Muzeul Golești: un loc de inspirație și învățare

TIPĂREȘTE

Am luat titlul articolului și citatul de mai sus dintr-un mic articol găsit într-o mică broșură publicitară, cumpărată de la casa de bilete a muzeului. După părerea mea, acest citat spune cam totul despre acest loc, care nu trebuie ratat, în cazul în care sunteți prin zonă.

Muzeul Golești a fost ultimul obiectiv al scurtului nostru periplu argeșean. Acesta este amplasat la circa 10 km sud – est de municipiul Pitești, în orașul Ștefănești, în cartierul (sau satul?) Golești, pe strada Banul Radu Golescu. Practic, aici sunt două muzee în unul singur. În zona de sud – est a incintei, înconjurat de un parc de circa 4 hectare, este Conacul Familiei Golescu, iar la nord – vest, pe alte circa 10 hectare este Muzeul Pomiculturii și Viticulturii. . Zona conacului este împrejmuită de un gard de zidărie de cărămidă, înalt de vreo 2.50 – 3.00 m.

Noi am ajuns la muzeu venind de la Vila Florica, conacul Brătienilor, aflat în același oraș, ceva mai la nord. Parcăm undeva în spațiul verde dintre stradă și gardul incintei, pentru că în zonă nu există o parcare amenajată. Intrarea, cu foișorul alb de deasupra, arată demn de un conac boieresc, poate chiar mai spectaculoasă!

Intrăm. În timp ce M cumpără biletele (7 lei de fiecare pensionar), casa de bilete fiind în stânga, eu studiez locul. Remarc pe peretele foișorului o placă de marmură ce ne spune că aici „a poposit armata de panduri condusă de Tudor Vladimirescu între 18 – 21. V. 1921” . Nu pomenește nimic, însă, de capturarea prin trădare și asasinarea acestuia de către eteriști.

O alee leagă intrarea de conacul aflat în mijlocul parcului. La un moment dat, aleea ocolește un rond cu multă verdeață. În trecere remarc, cu coada ochiului, din lateral, în mijlocul rondului, o statuie. Cu gândul la placa de marmură de mai devreme, am impresia că recunosc acea căciulă specifică a lui Tudor Vladimirescu. Îmi propun să nu uit să-i fac o fotografie, la plecare.

Înainte de a intra în conac, ne abatem puțin în stânga, la Rotonda Goleștilor. Aici, pe vreo 8 sau 10 stâlpi ce par a fi de piatră sunt așezate chipurile unor membrii de seamă ai Familiei Golescu. Nu-i voi menționa aici de frică să nu ratez pe vreunul, dar îl menționez pe cel venit în familie prin căsătorie, pe Doctorul Carol Davila. Și, cu surprindere, identific printre ei și pe „camaradul în ale Frăției” al Fraților Golescu, Nicolae Bălcescu.

Conacul Familiei Golescu în sine nu este mare. Interesantă este, însă, arhitectura acestuia, având parter și etaj, iar etajul ocupă o suprafață mult mai mică decât parterul și este amplasat în mijlocul acestuia. Se întră într-un hol central care are, în stânga și în dreapta, mai multe încăperi. Unele încăperi comunică și direct între ele. Fiecare încăpere este însoțită de o mică placă informativa cu denumirea acesteia și un cod QR ce furnizează câteva informații despre cameră și exponate. În mijlocul holului este o scară din lemn în spirală foarte frumoasă, care este însă blocată. Etajul nu se vizitează.

Noi intrăm, pentru început, în prima cameră din stânga. Este Camera de lucru a Fraților Golescu. Este singura încăpere care păstrează trăsăturile arhitecturii inițiale a conacului: pardoseala din cărămidă dublu arsă, zidită pe lat, si plafonul mânăstiresc. Încăperea a servit drept camera de lucru a Goleștilor revoluționari la 1848, fiind mobilata în stil baroc. În mijloc este biroul, o masă destul de simplă și un scaun la fel. În dreapta, un dulap vitrină conține o serie de obiecte se au aparținut Fraților Golescu și câteva scrisori din epocă. Manechinul din spatele biroului, deși„îmbrăcat la 4 ace” , sigur nu face parte din Familia Golescu.  Pe pereți sunt expuse mai multe tablouri și fotografii ale Goleștilor și ale Brătienilor. Între acestea, remarc o copie a celebrului tablou „România Revoluționară” , exponat probabil obligatoriu în camera de lucru a unor pașoptiști. Interesantă este și soba, ce vrea să semene cu un șemineu, ale cărei cahle, diferite între ele, sunt adevărate opere de artă.

Următoarea încăpere este Camera Zincăi Golescu, soția lui Dinicu și mama celor 4 frați pașoptiști. Dacă este să mă iau după mobilier, despre care codul QR îmi spune că este de tip Biedermayer, este mai curând un dormitor matrimonial. Și aici există un manechin fără chip, despre care nu pot să mă pronunț dacă vrea să o reprezinte pe Zinca, sau nu.

Ultima încăpere pe partea stângă este Camera Anica si Carol Davila. Codul QR îmi spune că:

Este o biografie demnă de Familia Golescu. Venit în Țara Românească la numai 24 de ani, la invitația domnitorului Barbu Știrbei, Carol Davila a rămas aici până la sfârșitul vieții, punând bazele medicinei românești. S-a căsătorit cu Ana Racoviță în 1861, aceasta devenind principala sa colaboratoare.

În încăpere, în afara patului matrimonial, mai este un dulap-vitrină cu obiecte și documente ce au aparținut doctorului. Se remarcă și fotografiile celor patru copii ai familiei Davila.  Nu lipsește nici de aici manechinul fără chip, deși acesta, îmbrăcat în uniformă militară, pare să îl înfățișeze pe Carol Davila. În plus, în vecinătatea manechinului un panou ne prezintă biografia medicului. Și aici este o sobă interesantă, cu „două fumuri” ce favorizează un transfer mai bun al căldurii.

Încăperile de pe partea dreaptă a holului nu mai sunt aranjate ordonat, sunt pe două rânduri și cu un culoar îngust în formă de „L” .

Încăperea din partea din spate a conacului, cea cu suprafața cea mai mare de aici, este Salonul de Iarnă Aceasta a fost locul de întâlnire al familiei, în special pe timp de iarnă, când era pusă în funcțiune o altă sobă spectaculoasă, „îmbrăcată” în cahle smălțuite în verde și decorate în relief cu motive diverse. Codul QR îmi mai spune că, în prezent, spațiul este folosit ca sală de expoziții temporare și ca salon pentru simpozioane, conferințe și alte reuniuni științifice. Atunci, ca o expoziție temporară privesc prezența aici a tronului regal și a unui birou masiv din lemn de stejar ce au aparținut lui Carol I. Biroul, cu picioarele sculptate sub forma unor lei, are încrustată și monograma familiei regale, Carol și Elisabeta. Dar... cât de temporară poate fi această expoziție, când internetul îmi spune că exponatele sunt aici din 1981?!

Cred că situația nu este deloc întâmplătoare. Se știe că prima noapte petrecută de Carol I pe teritoriul României a fost la Golești. Și tot aici regele Carol I a luat primul contact cu cei mai importanți dregători si cu problemele țării, a semnat primul document oficial.

Din Salonul de Iarnă se poate ieși în culoarul în formă de „L” , de unde se intră direct în Camera Doamnelor. În afara celor două manechine și a faptului că este cea mai mică încăpere din conac, nu am alte amintiri despre acest loc.

Alăturat Camerei Doamnelor este o altă cameră, nu foarte mare. Camera orientală își merită pe deplin numele. Mobilierul, decorațiunile, exponatele, chiar și îmbrăcămintea manechinului, toate sunt cu specific oriental. Codul QR explică faptul că narghileaua, mătăniile, paftalele din argint si celelalte obiecte decorative orientale din dulapul-vitrină au aparținut familiei Golescu. Un alt dulap-vitrină conține o serie de obiecte foarte lungi, despre care, în primul moment, am crezut că sunt arme. Dar nu, o mică etichetă îmi spune că sunt ciubuce din secolul al XIX-lea. Nu îmi pot imagina cum erau folosite. Cred că era destul de incomod să fumezi din ele. Pe unul din pereți este prinsă o carpetă aurie decorată cu fragmente din Coran. Din nefericire, nu am remarcat lampadarul cu semilună menționat de codul QR. Și aici pardoseala pare a fi originală, din cărămidă arsă, identică cu cea din prima cameră.

Culoarul în formă de „L” ne întoarce în holul central. Pe traseu, Doina remarcă o oglindă, destul de mare, despre care este convinsă că este venețiană. Și are dreptate. O mică etichetă dintr-un colț îi confirmă părerea.

Salonul de Oaspeți este imediat în dreapta intrării. Destinată, așa cum îi spune numele, primirii oaspeților conacului, este o cameră spațioasă, dotată cu un mobilier baroc adecvat. Mobilierul este completat și de un secreter. Dintre exponate se evidențiază tablourile Banului Radu Golescu și ale fiilor săi: Nicolae, Iordache, Dinicu precum și cel al Zincăi Golescu. In coltul vestic se află pianul cu coadă verticală, la care a cântat compozitorul si pianistul Franz Liszt, cu ocazia vizitei din 1847. Sunt remarcabile brocarturile originale care îmbracă ferestrele. Codul QR menționează numai o cutie muzicală de epocă, destinată – probabil - pentru distracția oaspeților. Eu remarc două, dacă nu cumva cele două sunt un singur obiect. Alături de ele este prezent și un patefon, în mod sigur de o dată mai recentă. Și aici este o sobă originală, interesantă, înaltă, din olane de ceramică. Mie îmi pare cea mai frumoasă dintre toate sobele conacului.

Părăsind conacul, ne îndreptăm spre zona din spate a acestuia. Aici sunt fostele acareturi. Acestea sunt alcătuite dintr-un șir lung de camere, una lângă alta care înlocuiesc zidul de cărămidă pe o bună bucată a laturii din spate a incintei. Aici ar fi trebuit să vedem un muzeu tematic, care este, însă, închis! În aceste condiții, punctul forte al zonei este Baia turcească. Aceasta a fost construită în secolul al XVIII-lea, și este singurul obiectiv de acest gen păstrat, relativ, integral, din țară. Este ceva mai simplă, mai mică decât băile similare văzute în alte părți, are o singură încăpere, dar are detaliile arhitecturale caracteristice, inclusiv golurile din tavan pentru evacuarea aburului.

Pe fațada din spate a conacului identificăm intrarea în beci. Într-o primă zonă a acestuia este amenajată o expoziție cu tematica „Primul Război Mondial” .  Dezvoltată în principal pe baza unor panouri, aceasta prezintă o serie de urmași ai Familiei Golescu, care au avut diverse contribuții și participări la evenimentele acelei perioade. Tot în beci, și tot pe bază de panouri, o altă expoziție prezintă apariția primelor spitale în Țara Românească.

Un gang printre două încăperi ale acareturilor ne permite să părăsim incinta conacului și să intrăm în Muzeul Pomiculturii și Viticulturii din România. Cel puțin pe partea dinspre conac, acesta este mărginit de un gard viu din... viță de vie. Iar aceasta este plină de struguri ce par copți. Doina nu se poate abține și culege un ciorchine. Capăt și eu un bob. Nu îmi place, are coaja groasă și pulpa foarte densă, fără prea mult lichid.

Ceea ce ne arăta un panou de lângă gardul viu se confirmă după ce trecem de acesta: practic suntem într-un Muzeu al satului. Și, ca în orice muzeu de acest tip, suntem în interiorul unui adevărat sat, este drept că din vremuri mai trecute. Dar are ulițe pietruite, șanțuri și podețe, garduri și porți și construcții. Marea majoritate a acestora sunt din lemn. Și sunt foarte multe. Nu am aflat cam câte gospodării sunt, dar am numărat pe un plan de situație peste 199 de construcții. Caracteristica comună tuturor este că provin din zone pomicole și viticole cam din toată țara. Fiecare gospodărie are la poartă câte o plăcuță pe care sunt marcate profilul pomicol sau viticol, satul și județul de proveniență, o schemă cu poziția și destinația tuturor construcțiilor din gospodărie și un cod QR. Din nefericire, la nici unul din obiectivele muzeului, codul QR nu funcționează.

Unele gospodării au numai acareturi, construcții anexe, altele au și o locuință. Unele locuințe pot fi vizitate și în interior. Acestea sunt mobilate și echipate cu toate cele necesare unui trai simplu. Unele locuințe sunt mai bogate, altele, mai puțin. Între acestea se evidențiază un adevărat bordei, parțial îngropat în pământ. Unele gospodării au pe lângă casă un petec de vie, altele au în curte și câțiva pomi fructiferi. Doina culege de aici și câteva mere.

Satul are și câteva construcții sociale. Prima dintre acestea este biserica. Cu hramul „Sfântul Dimitrie cel Nou” , și aceasta este făcută integral din lemn, deși este de undeva din sudul țării, Drăguțești, Cotmeana, județul Argeș. Deși este foarte veche, datând din 1844, în interior este complet echipată. Ceva mă face să cred că ar putea fi în funcțiune.

În apropierea bisericii zăresc mai multe cruci. În primul moment cred că este vorba de un cimitir. Apoi, îmi dau seama că este greu de crezut că un cimitir poate fi mutat într-un muzeu al satului. Noroc cu plăcuța care ne informează că avem de-a face cu „cruci de hotar” . Termenul îmi este necunoscut, dar, câțiva metrii mai încolo îmi spune că:

Destul de aproape este și primăria. Este prima construcție din zidărie pe care o întâlnim. Adusă din Hârsești, județul Argeș, este ceva mai nouă, datând din 1910 – 1911. Nivelul de „primărie rurală” este, însă, evident. Dintr-un hol central, cu un avizier și două drapele se poate accede în 4 încăperi, câte două pe fiecare parte. Numai două au ușile deschise, fără a avea acces în interior. Primul, deși echipat numai cu o masă și un scaun, pare a fi biroul primarului, după panglica tricoloră de pe scaun. Al doilea are în plus o mașină de scris, ce mă face să cred că ar fi biroul secretarei.

O altă clădire, tot din zidărie, întâlnită mai spre sfârșitul vizitei este școala. Adusă de la Comănești, județul Bacău, aceasta nu are o dată certă a construcției, fiind datată simplu, secolul al XIX-lea. Și aceasta este extrem de simplă, o încăpere centrală (or fi existat cancelarii în acea perioadă?) și două săli de clasă, în laterale. Clădirea este închisă, nu se poate vizita. Reușesc, totuși, să fotografiez prin geam una din sălile de clasă.

Ne oprim, apoi, la o construcție ce ocupă o suprafață destul de mare. Are aspectul unui șopron, o hală fără pereți. Nu identific plăcuța explicativă și, pentru început, am impresia că ar fi un atelier de confecționat „instrumentar pomi – viticol” , așa cum am văzut că se numesc obiectele prezente acolo. Dar, după ce am văzut lista acestui „instrumentar” , am ajuns la concluzia că este, de fapt, de o adevărată expoziție de teascuri, linuri, butii și butoaie de diverse forme, mărimi sau capacități, folosite în obținerea vinului.

Muzeul acesta este mult prea mare pentru a fi vizitat în totalitate într-o singură etapă. Noi am parcurs numai trei ulițe în formă de” U” în aproape două ore. Dar, deja, începuse să fie prea mult, așa că revenim în parcul conacului.

Zona de parc în care intrăm este dedicată copiilor. În drumul nostru, noi am întâlnit numai locuri de joacă. Dar se pare că sunt și ateliere de creație, posibilitatea de a călări ponei și o tiroliană adaptată acestora. De asemenea, se pot organiza evenimente și aniversări. Bineînțeles, totul, contra cost!

Revin, apoi, în fața conacului, cu scopul de a fotografia bustul ratat la intrare. Și, surpriză! Nu este Tudor Vladimirescu, cum am crezut, ci Dinicu Golescu. Normal!

În drum spre ieșire, paznicul locului ne îndeamnă să vizităm și „școala veche” , aflată lângă intrare, în stânga noastră. Dăm curs invitației. Școala a fost înființată de boierii Golescu, susținători ai învățământului în limba română, ei înșiși mari cărturari, pe domeniul lor, pentru copiii din sat care doreau să învețe. Școala a funcționat cu intermitențe în prima jumătate a veacului al XIX-lea, în vremea banului Radu Golescu, apoi, din 1826 a fost redeschisă de Dinicu Golescu. Nu se cunoaște data la care școala și-a încetat activitatea.

În prima sală găsim o mini expoziție etnografică, având costume populare de miri și mirese din zona Argeș – Muscel. Următoarele încăperi amintesc de școala în care a predat și Zinca Golescu, prin mobilier de epocă, fotografii, manuale și documente vechi.

Înainte de a părăsi muzeul, urcăm și în foișorul de deasupra intrării. Acesta, de o formă pătrată, are un balcon pe toate cele 4 laturi. Balconul înconjoară o cameră aflată în mijloc. Nu se poate intra în aceasta, dar, mobilierul și manechinul din interior, pe care le văd pe geam, mă fac să cred că aici a fost cazat Tudor Vladimirescu în cele câteva zile cât a stat la conac.

Nu puteam să părăsi zona fără a vizita și Biserica Sfânta Treime, cunoscută și sub numele de „Biserica Goleștilor” . Aceasta, conform pisaniei, este o ctitorie boierească din secolul al XVII-lea. A fost înălțată la 1646 de meșterul Stoica, ctitorie a boierului Stroe Leurdeanu, mare vistier și a jupânesei Vișa, în zilele lui Matei Basarab. În secolul al XVIII-lea biserica a trecut în posesia familiei Golescu, cea care a ridicat și o incintă de apărare.

Deși mai avem numai câteva minute, biserica închizându-se la ora 16.00, intrăm în interior. Biserica este destul de întunecoasă, aceasta atât datorită numărului mic de ferestre, cât și a plafonului și pereților înnegriți de fum. Pereții prezintă și importante zone de tencuială deteriorată, cu vagi încercări de refacere. Pictura interioară, practic, nu mai există! Sunt doar câteva icoane înrămate sau picturi cu teme religioase, prinse în cuie de pereți. Doar catapeteasma este întreagă și arată bine. Nu știu dacă este mai nouă, sau reabilitată. Pronaosul, aflat cam în aceeași stare, iese, însă, în evidență prin mormintele unor membrii marcanți ai familiei Golescu. își dorm aici somnul de veci, printre alții, Iordache și Dinicu Golescu, precum și trei dintre cei patru frați Golești: Ștefan, Nicolae și Radu.

Sper ca și acest monument istoric, așa cum s-a reușit la cele din Curtea de Argeș, să intre cât de curând într-un amplu proces de reabilitare, care să-i redea adevărata valoare. De menționat că, în afară de biserică, sunt declarate monumente istorice și turnul clopotniță și zidul de incintă.

Cel puțin pentru mine a fost o vizită interesantă, care mi-a plăcut și, așa cum spuneam și în titlu, am mai învățat câteva detalii din istoria noastră, care îmi erau necunoscute.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 12 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI