The Grudge la Thang Long

TIPĂREȘTE

N-am scris niciodată până acum de restaurante. Şi probabil că nici n-aş fi scris dacă nu mă încerca o plictiseală groaznică datorată unei slabe activităţi pe AFA în ultimele zile. Am tot luat la citit review-uri din urmă, am tot studiat pentru vacanţele viitoare, până am ajuns în situaţia tristă de a-mi reciti propriile aberaţii. Nu, clar, aşa nu se mai putea. Drept pentru care m-am apucat să compun primul meu review gastronomic. Ce-o ieşi... vom vedea la sfârşit în funcţie de numărul de cititori care vor decide că merită să treacă măcar o dată pragul acestui local pe care eu una îl ador. Aşadar...

Undeva în Bucureşti, pe lângă locul unde a fost adus pe lume vajnicul urmaş al nostru de gen din ăla insensibil (a se citi masculin) şi purtătorul stindardului familiei, adică la o aruncătură de băţ de maternitatea Bucur, se află Thang Long, un restaurant cu specific vietnamez căruia din când în când obişnuim să-i trecem pragul. E adevărat, de cele mai multe ori pentru a ridica mâncarea comandată telefonic cu vreo 20 de minute înainte, dar, de vreo două ori chiar am reuşit să-i savurăm preparatele în atmosfera localului.

Eh, locul cu pricina este al unor vietnamezi de la mama lor care vorbesc o română de te bagi sub masă ca să nu te vadă când râzi. Sunt însă extrem de amabili şi serviabili, iar mâncarea lor... cred că salata Dalat cu viţel aş mânca-o every fuckin’ single day şi-n culcare şi-n sculare. Să revenim însă la familia respectivă. De câte ori am fost să ridicăm mâncarea am tratat direct cu bucătarul-proprietar, de câte ori am comandat la domiciliu am avut de-a face cu fiul său, iar de câte ori am fost să mâncăm acolo... dar asta trebuie povestită pe larg...

Am trecut prima dată pragul acestui local undeva prin luna martie a anului trecut cu prilejul unei cine “cu la mulţi ani”. Eu aranjată, coafată, machiată, rujată, tocată (adică pe tocuri...), ce să mai, eram o nebunie ambulantă, la braţ cu dragul meu sotz cu “tz”, intru şi privirea îmi alunecă pe paravanele mobile care se puteau muta oricum era necesar. Le admiram în linişte când atenţia ne-a fost atrasă de ospătar care se oferă să ne conducă la masa rezervată cu ocazia evenimentului cu pricina, unde eram aşteptaţi. Şi depăşim un paravan, îl depăşim pe al doilea, lumina difuză şi ireală era peste tot împrejurul nostru, şi, când să trecem de al treilea simt un fior pe şira spinării şi înţepenesc. În faţa mea, aşezat pe jos, sprijinit de perete şi privindu-ne fix şi-n tăcere se afla… puştiul japonez din The Grudge. Nu ştiu câţi dintre cei care vor citi asta au idee despre ce vorbesc sau sunt amatori ai genului, dar dacă nu ştiţi, daţi vă rog, un „sărci” pe youtube. Este probabil cel mai creepy personaj al filmelor americane după copilul din Pet Cemetery. Domnul meu e de părere că japonezul e mai abitir, aşa că la noi în familie suntem 50-50. Încă mai negociem… Mă uitam la el şi mă rugam în gând să se mişte (dar nu spre mine), să zică ceva, să facă ceva, dar el nimic. La un moment dat începu să dea din mână ritmat pe jos şi am observat că avea o maşinuţă. Nu spunea însă nimic şi nici nu-şi lua privirea de la noi. Norocul a făcut că a apărut bunicul său, proprietarul restaurantului, altfel eu aş fi fost incapabilă să mă mişc în continuare. “Cum spui? ”, îl apostrofă în română. “Bună siara”, zise puştiul cu o voce piţigăiată şi apoi se uită repede înspre bunic pentru a vedea dacă a nimerit-o. Pesemne era în “training” de limbă română… “Ptiu, drace, bine că vorbeşte! Dar ar fi şi mai bine dacă s-ar duce să se joace în altă parte! ”, mi-am zis în sinea mea. Nu s-a dus el, în schimb ne-a dus ospătarul pe noi la masa care era după un paravan de unde nu-l puteam vedea.

Mâncăruri ca la… vietnamezi acasă

…adică aşa îmi închipui, că n-am ajuns pe acolo până acum…

Fac o paranteză pentru a vă explica de ce la ora 19.00 atât eu cât şi domnul meu comandam supă. Acest local ne-a fost recomandat de cumnatul meu care îşi are domiciliul în apropiere şi mai tot timpul mănâncă de la ei. Atât de mult mănâncă de la ei încât au ajuns să-l ştie ca pe-un cal breaz. Aşa că îşi ia el supă într-o zi, supă a doua zi, supă a treia zi, dar deja se săturase să mănânce supă cu ţârâita. Drept pentru care se duce a patra zi peste ei cu o oală în braţe: “Faceţi-mi şi mie supă în oala asta şi plătesc câte porţii intră! ”. Bineînţeles că săracii oameni s-au blocat. I-au explicat că nu se poate, că supa pe care o servesc ei se prepară pe loc şi trebuie să se mănânce atunci, că după ce se răceşte nu mai poate fi reîncălzită că nu mai e bună. De aceea ei supa aia nici măcar nu o au în meniul pentru livrare, pentru că nu se poate consuma decât pe loc. Aşa că înţelegeţi de ce eram atât de curioşi încât cum ne-am aşezat la masă am cerut eu supă de crab, iar jumătatea-mi supă de pui (niciodată nu se dezminte cu vietăţile marine...). Am fost avertizaţi că o să dureze aşa că ne-am întins la un vin şi-o limonadă.

Şi într-un final au venit şi supele. A domnului meu mai era cum mai era, adică mai normală, aşa. A mea însă… Deşi când am văzut-o am fost puţin reticentă deoarece mi s-a părut sleită, ospătarul mi-a recomandat să o las să se răcească pentru că, deşi nu părea, era foarte fierbinte şi mi-a spus nu cumva să amestec în ea deoarece exista riscul să se taie. E, asta n-o mai auzisem până atunci. Cum să se taie supa?!?!?!!? Ce, e maioneză? Am aşteptat să plece de lângă noi şi am băgat imediat lingura în ea. Hmmmmm arăta ca o piftie prost închegată din care ieşeau aburi şi care avea foarte multe firişoare prin ea. “Ăla e crabul”, îmi şopti cumnată-miu atotcunoscător. Am încercat să-mi duc prima lingură în gură ca să gust, dar n-am avut nicio şansă. S-a oprit la contactul cu buzele. Deci m-am fript grupa mare! Cu greu am avut răbdare să se răcească cât de cât. Luam câte puţin de pe marginea castronului, de acolo unde se răceşte mai repede. Pot să vă spun doar că a fost delicioasă. Cu textura ciudată m-am obişnuit repede. Pur şi simplu după fiecare lingură rămâneam pe buze cu ceva lipicios care însă se ducea repede… odată cu rujul. Cam asta a fost prima mea experienţă cu supa de crab a cărei fană înfocată mă declar.

În rest, am luat, bineînţeles, Salată Dalat cu viţel şi orez cu fructe de mare. Domnul meu s-a delectat cu Pui a la Long Hai (fâşii de pui într-un fel de crustă genială) cu ceva garnitură, dar nu mai ştiu ce anume. De deserturi nu am mai avut loc.

Dalatul cu viţel, după care eu sunt înnebunită, este o salată cu castraveţi, fasole verde încolţită, carne de viţel, alune pisate şi un dressing care face toţi banii. Deşi am mâncat de nu ştiu câte ori, tot n-am reuşit să-mi dau seama care sunt ingredientele.

Din ce am mai încercat de-a lungul timpului aş putea să vă recomand: frigăruile picante de viţel, nem cu carne de pui, dar am văzut că au şi cu vită şi cu porc, spaghetele prăjite, cu ce fel de carne vreţi, sunt bestiale, puiul cu alcool şi puiul prăjit cu legume, hmmm şi ar mai fi, în funcţie de gusturi şi buget.

Ca şi preţuri, supele, care se servesc la restaurant sunt între 15 şi 18 lei, iar celelalte, care pot fi şi take away se învârt între 8 şi 14 lei porţia de orez, iar felurile principale merg pe la 23-27 de lei. Fructele de mare sunt mai expensive. În ceea ce priveşte băuturile, chiar nu mai ştiu preţurile. Masa aceea n-am plătit-o noi. Doar limonada ştiu că era 12 lei parcă.

De menţionat mai e faptul că programul este în fiecare zi de la 11 la 23, iar pentru comenzi cu ridicare personală se acordă un discount de 10%.

În loc de încheiere

Stând noi la masă şi parlamentând, mi se pare că vreau să mă duc până în acel loc unde se duce şi împăratul singur. Spun “mi se pare” pentru că analizând perspectiva reîntâlnirii cu… aham… The Grudge, brusc îmi pieri orice chef. Şi stau, şi stau, şi iar mai stau. Şi cred că la un moment dat am tăcut pentru că altfel nu-mi explic de ce jumătatea-mi se aplecă spre mine întrebându-mă dacă sunt ok. A urmat un scurt schimb de replici în care eu îi explic situaţia. Concluzia a fost: “Mă duc, dacă vii cu mine până acolo să-mi ţii uşa…”. În drum spre locul cu pricina, l-am zărit pe micuţ cu coada ochiului. Nu am întors însă capul şi bine am făcut. Dacă se mai uita o dată la mine… nu garantez că mai puteam să dorm în noaptea aia. Locul de singurătate este foarte igienic şi dotat cu toate cele de trebuinţă. Are şi o oglindă maaare, în care eu însă n-am privit de teamă să nu văd cine ştie ce în spatele meu. :)

De atunci a trecut ceva vreme şi m-am mai obişnuit cu imaginea puştiului. Chiar la un moment dat, într-o seară, când am trecut de la serviciu să luăm câte ceva la pachet, a venit repede lângă bunică-su în timp ce acesta ne aducea mâncarea: “Fac pipi! ”, foarte mândru că o nimerise în română. “Abţine-te, cum m-am abţinut şi eu! ”, mi-am şoptit în barbă. Apoi m-a pufnit râsul şi mi-am dat seama că, dacă ar fi mai multă lumină în acel restaurant, zgâtia de copil ar putea fi chiar simpatică…

În altă ordine de idei, dacă agreaţi mâncarea vietnameză, eu aş spune că merită să-i treceţi pragul. Atmosfera este genială iar preparatele... mie una îmi merg la suflet.

Adresa web a locaţiei este thang-long.ro.

În ceea ce priveşte pozele, voi încerca să găsesc câteva prin calculatorul mare. Parcă am făcut vreo patru-cinci la un moment dat. Dacă nu, o să fac pe paparazzi cu prima ocazie când ajung pe acolo şi probabil va fi destul de curând…

---

VIZUALIZĂRI: 2273 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI