Godot & Bragadiru

TIPĂREȘTE

Palatul Bragadiru amintește de vremuri demult apuse când protipendada se întreținea în locurile de glorie ale vremii. Unul dintre acestea este și acest palat construit între anii 1894 – 1898 după planurile arhitectului austriac Anton Shuckerl. Astăzi, a rămas unicul palat privat al Bucureștilor unde suntem îndemnați să ne petrecem evenimentele importante din viață deci este salon de evenimente și, totodată, găzduiește Teatrul Godot.

Construcția este absolut impunătoare și se mândrește cu o istorie pe măsură, strâns legată de începuturile industriei ușoare în sudul României. Efervescența acelor vremuri e greu de înțeles astăzi. Gândirea era de a crea un spațiu integrat – ideea asta există și în zilele noastre – în jurul a ceea ce, prin valurile istoriei a devenit Fabrica de Bere Rahova. Cel care a dezvoltat acest concept a fost Dumitru Marinescu Bragadiru, în urma unei activități susținute cu sârg și abnegație. La vremea sa, clădirea s-a numit Colosseum. Palatul a trecut prin naționalizare și a suferit transformări, la vremea respectivă atribuindu-i-se numele de Casa de Cultură Lenin dar după anii 2000 a fost revendicat și redobândit de urmași.

Pe ansamblu, astăzi păstrează aspectul său inițial. La parter sunt amenajate multe puburi cochete și primitoare.

Sala principală a palatului, concepută și gândită a fi sală de bal, păstrează opulența din vremurile antebelice. Destinația, însă, e ușor diferită. În incintă își desfășoară activitatea Teatrul Godot. Scena pe care se desfășoară piesele de teatru sau alte manifestări artistice cum ar fi concertele de jazz sunt într-unul din capetele sălii de la parter care e dreptunghiulară iar pe laturile lungi are coloane din marmură iar la etaj balcoane din care se pot urmări evenimentele de la parter. La capătul celălalt este o scară largă, impozantă, care se separă la mezanin în două scări larerale. Cam același principiu de organizare l-am văzut și la sălile sinagogilor. Interioarele sugerează opulență, cu scări largi din lemn în spirală și lambriuri înalte pe coloane largi în secțiune pătrată. Ceva tablouri pe pereți păreau cam prea impresioniste pentru opulența sălii.

Pentru a ajunge la această sală am trecut mai întâi printr-un hol amplu pe care eu l-am găsit destul de întunecat când am fost la ei. A fost o experiență din cale-afară de originală. Am avut eveniment, ceva inedit. A durat 2 zile și fiecare zi avea specificul său. Era vorba despre un fel de provocare de autenticitate în artă și în cultură. Totul a fost atât de autentic încât nu semăna cu nimic din ce cunoaștem a fi clasic sau tradițional. Am intrat în holul întunecat și am recunoscut o inscripție pe un afiș pus direct jos, pe planșeu și sprijinit de un semi-perete cu ornamente în arabescuri: Teatrul Godot. Litera d, stilizată ușor, devenea un scaun pe care ședea, meditativ, un cetățean.

În sala principală, o orchestră făcea repetiții de jazz. Câteva persoane ședeau, la fel de meditative la mese. Nu rezulta de nicăieri dacă sunt critici de artă sau rude de-ale muzicienilor. Totul producea o atmosferă bizară și excentrică. Aș fi putut spune că n-am văzut vreun artist ever în viața mea iar acum dădusem buzna în lumea lor misterioasă. Am urcat la balcon. Câteva persoane se deplasau de colo – colo parcă fără noimă. Căutam o persoană și-am dat de cu totul altele. Eram picată din lună dar ceilalți păreau și mai și decât mine. Intrasem pentru prima oară în acea clădire și mă întrebau ei pe mine despre detalii. În fine, am făcut turul sălii, parter și balcon, m-am minunat de spectaculozitatea încăperilor și, tot explorând am ajuns într-un coridor care m-a scos pe terasă. Aceasta se află în spatele clădirii, pe o platformă, într-un hățiș de pădure cu arbori și multă vegetație. Pe o latură a terasei erau ceva aranjamente ce sugerau o scenă, niște pereți stilizați și ceva coloane albe ce păreau din ipsos. Câteva tinere actrițe făceau repetiții de dans în spațiul dintre perete și mese, cu pantalonașii lor scurți săltând vaporos în ritmul mișcărilor. Am stat o vreme pe terasă să mă lămuresc ce am de făcut. Am revizuit ceva materiale, am recapitulat niște lucruri, am trimis niște mail uri. Era terasă dar părea fantomatică. Nu era pentru servit de-ale gurii, nu era personal deși mesele erau aranjate îngrijit. Pentru de-ale gurii erau terasele din față de la intrarea principală: terasa Aida și alte câteva, îmbietoare și cam pustii. Aici, în spate, pe terasa din grădină nu era nimeni altcineva în afară de fetele care dansau și păreau că dansează de capul lor, fără instructor, fără muzică ci doar 4 pași: unu - doi – trei – patru, unu – doi – trei – patru, pauză și iar. Puteam merge oriunde, nu mă întreba nimeni nimic. Asta a fost chiar foarte bizar. Fiecare-și vedea de treaba lui, în legea lui. După o vreme pe terasă cu studiile mele, m-am gândit că e vremea să-mi văd de drum. Am găsit o alee ce ducea spre o parcare și am gândit că pot ajunge spre stradă fără să mai trec prin clădire. Astfel, nu mică mi-a fost mirarea când am ajuns într-o grădină paradisiacă amenajată suav cu îngerași din ipsos, cu foișoare înflorate și diafane și cu o mulțime de plăcuțe din lemn montate pe copaci cam la înălțimea ochiului cu citate motivaționale în sprijinul legământului căsniciei. Imediat am înțeles că este un spațiu destinat organizării petrecerilor de nuntă. Iarăși părea totul bizar. Spre poartă sălășuia o clădire în formă de paralelipiped cu pereți de sticlă. Părea o seră și păreau să fie persoane acolo dar, iarăși, nu m-a întrebat nimeni nimic și-am hălăduit prin grădină cât mi-au poftit picioarele, minunându-mă după fiecare colțișor de amenajările pe care le descopeream. Totul era bizar. În fundul curții e un gard înalt din beton după care circulă tramvaiul 32. Doar un gard separă lumea asta suavă de pragmatismul betoanelor metropolei mereu aglomerate. M-am întors la ceea ce părea o seră. O alee ușor ascendentă ducea către o poartă despre care speram, întemeiat, să mă scoată în strada din care venisem. Văzusem destul, ajunsesem la limita mea și chiar nu-mi doream să mai fac un mare ocol să fac drumul înapoi pe unde am venit plus că nici nu eram sigură că nimeresc drumul. Spre surprinderea mea, am găsit poarta descuiată, fără portar, fără nimic, doar am ieșit blajin, am închis ușa cu grijă după mine, minunându-mă de acel loc al păcii, atât de calm, de verde, de pașnic, de opulent și atât de contrastant cu agitația bulevardului. De o parte, după blocuri, Bulevardul Libertății își trimetea zgomotele sale de motoare iar Casa Poporului se vedea relativ aproape. Știm că un întreg cartier a dispărut ca să facă loc acestei construcții. Și chiar peste drum de Palatul Bragadiru se află o construcție coministă despre care am primit informații că s-ar afla în subordinea Academiei Române. Contrastul este fantastic. Noua clădire este, practic, un bloc deși îngrijit și luminos în timp ce Palatul Bragadiru vine din alte vremuri și nu prea știe cât își găsește locul său în lumea de azi.

Locul e bizar. Nu au mai rămas multe din vremea lui acolo deci e o înghesuială de stiluri și obiceiuri dar are farmecul său.

Hm, a fost o distracție pe cinste...

---

VIZUALIZĂRI: 550 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI