Din nou la Casa Timiș; de data asta la Veranda dintre Vii, noul restaurant cu specific mediteranean

TIPĂREȘTE

Acum câteva săptămâni, în drum spre Ploieștiul meu natal fiind, ne-am gândit să prânzim la Casa Timiș. Poate vă mai aduceți aminte, v-am povestit vara trecută despre Casa Timiș, conacul dintre vii, superb renovat, în care am petrecut un week-end relaxant și... mult prea îndestulător! (vezi impresii) ???? Vă reamintesc că el se află în Chițorani, la 10-12 km de Ploiești, în direcția Buzău și este foarte bine semnalizat din șosea, imposibil să te rătăcești! De la precedenta noastră vizită, suntem amândoi abonați la news-letter-ul locației și primim periodic informații despre tot felul de evenimente ce se organizează la conac. De asemenea, știind că anul trecut lăsasem în urmă un adevărat șantier, eram curioși să vedem ce s-a mai întâmplat.

Am sunat de pe drum pentru rezervare și am fost întrebată unde dorim, la restaurantul tradițional sau la cel mediteranean?! Parcă-parcă citisem eu ceva, că ar mai fi apărut încă o mâncătorie... Am compilat rapid, scotocind în amintire: ăla la care am mâncat anul trecut trebuie să fie cel tradițional, deci hai să încercăm ceva nou! „La mediteranean, vă rog!” Ni s-a confirmat rezervarea, am rugat să ne păstreze masa chiar dacă n-o să fim la secundă acolo, căci suntem pe drum și pot apărea tot felul de neprevăzute.

Din fericire, n-au apărut, nu cred c-am întârziat mai mult de 5-10 minute. Primul lucru pe care l-am găsit diferit a fost rețeaua de... drumuri pavate ce străbate dealurile... și parcă mai puțină viță-de-vie... Încă se lucra pe o zonă extinsă, dar în altă parte decât anul trecut... În fine, am parcat dincolo de intrarea pe domeniu, paznicul ne-a indicat un loc, aflând că avem rezervare pentru masă. Se poate parca și afară, în ample spații amenajate de-o parte și de alta masivei porți.

Am regăsit cu bucurie atmosfera familiară, de lume bună interbelică: gazonul perfect întreținut, casa albă cu decorațiuni neo-românești și jardiniere cu mușcate roșii, mobilierul de grădină din fier forjat în adevărate dantelării, muzica jazz aproape în surdină... Am străbătut terasa bine-cunoscută din fața conacului (aparținând deci restaurantului tradițional) și ne-am adresat unui angajat, care ne-a indicat mâncătoria cea nouă (da, pe locul șantierului de vara trecută), pe numele ei de scenă Veranda dintre Vii. Am urcat cele câteva trepte și imediat am fost preluați de alt ospătar, acesta conducându-ne la masa noastră.

Veranda are 2 secțiuni, una acoperită, alta în aer liber, cele 2 comunicând direct (vă reamintesc că încă nu se putea mânca în spații închise, tot la regimul de „terasă” ne aflam, din bine-cunoscutele motive covidoase). Mesele distanțate regulamentar, chelnerii îmbrăcați în uniforme sobre (am suspinat în amintire după iile cusute cu motive vegetale ale celor de anul trecut!), mascați și înmănușați exemplar. Aspect general... foarte fain, cu adevărat mediteranean – mobilier suplu în culori neutre, plante verzi ici-colo, un panou gravat cu ciorchini de struguri și frunze de viță, lait-motivul locației... Chiar mi-a plăcut! Genul acela de loc în care ospătarul îți rează bun-venit și îți trage scaunul ca să te așezi.

Nu era foarte aglomerat, cred că mai mult de jumătate din mese erau libere (multe purtau însemnele de „rezervat” ). Toate însă erau aranjate cap-coadă, cu tot ce trebuie, 2 rânduri de farfurii, tacâmuri aranjate ca la carte, șervețele, pahare de vin și de apă, seturi ulei (de măsline) – oțet (balsamic) – sare (de Himalaya) – piper. Ici-colo pete de culoare – farfuriile de deasupra portocalii, câteva pahare, suporturile de farfurii și pernuțele de scaun pe nuanțe de turcoaz. De mare efect!

Am primit meniurile și ni s-a acordat timp să le studiem. Pe prima pagină, am citit câteva fraze despre „cine este și ce vrea” noua locație, din care spicuiesc: „Te afli într-un spațiu înconjurat de vitralii ce se pictează natural și se schimbă cu fiecare minut, grație reflexiei soarelui și adierii de vânt...” ; „linii ample, clare, modulate după natură...” ; „Chef Nico Lontras, dirijorul sinesteziei de arome, gusturi și culori reunite cu măiestrie, te poartă într-o călătorie multisenzorială prin arii geografice diferite din Mediterana.” Și, fără dubiu, la final promisiunea că „Vei fi desfătat pe deplin!” . Desfătare să fie, deci!

Am remarcat mai multe capitole: antreuri reci/calde; salate; supe/creme; paste și risotto; pește și fructe de mare; preparate din carne; garnituri; deserturi; ba, și câteva opțiuni pe placul celor mici. Nu multe variante la fiecare capitol, dar nici puține – în general, chestii de fițe sau chestii clasice reinterpretate. Sub fiecare denumire, așa cum îmi aminteam de anul trecut, se află o mică descriere a preparatului respectiv. De exemplu: „escalope de foie gras cu pară” = medalioane glazurate de foie gras ce ți se topesc în gură, pară aromată cu Fetească Neagră și panko caramelizat cu scorțișoară. E, ce părere vă faceți?! Fiță de fiță, nu?! Prețuri pe măsură, dar eram pregătiți la neuron pentru asta.

Am citit, ne-am distrat, ne-am minunat și în final am ales: o supă minestrone, linguini cu fructe de mare și file de doradă cu trio de piure. De băut, apă minerală pentru șofer și un pahar de vin roze pentru ne-șofer.

Abia am așteptat să lansez comanda, ca să pot pleca în explorare! Pentru că așa cum Veranda nu exista anul trecut, întrezăream de la masa noastră deja multe alte lucruri noi! Într-adevăr, ieșind prin zona descoperită a terasei, am apucat pe o alee ce urca în stânga către locul de joacă pentru copii (care era închis, desigur, spre disperarea celor mici) și am descoperit o adevărată grădină amenajată foarte profesionist, cu pergole, foișoare, locuri de relaxare, fântâni, statui, totul într-o multicoloră lume de flori și arbuști. Am făcut poze peste poze, mi-a plăcut, m-am întors după un timp rezonabil.

Numai bine, că primiserăm cadoul din partea casei! La fel ca anul trecut! Uitasem de el, așa că m-am bucurat dublu când l-am văzut – un coș cu chifle de casă (da, încă mai coc chifle cu smochine!) și un pic de unt aromatizat cu trufe. Hmm... A trebuit să mai facem câte un drum înainte să ne înfigem în ele, și anume la toalete. Întâi s-a dus Tati și când s-a întors, m-a sfătuit să iau telefonul cu mine, să pozez. Mda, de obicei nu fac poze la bude, dar asta chiar arăta într-un mare fel, o să vedeți. Am uitat să spun, dar cred că ați înțeles că odată cu „cadoul” ni s-au adus și băuturile, pe care le-am găsit corespunzătoare.

În curând a venit supa minestrone; a fost doleanța lui Tati, dar am gustat și eu și mi-a plăcut. Cu multe legume, aromată cu ceva mirodenii, presărată cu parmezan. După alte câteva minute, am primit și felurile principale, adevărate farfurii de concurs! Dorada era frumos filetată și (aveam să constat) curățată de oase, însoțită de câteva fire de sparanghel fiert al dente și de 3 guguloaie de piure de culori diferite – unul alb (păstârnac), unul verde (mazăre) și altul galben (cartofi dulci). Plus un sos cu ierburi și niște grămăjoare de caviar fals. Gustul avea să fie pe măsură, am savurat fiecare firimitură, se-nțelege. Nici Tati nu s-a lăsat mai prejos, și-a dovedit mintenaș pastele de casă și bucățelele de fructe de mare ce înotau voinicește într-un aromat sos roșu.

Întrucât porțiile n-au fost mari, am socotit că a mai rămas loc și de un desert și am ales din amintiri: „Aveți acolo, în meniu, ceva cu lămâie și ceva cu portocale...” Ospătarul a clipit în semn de cunoaștere: „Desigur, doamnă! Câte o porție din fiecare, nu?!” O, trebuie să vedeți cum arăta desertul ăla cu lămâie! Semifredo de lămâie aranjat în formă de... lămâie! Iar cel cu portocală, deși în meniu se chema foarte sofisticat, era de fapt celebra plăcintă grecească portokalopita, însoțită de înghețată de fistic. Evident, am mâncat până la jumătate din fiecare, apoi am făcut schimb. De-li-cioa-se!

Nota de plată a totalizat 267 lei; era de așteptat; dar na, nu-ți faci în fiecare zi asemenea mofturi!... Doar o dată pe an, că parcă văd că la vară iar ne pălește curiozitatea să vedem cum au mai avansat lucrările... La final, am mai făcut o tură de grădină, de data asta împreună cu Tati. Și, desigur, încă un set de poze.

În concluzie, recomand Casa Timiș pentru o ieșire absolut specială, cu sau fără ocazie, pentru cadrul de vis și pentru mâncarea excelentă. Nu vă așteptați să fie ieftin însă! De mulțumit, sigur vă va mulțumi!

---

VIZUALIZĂRI: 1899 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI