Delicii și emoții cât cuprinde

TIPĂREȘTE

În weekendul petrecut în octombrie la București am avut ocazia să testăm 2 restaurante despre care vreau să vă povestesc în cele ce urmează. Pe primul nu l-am ales noi, ci am fost invitați acolo, pe al doilea l-am ales noi (Tati, mai exact). La fața locului, în ambele situații, am avut o puternică senzație de deja vu. Scotocind un pic pe site, am constatat că le cunoșteam deja virtual; pe primul de la @Mishu, pe celălalt de la @Michi (de fapt, @Mishu a povestit și despre al doilea).

Băcănia Veche/Romană/Delicatese & Grădina – Bd. Dacia 25 (zona Piața Romană), deschis zilnic 12-22, www.bacaniaveche.ro, nota pe Google 4,6/503 recenzii

S-a nimerit că fix în vinerea aia finul nostru din Israel își sărbătorea ziua de naștere. Venise de ceva vreme cu familia în România în concediu, el și băiatul aveau de gând să mai stea vreo săptămână, fina însă ar fi trebuit să fi fost deja plecată, obținuse însă învoire de la șefu' să-și prelungească vacanța până sâmbătă pentru a ne putea întâlni. Încă de pe drum ne-au trimis coordonatele mâncătoriei unde făcuseră rezervare.

Cercetând harta, am decis să mergem pe jos, mai ales că vremea era minunată, nici n-ai fi zis că ne aflăm în octombrie, ci mai degrabă într-o seară călduță de vară. De la Lahovary Palace am luat-o pe Batiștei până la Piața Universității, pe urmă dreapta pe Magheru până în Piața Romană; prilej de rememorări și nostalgii cu iz de studenție... Pe la jumătatea traseului – hop! cu cine credeți că ne întâlnirăm?! Fix cu Milena, fiica noastră și cu prietenul ei, Liviu. Știam că sunt și ei în București, dar nu (ne) vorbiserăm încă. Ziceți voi, care erau șansele?!... Am schimbat pupici și câteva vorbe și a rămas că stabilim ceva program comun pentru ziua următoare.  

În fine, am ajuns. La prima vedere, o frumoasă vilă interbelică, dincolo de o curticică decorată în ton cu anotimpul, cu grămezi de dovleci de forme și culori diferite, cu multe plante (încă) verzi și cu ghirlande de luminițe aprinse. Erau și vreo 3-4 mese cu scaunele aferente, din cele acoperite cu un model mozaicat, cred că aparțineau tot decorului.

Am intrat, o domnișoară făcea triajul (tocmai lămurea un cuplu de francezi că nu mai au locuri disponibile, că doar cu rezervare, că poate mâine). Noi am rostit formula magică (numele finului) și am fost acceptați, ba chiar invitați s-o urmăm. Am străbătut un coridor întunecos, remarcând din mers că din el se desprindeau încăperi luminate pline cu rafturi cu bunătățuri, aveam să aruncăm o privire la plecare. Am ieșit în curtea interioară, centrată de un copac (citesc ulterior că-i vorba despre o magnolie; ah, cum o fi acum acolo?!) amenajată cu mese și scaune de forme și dimensiuni diferite. Am fost conduși la una de 4 persoane, într-un colț.

Între timp, citisem un pic despre conceptul acestui local. „Creierul” se numește Marius Tudosiei, iar povestea este clasică: un corporatist simte că poate mai mult și că drumul lui e altul și deschide în 2010, în altă zonă a Bucureștiului, o prăvălie cu produse artizanale preparate „ca la mama acasă” , culese de prin toată țara. Bine, omul nu era chiar profan, prezentase câțiva ani emisiunea „Sănătatea în bucate” (oare cum am ratat-o; mda, pe vremea aia nu mă uitam deloc la TV) la un post destul de cunoscut.  

Afacerea are un imens succes (cum n-ar avea?!) și se extinde treptat-treptat. În 2021 „se naște” sediul din Romană, iar sfera serviciilor se lărgește: catering (înfloritor de când cu pandemia), gătit pentru grădinițe, corporații sau evenimente și, în general, gătit pentru omul de rând (categorie căreia declarăm cu mândrie că aparținem). Termenul cel mai potrivit pentru sediul din Romană este, categoric, cel de bistro. Vom vedea de ce.

Am primit meniuri și, așa cum se obișnuiește, am fost cercetați despre doleanțele noastre în ceea ce privește lichidele ce le vom consuma. Știu că nu-i frumos să comanzi înainte de a veni toată lumea la masă, dar eram maxim de însetați și convinși că finii nu dau prea mulți bani pe convenții sociale, deci am rugat să fim aprovizionați cu câte o bere Zăganu (una dintre preferatele noastre). (N-o să vă pun prețuri în paranteză, așa cum v-am obișnuit, oricum nota a plătit-o sărbătoritul, dar am pozat meniul și sper să vă faceți o idee de acolo.)

Dacă tot l-am prins (pe meniu), l-am și studiat, că în afară de sete, ne cam era și foame. Nu-i deloc stufos, n-am avut mult de studiat. Au câteva antreuri, ceva charcuterie românească, câteva salate, 3-4 feluri principale cu proteine și tot atâtea fără, oarece garnituri și deserturi. Totul sună într-un anume fel, desigur. Gen „puișor de fermă cu infuzie de tei, miere și lămâie” . (Nu, nu vă speriați, n-am luat din ăsta, că nu eram răcită.)

Am primit berulele, reci și aromate, așa cum le țineam minte. Finii au apărut aproape imediat – culmea! rând pe rând, fiecare de la trebile lui; deh, cuplu modern... Pupături, cadouri, alea-alea. Domnișoara ospătăriță se prezentă din nou, finul pocni din deget, ea se execută și aduse platoul cu chestii. Noi ne-am mirat de așa sincronizare, dar nu ne-am mai mirat când am aflat că ei (finii) se mai sărbătoriseră o dată în cursul zilei, la prânz, cu familia extinsă. Aranjaseră, cum ar veni, totul dinainte. Sau, cu alte cuvinte, erau deja de-ai casei.  

Platoul cuprindea mai multe feluri de brânzeturi și mezeluri, care mai de care mai tradiționale, delicioase toate! Plus ceva legume – felii de castravete și roșii. Au picat la țanc, eram hămesiți.

Între timp am ales felurile principale. Eu și Tati am luat același lucru, Fish&Chips varianta Ro (mânească), fina și finul – mămăligă cremoasă, selecție de ciuperci cu cimbrișor și usturoi. M-ar mai fi tentat sărmăluțele cu hribi și nucă, am oscilat mult între cele două; data viitoare le aleg dacă le păstrează în meniu.

Porțiile au fost rezonabil de mari, mâncarea delicioasă. Cartofii nu erau pai, ci fierți în prealabil, apoi prăjiți un pic în untură, sosul tartar minunat și am avut și o felie de lămâie (mergeau 2 sau chiar 3). Totuși, după gustul meu, crusta în care era îmbrăcat fileul de biban de mare a fost cam groasă, mai bine de jumătate am lăsat-o în farfurie. Ciupercile cu mămăligă cică n-au avut niciun cusur.

Am primit desert din oficiu, adică o felie din tortul sărbătoritului, ce suflase deja în lumânări la prânz. Nu sunt mare fan deserturi; adică sunt, dar să merite. Ei, bine, ăsta a dublu-meritat! Fix pe gustul meu! Nu-mi place ciocolata, îmi plac fructele și frișca. Tortul acesta a avut un blat ușor, pufos și multă cremă aerată cu frișcă, nuci și fructe. O minunăție!

Nu știu cât a costat masa, nu m-a interesat, nu m-ar fi interesat prea mult nici dacă aș fi plătit eu. Să trăiască finii, să fie sănătoși, să ne întâlnim încă 100 de ani!...  

... A doua zi dimineață ne-a adus vestea că Israelul a fost atacat de militanții palestinieni. Aeroportul din Tel Aviv avea să rămână închis mai multe zile, finii au reușit să ajungă acasă când s-a putut și a fost oarecum safe pentru ei. Noi n-am înțeles la început de ce te-ai zbate să te duci într-o zonă cu război, dar pe urmă am înțeles: e acasă.  

... Hmm... Mă gândeam să vă prezint și a doua cârciumă tot aici, însă cred că mă opresc. Parcă se cade o secundă de liniște...

---

VIZUALIZĂRI: 354 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI