Cimitirul Bellu. O plimbare printre mari scriitori şi mari actori

TIPĂREȘTE

Ȋn zona Eroii Revoluţiei, lângă o ȋntretăiere alambicată de şosele cu linii de tramvai, odihneşte clădirea albă a cimitirului Şerban Vodă, zis şi Bellu. Peste stradă se doarme ȋn altă limbă, fiind un cimitir evreiesc. Ȋntre coloanele corintice de la intrare e inscripţionată urarea „fericirea cerească, gloria pământească”. Din arşiţa străzii zgomotoase şi poluate intri ȋn răcoarea unui gang. E musai să păşeşti sprinten, cu ȋnsufleţire, să ai un moral ridicat, pentru că ȋn urma plimbării, treptat, energia ţi se va risipi prin toţi porii, nori negri ai propriei genealogii ȋţi vor ȋntuneca cerul şi vei pleca cu un alean nepoftit, cu o sfârşeală sufletească ce-ţi va ȋncovoia uşor umerii. Dar să ne ȋntoarcem la momentul intrării când o maşină, asemănătoare celor de la golf, e parcată chiar ȋn dreptul panoului de informare din stânga. O hartă printată a cimitirului ȋţi va fi de folos pentru că este nebănuit de ȋntortocheat. Cu toate că mulţi dintre scriitori şi-au dat ȋntâlnire undeva ȋn dreapta, ȋntr-o alee consacrată lor, nu este exclus ca, din pricina orgoliilor, unii să-şi fi ales cu totul alte locuri de odihnă. Ideal ar fi să petreci mai mult de cinci minute ȋn faţa panoului de informare, dacă vrei să bifezi toate obiectivele zilei. Harta cimitirului e alcătuită din tot soiul de figurine diferite ca formă şi dimensiune, dar toate dreptunghiulare, numerotate cam până spre 130.

După ce ţi-ai mâzgălit pe hartă toate mormintele la care vrei să ajungi, mergi spre dreapta un minut până la „poiana lui Iocan” unde sporovăiesc clasicii. Locul e solemn, dă fiori şcolarilor care au ajuns la lecţia respectivă şi celor care ȋl văd ȋntâia oară. Până să ajungi efectiv acolo, la stânga observi o carte deschisă, sculptată ȋn marmură, cu două cruci ȋngemănate, din care doar una inscripţionată – Romulus Rusan (9b). Cu toate că cimitirul e ȋnconjurat de un zid gros, pe deasupra mai răzbat ecouri ale traficului, câte un claxon răzleţ strică liniştea. Mormintele sunt aşezate pe două rânduri, iar ȋn capătul aleii este o bancă de lemn pentru cei ale căror picioare nu rezistă gravităţii locului. Conul Caragiale este al doilea din stânga, are o efigie pusă ȋn piatră şi o măsuţă ruginită la poalele ei.

Poetul naţional are cel mai impunător mormânt. Teiul semeţ de deasupra aruncă o umbră binemeritată. Glastrele cu flori care-i tapisează perimetrul dau un miros demenţial. Pe neaşteptate, o apariţie spectrală se conturează ȋn spatele pietrei sale. Dacă erai cumva ȋnvăluit de lirica eminesciană şi ochii-ţi erau departe, nu mai aveai scăpare. Aşa, doar pielea dogorită ţi se zbuciumă de-un spasm şi te ȋmpiedici uşor de muchia unei pietre colţuroase care iese din caldarâm. Era doar o mamaie care mişcase brusc ȋn spatele pietrei funerare, unde zăbovise un timp, nemişcată, contopită la nuanţe cu paleta florilor din jur; probabil ceva nu-i ieşise la socoteală. Ȋncepe să deretice cu migală ornamentul de petale şi tresare brusc la rându-i când ȋmi dreg glasul. „Ȋngrijiţi doar la Eminescu sau …? ” ȋntreb aşa, pe departe, uitându-mă la celelalte locuri de veci. Ȋmi ascut auzul ca să-i prind bolboroseala. „Vă place Eminescu…? ” reiterez ȋntrebarea. Doamna la vreo 55 de ani continuă să trebăluiască făcându-mi aproape ciudă pentru că locul de lângă, unde odihnea Sadoveanu, părea insignifiant şi neȋngrijit. Parcă era o biată bojdeucă pe lângă Partenon. Mamaie, matale citeşti atât de mult Eminescu? vroiam s-o ȋntreb cu năduf. Auzindu-mi gândul, spune „Păi da. Păi Eminescu este …! ”, punctele de suspensie le ȋnălţă cu mişcarea umerilor. Căuta nişte cuvinte maiestuoase, falnice, dar hoaţele se ascundeau de ea. Mişcarea palmei zugrăvi ȋnsă grandiosul, absolutul. La iuţeală ȋnşfăcă o pungă din spatele pietrei eminesciene şi plecă. Ros de curiozitate să văd ce ascunde „cămara” improvizată fac un pas gata să strivesc sub tălpi un bidon de plastic şi să tulbur pacea luciferică. Vreo două pungi burduşite, o plasă şi o geantă de damă stăteau sprijinite cu capul de gard. Mi-era teamă să nu mi se termine bateria la telefon de la atâtea poze pe care aveam să le fac, ȋnsă m-am liniştit pe dată. Teiul lui Eminescu este dotat cu o priză dublă, aşa că nicio problemă, ȋţi poţi băga la ȋncărcat telefonul pentru câteva minute. Nu poţi vedea această priză decât dacă te duci acolo, ȋn spate, altfel n-o bănuieşti. Din ea urcă precum veveriţa o ţeavă al cărui capăt nu l-am zărit pentru că n-aş fi vrut să se ȋntoarcă mamaia şi să creadă că i-am umblat prin lucruri.

Locul de lângă, Sadoveanu, e modest, elanul istoric pe care-l simţi e susţinut doar de privirea sfidătoare de pe efigie. Merită să citeşti o pagină din el ȋnainte de a porni pe drumurile munţilor. Călinescu are o piatră simplă, legată la sprânceană cu o bentiţă tricoloră. Muchiile proeminente ale pavajului te ȋnţeapă la talpă de parcă ai fi desculţ. Zaharia Stancu are o marmură albă cu firicele negre, nas tăios şi privire ageră. „Suferind” de un tratament fabulatoriu, ultimul din rândul său, este Mircea Nedelciu, prozator optzecist. De ce l-or fi pus taman acolo, ȋn margine? se ȋntreabă. „Şi ieri va fi o zi” marmura-i răspunde.

Pe partea cealaltă a aleii, ȋn figura 8bis, este Gellu Naum, poet suprarealist. Literele gravate se ascund cu sfială după nişte frunze obraznice. Un zgomot ciudat prelins de nicăieri bagă fiori răcoroşi pe şira spinării. Era un fel de hârâit uşurel, fără sursă, numai bun ca să-ţi imaginezi tot soiul de sălbăticiuni. Ocolesc perimetrul de beton cercetând ȋmprejurimile şi vin tot mai aproape de gura care scoate murmurul bizar, ȋnsă nu vedeam nimic, nici om, nici vietate cât de mică. Trec cu picioarele prin bălării, un guştere străbate iute frunzele, fornăitul e tot mai tare, scarpin uşor pielea de găină atent la orice detaliu până când vârful unor tufe uscate freamătă, ȋngheţându-ţi sângele ȋn vine până când ochiul distinge conturul unei pui de mâţă care-şi făcea siesta taman ȋn preajma poetului nostru suprarealist. Cum de stătea tolănit tocmai pe coroana aia de spini numai el ştie. Ȋn continuare, Nicolae Labiş, copilul minune al liricii, avea surprinzător de multe flori. Sub o umbră deasă din 8bis tronează bustul lui Liviu Rebreanu, creatorul romanului nostru modern. Zăboveşti ca o momâie de pripas şi-ţi aminteşti că după unul dintre romanele lui, Liviu Ciulei a făcut un minunat film. Dacă aveţi 10 minute la ȋndemână citiţi schiţa „Proştii”.

A doua latură a „dumbravei minunate” e punctată de chipul blazat al lui Marin Preda, exponent al generaţiei ’40. O lectură de cinci minute este schiţa „Calul”, alta, de câteva zile, „Moromeţii”. Urmează ansamblul din lemn a lui Laurenţiu Ulici, ȋn care poţi găsi semnificaţii dacă nu te grăbeşti. Crucea mare de lemn aparţine lui Nichita Stănescu, poet din generaţia ’60. Lângă, odihneşte un prozator din generaţia ’40, autor al unui frumos roman despre mahalaua bucureşteană, Eugen Barbu. Un miros de lumânare te ȋnvăluie purtându-te până la nori. De unde vine? Revin rapid cu picioarele pe pământ trecând la ultimul mormânt din alee, anume cel al poetului Adrian Păunescu. După cel al lui Eminescu, acesta era cel mai „ȋngrijit” din tot cimitirul. Flori proaspete, lumânări arzând ȋn mici candelabre roşii de plastic, un ziar „Flacăra” strecurat părinteşte pe sub fotografii ţiplate. Ceva mai departe mergând, ȋn dreptul figurii 20, sunt iarăşi scuturat de un fior. Căutându-l pe Tudor Vianu dau peste locul de veci al unei celebre avocate care l-a apărat, demult, cu un patos rar ȋntâlnit până şi-n literatură, pe maidanezul Bosquito după ce acesta a sfârtecat artera de la piciorul unei afacerist japonez. Ȋn fine, ocolesc de două ori perimetrul şi, cu tot efortul vizual depus, n-am dibuit mormântul cunoscutului critic. A fost primul eşec al zilei. Primul din cele şase.

Tot ȋnainte, după ce treci printr-o poartă, ajungi la colţul academicienilor. Imediat nasul mi-a pulsat de o mireasmă de brad şi tot el mi-a fost ghidul până la mormântul acoperit de coroane al lui Augustin Buzura. Florile şi acele de conifer n-au apucat să se usuce, ȋncă miroseau puternic a răşină. La câţiva metri se afla piatra lui Dan Horia Mazilu. Dincolo, pe gardul ȋnalt, se află, una lângă alta ca fagurele, nişte firide funerare, unele goale, altele ȋnchise cu uşi metalice şi cu lacăte. Picioarele ȋncepeau să mă mănânce traversând ierburile ȋnalte, iar cu ochii să descifrez literele gravate era gata să retez o coadă de şopârliţă. Unele porţiuni sunt neȋngrijite numai bun să-şi facă şerpii sălaş. Dar nu aici ȋn partea din dreapta, ȋn secţiunea Bellu Militar, mai mult ȋn partea din stânga. Atâtea nume ilustre ȋn jur că ţi-era şi frică să nu calci greşit: Constantin Parhon, Ştefan Milcu, Theodor Burghele, Constantin Arseni. Tot ȋn zonă cred că am zărit şi locul de veci al lui Demostene Botez.

Soarele mă bătea tare la cap, aşa că, reȋntors ȋn Bellu Ortodox, mi-am ȋnmoiat şapca ȋn apa unui robinet şi am plecat către Titu Maiorescu, pe care l-am găsit ȋntr-o curticică din figura 18-19, ȋnconjurată de un gard din fier forjat; pe jos erau pietricele-mozaic alb, iar dedesubt era o folie de plastic albastră. Ȋn 8 l-am găsit pe Nicolae Filimon, o micuţă placă de marmură prinsă ȋntr-un suport metalic. Rătăcind printre locuri de veci şi ţinându-te mereu la umbră dai şi peste arbori ocrotiţi, cum era un ienupăr ȋnalt. Ȋn drum spre figura 6, amintindu-mi frigul unei nopţi de decembrie, ȋntâlnesc falnica piatră a lui Alexandru Macedonski. Acoperind la pas partea din dreapta vei ȋntâlni o statuie – frumoasa doamnă cu umbrela, deşi pe aşa caniculă te-ai aştepta să poarte altceva ȋn mână. Ȋn zile fierbinţi ca asta, ȋn care o poate lua razna până şi domnul Gavrilescu, vei găsi nu puţine cavouri cu porţile larg deschise ȋntru aerisirea interiorului. Printr-una dintre acestea poţi păşi cu ȋndrăzneală, nu ȋnainte de a verifica strigând dacă nu cumva e vreun ȋngrijitor acolo. Merită să vezi un interior lugrubru, mai ales dacă eşti fan al romanului gotic englez. Coborând pe nişte scări ȋnguste, lumina păleşte şi ȋncepe să-ţi ţiuie ȋn urechi bâzâitul azurzitor al muştelor. Se recomandă să ţii gura ȋnchisă chiar de-ai vedea ceva ȋnfricoşător. Muşte mari ca murele coapte zboară bezmetice pe traiectorii bizare şi scot un zgomot de zici că-ţi faci de lucru pe lângă un tranformator electric. Nu strică niţică adrenalină.

Decorul de plumb mi-a amintit acum de altcineva al cărui mormânt nu l-am vizitat, nu pentru că l-am căutat şi nu l-am găsit, ci pentru că nu ştiam că este şi el tot acolo. E vorba despre George Bacovia. Şi tot ȋn aceeaşi familie, a celor despre care habar n-am avut să-i caut din pricină că nu-i citisem pe panoul de informare, mai sunt Nicolae Iorga şi Nae Ionescu. Până să trec ȋn cealaltă jumătate a cimitirului l-am căutat fără succes, ȋn figura 17, pe Petre Ispirescu şi, ȋn figura 26, pe Matei Caragiale, după cum scria pe panou la intrare. Zgârieturile de pe gambe sunt dovada perseverenţei cu care am jucat ȋn picioare bălăriile din jur. Dar parcă intraseră ȋn mormânt, nici urmă de ei. La fel şi cu Vintilă Corbul, de la figura 44. Ultimul loc de veci ȋn faţă căruia am zăbovit a fost al lui Panait Istrati din cauza unei pietricele care-mi intrase ȋn sandale. Băncile de lângă capelă şi figura 26 erau pline ochi cu paznici. Probabil unul dintre ei văzându-l pe bezmeticul acela tot trăgând cu ochiul la o hârtie şi rotindu-se năuc ȋn jurul aceleiaşi figuri a ȋntrebat „ce căutaţi? ”. Craii de curtea veche, pe Pantazi şi pe Paşadia, nu i-aţi văzut cumva pe aici?

De pe aleea principală mergi spre stânga şi, ȋn figura 4, dai de o figură turnată ȋn bronz. Ochi adânciţi sub sprâncene stufoase, păr bogat, nas tăiat cu barda, buze uşor ţuguiate. Este Toma Caragiu. Tot ȋnainte, ȋn figura 1, ajungi la Camil Petrescu, pe a cărui piatră scrie „un om ȋntre oameni” – titlul unui roman ȋn faţa căruia ȋţi pierzi tot curajul din cauza dimensiunilor. Prin zona dintre capelă şi aleea actorilor (figura 96) am zărit mai multe pietre funerare de scriitori. Deja soarele era la zenit, raza bătea perpendicular, termosul aproape se golise, labirintul lui Dedal ȋmi juca feste. Cam pe acolo cred că i-am zărit pe Ştefan Bănulescu, care a scris „Mistreţii erau blânzi” şi „Iarna bărbaţilor”; crucea lui era dintr-o marmură cu picăţele. Ion Băieşu şi Sorin Titel odihnesc relativ aproape unul de celălalt. Marin Mincu, cu părul său bogat, priveşte ȋn jos dintr-o efigie aurie. Ȋn figura 80, poetul Leonid Dimov are o piatră iscusit sculptată. Scriitorul Emil Gârleanu, autorul cărticelei „Din lumea celor care nu cuvântă” – lectură obligatorie pentru cei mai mici dintre noi, are un monument impunător. Un mormânt pe care cu greu l-am găsit, dar am avut dublă bucurie, a fost cel al lui Eusebiu Camilar, autorul povestirilor eroice româneşti şi al repovestirii basmelor arabe. Pe reversul pietrei sale se află poeta Magda Isanos, tânăra soţie a scriitorului, care nu a atrăit decât 28 de ani.

Mi s-au ȋntunecat ochii de cât l-am căutat pe Cezar Petrescu, despre care scria foarte clar că se află la 103. Ochii mi-au fugit ȋn lungul unei coloane negre ȋn vârful căreia se afla bustul unui celebru cântăreţ de muzică populară (artist liric – mă corectează soclul de la figura 122). Tot acolo zăreşti locul de veci al piratului Spânu din serialul „Toate pânzele sus! ” (după cartea lui Radu Tudoran), pe numele său adevărat, Colea Răutu. Nelipsit de barba sa albă, dintr-o fotografie priveşte senin şi bătrânul Ernest Maftei. Cu ieşire la aleea principală odihneşte „bibanul” Dem Rădulescu. După ce mi-am umezit iarăşi şapca ȋn apă vie pentru a rezista ȋn dogoreală, am zdrobit guşteri sub tălpi, am răvăşit bălării, probabil am sărit garduri ȋncununate cu ascuţite, am ȋnghiţit ȋn sec, dar nu l-am dibuit pe numitul Petrescu Cezar. O stare ciudată ȋncepe să pună treptat stăpânire pe tine, sufletul ȋncepe să-ţi fie greu ca o piatră de moară văzând ȋn jur numai morminte. Ȋn parte era şi de la soare. La fel de ascuns era şi Ion Brătescu Voineşti de la figura 115 din extremitatea din stânga a cimitirului. Ȋn 116 l-am găsit pe poetul simbolist Ion Minulescu, autor şi al romanului „Corigent la limba română”. Şi, ȋntr-un final, dintr-un considerent ermetic, l-am găsit pe Dan Barbilian, cunoscut şi sub numele literar de Ion Barbu. Un model de cosiţă ȋmpletită urmărea conturul crucii sale.

Din mijlocul pătratului actorilor se remarcă un nas uriaş dincolo de care se ascunde bustul lui Gheorghe Dinică. Alături, dotată cu un nas asemenea de impunător, se află statuia lui Grigore Vasiliu Birlic. Undeva lângă ȋşi duce somnul de veci regizorul Ion Popescu-Gopo, creatorul acelui omuleţ ȋmpieliţat. Dincolo de capelă este mormântul unui alt regizor, Mircea Veroiu. Aici se odihneşte şi actorul Amza Pellea, sub un soclu pe care ȋi stă scris numele cu litere ȋn relief. Pe cealaltă parte a aleii „zace” Adrian Pintea. Fac o scurtă paranteză să-mi amintesc o scenă. Se sting luminile la Richard al III-lea la Naţional, stăm ȋn capăt de rând, ȋnghesuiţi de un spectator care parcă nu-şi mai ȋncăpea ȋn piele. Pintea, pe un scaun ȋn mijlocul scenei, vorbea rar, cumpănea, se gândea, ducea mâna la bărbie. Măi nene şi ȋncepe ăla de lângă noi să vorbească tot mai tare, că ne cuprinsese neliniştea şi ruşinea. Era chiar fix lângă mine şi arăta de parcă făcea sală de forţă. Dacă venea cineva să ne dea afară? Nu plătiserăm noi bilet, dar totuşi… Când individul ridicase tonul ȋn liniştea de mormânt a sălii ne ȋngheţase sângele ȋn vine. N-aveam curaj să-i spunem să tacă. Te pui cu nebunul? Ceilalţi spectatori ȋncepuseră să şuşotească. Ne ȋmbujoraserăm, bine că era aproape ȋntuneric. Ce naiba vorbeşte ăsta pe scenă, tu ȋnţelegi ceva? zice cusurgiul. Nu spun că ȋşi scoate un pantof şi-l aruncă fix ȋn Pintea care sta pe scaun ȋn mijlocul scenei. Se juca ȋn sala din stânga, unde acum e casa de bilete, iar acolo scaunele erau aproape de scenă. Tocmai la momentul când era să cedăm nervos, să ne ridicăm tiptil şi să părăsim zona, eventual să ne mutăm ȋn altă parte, se ridică nenea şi se duce pe scenă vociferând. Abia atunci ne-am dat seama că era un actor, pe numele lui, Marius Chivu. Năucii de noi nu citiserăm afişul spectacolului şi crezuserăm că e monolog. La câţiva paşi ȋţi zâmbeşte şiret actorul Marin Moraru cu a lui vorbă de duh „suntem ce sunt amintirile noastre”. O tristeţe nedorită, ȋnsă firească unei plimbări prin cimitir, te ȋnvăluie ducându-te ȋn faţa ȋnfiorătoarelor ȋntrebări existenţiale.

Ȋn drum spre ieşire, m-am abătut iarăşi pe la figura 26 să-l caut pe Matei Caragiale. Cu ultimele sforţări am mai bătătorit buruienile dintre morminte, am mai băgat spaima ȋn guşteri, ȋnsă fără succes. Când să ies ȋn aleea principală mi se pare că văd săbii şi pistoale sau mi se pare. Ȋntr-adevăr, ȋntr-o poză, un domn ţine strâns, pe sub o pălărie de cowboy, o sabie katana şi un pistol. Nu mi-e frică. La doi paşi lâncezesc pe bănci, ca nişte crai, depănând amintiri, „poliţaii” cimitirului. Cu sfârşeala ȋn suflet ies pe uşa cimitirului.

---

VIZUALIZĂRI: 5633 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI