Incursiuni periurbane (I): Cetatea Bucureștiului – ascunsă în bălării

TIPĂREȘTE

Știați că există o așa-numită Cetate a Bucureștiului, reală, vizitabilă parțial (cu riscuri), dar lăsată în paragină? Vorbim de o linie fortificată de apărare constituită din forturi individuale și redute-baterii intermediare care înconjoară ca un inel Capitala, în fața șoselei de centură. De fapt, chiar șoseaua de centură și linia ferată din jurul Bucureștiului a apărut odată cu forturile având rolul de a asigura aprovizionarea fortificațiilor.

Puțini bucureșteni, și nu numai, cunosc/au auzit despre forturile care erau menite să apere locuitorii și autoritățile Statului din capitala României la începutul secolului al XX-lea. O parte din cititori poate că știu despre fortul Jilava, locul de tristă amintire din vremuri negre – e parte a Cetății Bucureștiului. Dacă s-ar fi luat măsuri administrative și s-ar fi investit bani am fi putut beneficia în aceste forturi de spații expoziționale tematice, centre culturale ori locuri de petrecere a timpului liber. Din păcate nu s-a mișcat un deget și totul zace în părăsire, o parte din fortificații (unele bine păstrate) sunt inundate de vegetație și gunoaie, iar o parte aparțin de unități militare.

Am vizitat în anul 2011, în mod organizat (având în vedere statutul special al locului), Fortul 13 Jilava. O experiență care te aruncă brusc într-o lume sumbră, rece, neagră, cel puțin în cazul acestui fort. Am povestit despre această vizită aici: vezi impresii. Am urmărit mereu știri și mai ales imagini apărute pe Internet despre Cetatea București și mi-am dorit să mai vizitez măcar una-două din aceste fortificații, pentru a gusta și latura istorico-militară a acestora. Ei bine, în această primăvară mi-am luat inima în dinți și am pornit de unul singur în explorarea (parțială) a Fortului Chitila.

Atenție! Prima parte a se citi doar de către cei care doresc să se integreze în contextul istoric și să înțeleagă ce înseamnă un „fort” .

Scurt istoric. Primele idei de fortificare a Capitalei Principatelor Unite, o fortificare provizorie, e adusă în discuție în 1866 la urcarea pe tron a principelui Carol I de Hohenzollern, când Imperiul Otoman ne amenința cu invazia. După Războiul de Independență și deteriorarea relațiilor cu Rusia (care ocupă județele Cahul, Ismail și Bolgrad), noul Regat al României elaborează un proiect complet de fortificare a țării. Este chemat în 1882 la București generalul Belgian Henri Alexis Brialmont, un expert al acelor vremuri în domeniul fortificațiilor. Acesta realizează o serie de memorii care detaliază realizarea a 5 puncte întărite în România (București, un cap de pod pe Siret, Galați, Cernavodă și Constanța), iar în 1883 se alocă primii bani. Apare în cadrul Ministerului de Război, Direcția Fortificațiilor, iar Regimentul de Geniu este desemnat să execute lucrările. Lucrările încep în vara lui 1884 cu construcția fortului Chitila, Otopeni și Mogoșoaia.

În 1886 Parlamentul României a votat „Legea pentru fortificația Bucureștilor” , prin care fortificarea Capitalei a fost declarată de utilitate publică. Dificultățile financiare din anii următori și apariția unor noi arme (proiectile denumite obuze-inimă sau obuze-torpilă) au condus la modificarea planurilor inițiale, apariția unor tipuri mai mici de forturi, reducerea numărului de piese de artilerie, reducerea grosimii bolților și înlocuirea cărămizilor cu betonul. În 1895 s-a proclamat finalizarea oficială a lucrărilor, dar acestea au mai continuat un timp.

Date tehnice. Cetatea Bucureștiului era compusă din 18 forturi și 18 baterii intermediare dispuse sub formă de cerc în jurul Capitalei, diametrul variind între 21,5 km și 23 km. Bateriile intermediare trebuiau să sprijine cu foc spațiile dintre forturi. Fortul 1 Chitila face parte din Tipul 1, are dimensiunile cele mai mari (alături de cel de la Otopeni) și respectă întocmai planul inițial al generalului Brialmont. Fortificația de la Chitila este formată din fortul propriu-zis și reduit. Descrierea oficială a acestui tip de arhitectură militară conține termeni greu de înțeles pentru noi profanii fără o schiță/hartă în fața ochilor sau o vizită ghidată la fața locului: de exemplu, escarpă, contraescarpă „front de gât” , caponieră, traversă, poternă.

Fortul are o formă trapezoidală, iar reduitul central seamănă cu un as de pică. „Cetatea” de la Chitila are o lungime între flancuri de peste 450 m, cărămida de mici dimensiuni fiind principalul material de construcție. În fort se află cazarma principală, încăperile având o deschidere de 5,5 m și o grosime a bolții de 2,5 m; tot aici se aflau patru magazii mari de pulbere și mai multe magazii mici de muniții. Intrarea în fort, aflată pe frontul posterior, era apărată de un grilaj metalic, armament fix și portativ și un corp de gardă cantonat în încăperi separate și având magazii de muniții și camere sanitare speciale.

Reduitul e un fel de „inimă” a fortului, este realizat din zidărie masivă, înconjurat de un șanț lat de 10 m și adânc de 6 m. Accesul se efectua pe un pod mobil retractabil, intrarea fiind blocată de două porți de fier.

Armamentul acestui fort consta în 2 cupole cu obuziere cal. 210 mm, 3 cupole cu câte două tunuri de 150 mm, 5 turele cu eclipsă cu tunuri cal 57 mm și 13 tunuri cal. 57 mm pentru flancare.

Cupolele blindate din reduit erau de fabricație franceză fixate într-un inel de fontă, diametru interior de 3,6 m, dispusă pe trei etaje până la adâncimea de 4,37 m. calota avea o grosime de 24 cm, era semisferică, fiind compusă din două bucăți din fier laminat și o căptușeală dublă din tablă de oțel. Ochirea se făcea fie direct (printr-o deschizătură utilizându-se un înălțător și un țel), fie indirect (prin instrumente gradate – cerc, arc și cadran). Cupola și obuzierul de calibru mare cu frâna sa hidraulică se aflau la etajul superior și se mișcau 360 grade pe cremalieră și role metalice. În acel spațiu existau ventilatoare și lift pentru muniție, plus muniție pentru o zi de luptă. Mecanismele de rotire, ventilatoarele și lifturile erau puse în acțiune manual, comunicarea se efectua prin tuburi acustice terminate cu câte o pâlnie la capete. Personalul unei cupole blindate era format din 10 până la 13 servanți.

În fortul Chitila existau dotări care făceau mai suportabilă cazarea trupelor: ventilatoare electrice pentru egalizarea temperaturii din galerii și iluminat electric în cazarmă, galerii, cupole și turele. De asemenea, existau puțuri permanente pentru apă potabilă, rezervoare și pompe.

În 1914 începe Primul Război Mondial, iar în România are loc o analiză a situației Cetății București: linia de luptă prea aproape de oraș, armament incomplet, insuficiența trupelor. Astfel, în august 1914 s-a decis dezarmarea Cetății și montarea pieselor de artilerie disponibile pe afete. În 6 decembrie 1916 trupele germane intră în București, pe Calea Griviței, fără luptă.

Vizita propriu-zisă

Încep prin a recomanda să nu faceți o excursie solitară în interiorul acestor forturi și, mai ales, dacă totuși vă încumetați, anunțați pe cineva unde mergeți. Atmosfera e destul de ciudată în interior, întunericul domină prin galerii, pot apărea oricând pericole de natură umană sau animală. De obicei sunt haite câini vagabonzi în zonă, eu am avut norocul să nu întâlnesc nici o lăbuță de câine în fortul Chitila, dar nici nu am mers în spate unde sunt niște ateliere.

În al doilea rând recomand un echipament adecvat: încălțăminte impermeabilă cu talpă groasă, pantaloni lungi, lanternă puternică ori lanternă frontal, băț de trekking (sprijin, testare adâncime apă, apărare), sticlă de apă, aparat foto (telefon).

Accesul e destul de facil cu autoturismul propriu, trebuie să ajungem în localitatea Chitila, pe șoseaua de centură, la sensul giratoriu de lângă marea platformă Remat intrăm pe strada Cartierului. Virăm pe lângă gardul platformei de reciclare pe o străduță parțial neasfaltată și după 250 m cotim din nou dreapta și în față apare frontul posterior a fortului. Lăsăm autoturismul într-o laterală deoarece mai circulă și alte autovehicule pe alei spre niște ateliere ascunse de vegetație în partea din față a fortului. Mormane de gunoi (resturi de construcții, gunoi menajer etc.) blochează panta care coboară spre intrare. Din fericire nu găsesc nici apă băltind care să îmi îngreuneze accesul.

Fațada e impresionantă, peretele din cărămizi cu turnulețe seamănă cu intrarea într-un castel, o casetă de piatră poartă numele fortificației: Fortul No. 1 Chitila, iar stema regală (?) străjuiește central pe frontispiciu. Pătrundem prin gangul închis altădată de o hersă (grilaj metalic), vedem ambrazuri prin care apărătorii pot efectua foc asupra inamicului, apoi se deschid în stânga-dreapta camerele corpului de gardă – imense încăperi din cărămidă boltite înșirate una după alta, unele cu rol de dormitoare, altele depozite de muniție. Din fericire toate interioarele sunt bine păstrate și nu găsim nici gunoi în cantități mari.

Ieșim în șanțul de apărare de 10 m lățime care desparte inelul exterior/cazarma de reduit (fortificația centrală). Am încercat să mă deplasez pe lângă ziduri, dar poteca se înfundă într-un lăstăriș des crescut pe un sol mlăștinos; totuși poți admira cărămida de mici dimensiuni care a rezistat peste 125 de ani, ancadramentele de la ferestre, elemente de prindere de fier.

Intrăm în inima fortificației pe un coridor boltit unde te înconjoară imediat umbra, apoi treptat întunericul și o răcoare pătrunzătoare. În fața noastră se întinde un adevărat labirint de galerii, camere, scări, treceri secrete, culoare înfundate. Încerc să îmi stabilesc repere pentru a nu mă rătăci și explorez partea dreaptă a reduitului ajungând la golul unde altădată se afla cupola blndată a unui obuzier de calibru greu. Deși sunt cărămizi căzute și lăstari crescuți pe lângă ziduri spațiul unde se afla tunul e impresionant, încă se văd grinzi metalice, iar pe culoarele laterale se păstrează țevile metalice de aerisire.

Am urmat un coridor spre stânga și am ajuns la cealaltă cupolă, am intrat în camere întunecoase (noroc cu lanterna puternică), am urcat și coborât scări, am descoperit pasaje cu scări-scoabe care făceau legătura cu nivelul inferior, încăperi fără ferestre, probabil depozite, dormitoare cu mici grupuri sanitare atașate.

Am fost impresionat de puterea militară pe care o emană aceste fortificații (până la apariția armelor care să le facă ineficiente), de calitatea construcției militare (cel puțin la primele forturi), de misterul care plutește în galeriile întunecoase. Recunosc că plimbarea de unul singur pe coridoare învăluite în întuneric, prin camere reci și pe scări de piatră care se pierd în beznă nu este chiar relaxantă. Te trec din când în când fiori pe șira spinării și tresari la fiecare zgomot care se aude în obscur; chiar și căderea unei picături de apă în liniștea galeriilor provoacă reacții de încordare. Deși mi-aș fi dorit să explorez pe îndelete întreaga întindere a fortului nu am avut îndrăzneala să continui mai mult de câteva zeci de minute.

Concluzii. Aceste forturi, exemplare valoroase de arhitectură militară, reprezintă pagini de istorie militară importante pentru epoca în care au fost construite. Câteva obuziere care au fost demontate din Cetatea București și montate pe afete sunt expuse în curtea Muzeului Național Militar „Regele Ferdinand I” din București. Chiar dacă Cetatea Bucureștiului și-a dovedit inutilitatea datorită avansului tehnologic rapid, centura de fortificații rămâne un vestigiu militar deosebit.

Organizarea din când în când de ture tematice este binevenită, o transformare în direcția culturală sau muzeistică ar fi și mai potrivită. Din păcate nu se zărește nici un semn... Recomand o vizită doar celor interesați și pasionați de domeniu, neapărat o incursiune în grup.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 806 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI