Biserica Vrăjitorului

TIPĂREȘTE

Un loc prin fața căruia am trecut de multe ori în drumurile mele, ba chiar i-am făcut și poze din exterior doar, însă n-am mai apucat să scriu despre el, loc pe care l-am regăsit absolut întâmplător pe un ghid turistic străin când căutam informații pentru o viitoare vacanță într-o zonă externă plină de magie. Nimic de mirare, străinii sunt dornici de mistere iar lăcașul de cult bucureștean se află în plină zonă istorică a capitalei noastre.

Cum zilele trecute pașii m-au purtat prin centrul istoric, foarte aproape de lăcaș, căutând ceva pentru întâlnirea de la Alba Iulia, am zis să-mi încerc norocul intrând și să văd dacă am voie să fac câteva poze. Puține reușite însă căci lumina nu mă avantaja, plus credincioșii care intrau și ieșeau permanent deși nu era o zi de slujbă obișnuită, oameni cărora trebuie să le respecți credința, indiferent de convingerile tale.

Biserica Zlătari, căci despre ea e vorba, situată pe Calea Victoriei, vis-a-vis de clădirea istorică CEC și între străzile Stavropoleos și Lipscani, este unică în București, este singura biserică ce are unul din hramuri un fost vrăjitor, Sf. Ciprian.

Între blocurile înalte ce o străjuiesc, micuța biserică zugrăvită în alb, cu ornamente de cărămidă roșie și cu pridvorul minuscul, nu pare interesantă din exterior dacă nu-i știi povestea. Când îi afli trecutul, atunci pricepi de ce este în unele ghiduri pentru străini.

Interiorul, așa cum este azi, nu este foarte spectaculos. E totuși o senzație de liniște și multă lumină, ceea ce nu întâlnești la multe alte biserici celebre. Prima impresie este dată de pronaosul mic cu un cafas/ balcon îngust unde cândva asista domnitorul la slujbă, cocoțat acolo din motive de securitate, azi locul unui cor bisericesc de profesioniști, actuali și foști membri ai corului Madrigal, studenți la Conservator, mulți alții. Tot în pronaos este și pangarul bine aprovizionat.

Naosul bisericii Zlătari este octogonal în interior deși din afară s-ar încadra într-un pătrat. Modestă în interior, cu zidărie simplă zugrăvită în imitație de marmură, este luminată prin vitraliile mari reprezentând icoane de sfinți și prin gemulețele de la turla centrală, ultimele lăsând soarele să pătrundă pe sub chipul blând al Pantocratorului. În partea stângă, în mijloc vitraliul o reprezintă pe Sf. muceniță Iustina iar în dreapta și stânga altarului pictura în ulei îi reprezintă pe Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru, sfinții care au fost hramul primei biserici de piatră.

În stânga naosului, aproape de altar, se află baldachinul cu racla moaștelor Sf. Ciprian, adică mâna sa dreaptă, aici din 1790, Un loc pe care mi-a fost greu să-l fotografiez, se perindau continuu credincioși care zăboveau ceva timp cu capul pe raclă...

Două candelabre vechi lucrate în stil bizantin înfrumusețează de peste un secol biserica, la fel amvonul micuț, lucrat după modelele secolelor trecute. Tâmpla sau catapeteasma lucrată în lemn aurit, cu icoanele pictate de Tattarescu și cu cele “ferecate” în argint, este în ansamblu o lucrare foarte frumoasă și simplă totuși, fără a fi supărătoare privirii și care aduce parcă o rază de liniște.

“Biserica miracolelor” cum mai este numită, are o istorie destul de lungă și de bogată. Prima biserică pe acest loc a fost ridicată din lemn de breasla zlătarilor/aurarilor domnești (de la slavonul zlato sau zlatu, aur), unul din neamurile de elită ale romilor europenizați dar organizați după regulile Indiei străvechi. Ei aveau case atunci în zona aceasta cunoscută drept mahalaua popii Manta sau a Zlătarilor. Nu este de trecut cu vederea că ridicarea acelui prim lăcaș a avut loc în sec. XVI, exact prin anii când Mihai Viteazul a înlesnit urcarea pe tronul Moldovei a singurului domn de etnie romă, cu mamă româncă, Ștefan Răzvan (vă amintiți cred de “Răzvan și Vidra“, opera lui Hașdeu inspirată din Letopisețul lui Miron Costin). Istoria romilor, atât cât am reușit, am citit-o de două ori, odată înaintea vizitei mele în Corfu dar și intrigată de lunga ședere a rudarilor de la Cetățeni Argeș și pot spune că a meritat efortul. Cu timpul, pe locul bisericuței de lemn sau imediat lângă - nu sunt consemnate aceste fapte în documente, doar oral s-a transmis - domnitorii Matei Basarab și mai târziu Spătarul Mihail Cantacuzino în sec. XVIII vor reface din temelie biserica, vor înzestra-o fiecare cu multe moșii și chiar va fi construit un han în jurul ei, astfel ca toate încasările de la acesta să folosească bisericii. A fost atât de vestită încât Constantin Brâncoveanu s-a mândrit cu ea în fața patriarhului Antiohiei la vizita acestuia în Țara Românească.

Zidurile lăcașului de azi ale Bisericii Zlătari sunt însă din sec. XIX deoarece un puternic cutremur a avariat-o grav la început de secol, de aceea a fost demolată și pe locul respectiv ridicată alta, după planurile arhitectului Xavier Villacrosse. Arhitectura este o îmbinare frumoasă de stil bizantin specific bisericilor ortodoxe balcanice, cu stilul valah/ brâncovenesc, cu micul pridvor asemeni caselor românești ale vremii. În 1853 artistul Gh. Tattarescu semnează contractul executării picturii în frescă a interiorului bisericii și-și termină lucrarea doar în 3 ani. Icoanele sale de pe tâmpla filigranată de lemn aurit, de pe arcade și de pe boltă sunt plăcute și calde, te îmbie la smerenie și rugă, chiar și acum după peste 160 de ani. Sunt scene din biblie, ușor de înțeles deoarece au o foarte scurtă explicație pe pictură.

Mânăstirea Zlătari a fost susținută cu multe bogății și toți domnii fanarioți i-au subordonat mânăstiri mai mici, metohuri aducătoare de venit, din motive ce încă sunt tainice. Cert este că în sec. XVIII și parțial în sec. XIX aici în hanul mânăstirii, a fost raiul zarafilor și al bijutierilor greci, al negustori mari, aici au funcționat 29 de magazine celebre, tot aici a fost un timp o secție a Ministerului Justiției dar și locul unde s-au depozitat tunuri și alt armament în războiul ruso-turc. O cronică spune că după reclădirea mânăstirii la jumătatea sec. XIX, aici au fost ridicate doar 5 chilii în care nici un călugăr nu a dorit să vină, dar 200 de camere pentru han erau ocupate de turci, arabi, cămătari evrei, greci, croitori nemți și circari italieni, ba chiar un coafor parizian își făcea mare reclamă cu salonul de frizuri pentru “domni și dame” din curtea mânăstirii!

Hanurile mânăstirilor au existat pe lângă toate lăcașurile de cult mai mari așa că hanul Zlătari înconjura biserica din această zonă elegantă a Bucureștiului sec. XIX dar va fi dărâmat în 1903, când regele Carol I sistematizează Bucureștiul. În locul hanului se face o zonă verde întreținută de inginerii horticoli ai primăriei.

Legea secularizării averilor mânăstirești a lui Cuza și Kogălniceanu avea să aducă sărăcie bisericii Zlătari care devine o simplă biserică de parohie. După alte încercări dureroase, vine sec. XX cu domnia primului nostru rege, Carol I, cel care o cuprinde în programul de renovare, moment când cere ca turlele în formă de ceapă specifice bisericilor ruse să fie reclădite după arhitectura bisericească locală. Biserica mai are câteva momente de glorie în vremea regalității când, de Bobotează, regii veneau aici pentru slujbă apoi mergeau pe malul apei unde un condamnat pe viață încerca să-și răscumpere libertatea scoțând crucea. Cutremurul din 1977 o avariază grav. După această dată este propusă insistent pentru demolare. Legenda nouă spune că în urma slujbelor către Sf. Ciprian, autoritățile comuniste au renunțat brusc și fără explicații la demolare, au luat doar parcul ce o înconjura și au clădit pe el blocurile înalte.

Sf. Ciprian, cunoscut și ca Magul sau Vrăjitorul, patronul vrăjitorilor și celor ce practicau necromanția, adept al cultului lui Apolo și Artemis pe altarele cărora jertfea copii, potrivit legendei a fost un tânăr originar din Cartagena, fiu de vrăjitori din sec. III. Cu multe studii de filozofie și inițiat în tainele magiei grecești dar mai ales egiptene și indiene, se stabilește în Antiohia. Aici primește cererea unui păgân pentru o vrajă de dragoste, acesta fiind îndrăgostit de tânăra Justina, o creștină. Cu toate vrăjile făcute de Ciprian, cu toată chemarea demonilor, vrăjile sunt inutile în fața credinței și a semnului crucii făcut de Iustina. Ciprian este șocat de rezistența tinerei și renunță la practicile sale, își arde cărțile și instrumentele folosite la vrăji, se botează la 34 ani, este hirotonisit preot, apoi ajunge episcop de Antiohia și un înverșunat propovăduitor al creștinismului. În timpul marii prigoane anticreștine este prins, schingiuit alături de Justina și sunt amândoi uciși din ordinele împăratului roman. Povestea nu are totuși multe dovezi reale astfel că Biserica Romano-Catolică a scos din calendar sărbătoarea Sf. Ciprian în anul 1969 iar în 2004 l-a șters din lista sfinților recunoscuți oficial. A rămas în calendarul bisericii ortodoxe și este sărbătorit mai ales în zona balcanică.

Faptul că am revenit aici tocmai cu o poveste despre o biserică, mi-aș dori să nu vă mire și vă spun că am scrisă încă o poveste despre o biserică celebră, urmează doar să am timp de pozat acolo. De-a lungul secolelor, bisericile mari românești au funcționat ca școli, centre de cultură, monumente de arhitectură valahă cum spune un arhitect pe care îl respect, au strâns, chiar dacă nu pentru publicul larg, adevărate comori ale scrisului românesc, au fost, unele dintre ele în anumite etape ale parcursului lor prin secole, adevăratele și singurele centre de cultură de la noi. Și pentru că istoriile și poveștile mai pe larg a acestor lăcașuri sunt mai greu de găsit chiar pe net, mi-am permis să adun aici parte din informațiile pe care le-am parcurs eu, așa că nu vă voi trimite la wiki sau alte pagini și, ca la programele tv, citește cine are nevoie să afle de acest lăcaș de cult dar și obiectiv turistic.

Povestea mânăstirii Zlătari, viața ei în secolul XIX, lumea care a trăit și muncit în jurul ei, în hanul Zlătari ar fi poate un o lecție a ceea ce se întâmplă azi în multe lăcașuri de cult când credința este doar generatoare de arginți și de ce mulți dintre noi, credincioși, au rețineri în a intra în biserici.

Dacă cumva credeți că v-am vrăjit, în bine sau rău cu această poveste, abăteți-vă o vreme prin lăcașul înscris în lista monumentelor istorice, acolo unde e racla cu mâna Sf. Ciprian și icoana de argint, făcătoare de minuni a Fecioarei și dacă vrăjile pe care bănuiți că vi le-a făcut cineva nu se risipesc, măcar aveți ocazia să admirați frumoasele picturi ale lui Tattarescu.

---

VIZUALIZĂRI: 7932 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI