frumos cu multă ceramică ardeleană autentică, “Someșanca”, cu desene albastre pe fond alb-crem în majoritate, specifică zonei Năsăudului. Unele au peste un secol, precum farfuria pe care e trecut anul 1901 (sau ulciorul cu anul nașterii scriitorului, 1885 aflat azi în birou). Admir și colecția de ibrice de cafea a celui ce bea până la 2 l pe zi dar ochii se opresc pe fila de calendar “15 martie 1976”, ziua când Fanny s-a stins. De fapt, cu ea murea o lume, ea a cunoscut cel mai bine viața și trăirile celui ce i-a dăruit marea și unica iubire din viața lui și despre care se zice că a fost femeia posesivă care l-a exploatat într-un fel dar care l-a ajutat să scrie, să-și salveze unele opere și la ferit de corvoada zilnică.

Liviu Rebreanu nu a locuit în acest apartament elegant de 4 camere - el a stat cu chirie în București aproape de facultatea de drept ca și în alte case despre care nu se mai știe nimic. El a cumpărat apartamentul în acest bloc al membrilor corpului didactic, ajutat de ginerele lui Minulescu, în anul 1934 pentru fiica sa adoptivă, Puia și pe care i l-a făcut cadou de nuntă cu ofițerul Radu Vasilescu, un bărbat frumos după cum se vede în fotografii și picturi, bogat și cult, cel care din anumite motive a renunțat la cariera militară devenind crainic sportiv și secretar al lui Rebreanu. Despre el, despre relațiile de familie a vorbit foarte mult și frumos dl. David. Se spune că atât cât a locuit în București, Liviu Rebreanu venea în fiecare dimineață să bea cafeaua aici cu draga lui Puia.

Ghidul îmi explică și modalitatea de administrare a casei azi deschisă în întregime publicului, faptul că trebuiesc respectate condițiile impuse de donatoarea Puia Florica Rebreanu, acelea care stipulează că muzeul trebuie să o onoreze și pe mama sa Fanny (Ștefana) Rebreanu, actriță și scriitoare de memorialistică, că obiectele expuse trebuie să fi aparținut doar familiei și nu primite de la străini, că trebuiesc prezentate așa cum le-a lăsat donatoarea la moartea sa în 1995 (actele de donație au fost făcute în 1992), mobilierului și tablourile să nu-i fie schimbat locul și nici fila de calendar să nu fie modificată, per ansamblu să dea impresia unei case încă locuite de proprietarii ei.

O vizită pe care o credeam de maxim un ceas, s-a transformat în mai multe ore, deosebit de plăcute și de care-mi voi aminti mult timp. Ghidul m-a convins, deși nu aveam în plan acest lucru, să vizitez și casa Minulescu. Nu regret că a trebuit să amân o altă treabă pentru a intra și în apartamentul alăturat, a avut dreptate și a meritat din plin vizita. Voi încerca să vă povestesc într-o zi și despre boemul Minulescu, în casa căruia am stat cred că peste două ore. Un ghid pregătit și pasionat precum dl. David te fac să uiți de ceas și să pleci mai bogat de aici și mult mai încărcat sufletește căci se povestește despre românii tăi.

Cele două case, Rebreanu și Minulescu, sunt practic obiective separate, pentru fiecare se plătește taxa de vizitare de 10 lei - sunt reduceri pentru pensionari - și, cine dorește poze, câte 15 lei taxa foto, cu chitanță. Se ajunge relativ ușor la adresa unde sunt trecute două interfoane, am aflat că este bine de sunat la casa Minulescu unde stau ghizii de obicei. Blocul profesorilor cum este cunoscut este pe str. Dr. Gh. Marinescu la nr. 19, vis-a-vis de palatul Cotroceni. Eu am mers cu troleibuzul 90 de la Universitate până la stația Grădina Botanică apoi m-am întors puțin la trecerea de pietoni în dreptul căreia este strada respectivă. Programul este 10 - 17, orice informații ce se modifică le găsiți pe site-ul Muzeului Literaturii Române. Casa memorială este bine întreținută de cel care-o deține, Muzeul Literaturii Române și care s-a ocupat de restaurarea multor obiecte de valoare.

În una din camerele casei Rebreanu se află, temporar, colecția Pilat.

I-am pus o întrebare ghidului, cum de s-a reușit păstrarea lucrurilor în familie, în perioada de după 1944 și concluzia a fost aceeași ca peste tot, un fel de colaborare, de fapt acceptare a condițiilor impuse de statul nou sau, cu alte cuvinte, capul ce se pleacă, sabia nu-l taie!

Fără nici o reținere, vă recomand să mergeți să o vizitați, prezentarea este interactivă, adaptată nivelului vizitatorilor, se pregătesc programe speciale pentru copii, un loc interesant și care ne scoate puțin din rutina zilnică a totuși folositorului fb. Am trăit câteva ceasuri sub umbra trecutului care-ți reamintește câte bogății avem și noi dacă nu le spulberă cumva vântul nepăsării!

Webmaster, te rog dacă se poate, www.youtube.com/watch?v=ScplpZ-yb3E / Poezia sufletului.

---

VIZUALIZĂRI: 4755 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI