Restaurant „Cernica”, ospătăria unde nu poți mânca nimica! - Pam-pam!

TIPĂREȘTE

Anul acesta am hotărât să sărbătorim ziua de Sf. Maria în familie (eu cu mama și soția) pe malul lacului Cernica, nu la picnic ca pe vremuri, ci la restaurant, că acum există și așa ceva acolo, și oricum ne-am mai boierit și noi, zicem că ne putem permite să ne facă alții grătarul!

Știam că lângă Mănăstirea Cernica este un loc deosebit, unde bucureștenii ieșeau la iarbă verde încă de pe vremea ”cealaltă”, cu lac și pădure, liniște, peisaj... ce să mai, relaxare totală față de betoanele care ne înconjoară zi de zi prin Capitală!

Citisem inițial pe net despre Complexul Phoenix Cernica, dar când am făcut la dreapta pe străduța care iese din DJ 301 (Strada Ștrandului), după ce am trecut de parcul de aventură care acum nu ne interesa, ne-a apărut în față acest Restaurant Cernica, cu o grădină frumoasă, așezat îmbietor lângă lac. Ne-a făcut cu ochiul, așa că am intrat. Cu greu am găsit o masă pe malul lacului și ne-am așezat fericiți. Văzând că nu ne bagă nimeni în seamă, ne-am luat singuri un meniu, am studiat oferta și aproape ne-am hotărât ce am fi vrut să comandăm. După vreo 20 de minute vine un băiat care părea de-al locului și ne aruncă constipat: „Nu v-a zis colegu' că masa asta-i rezervată? ”. Păi, nu, nu ne-a zis, că până acum nu ne-a adresat nimeni nici un cuvânt. Oricum, băiatul deja plecase, probabil că era foarte ocupat să rezolve cine-știe-ce alte treburi importante. Mai trece un timp, nici urmă de vreun „coleg” – noi speram să vină măcar să vedem dacă putem sta acolo până îi vine „rezervarea”.

Până la urmă mă hotăresc să mă duc la bar să iau ceva de băut, iar doamnele rămân la masă. Barul este situat pe la mijlocul proprietății, și acolo era o întreagă nebunie: băieți și fete (chelneri sau ospătari nu pot să le spun, fiindcă pentru meseria asta îți trebuie ceva stil) care se certau pe comenzi care mai de care („de ce nu iei, mă, tava aia odată? ... ce e cu cafelele astea aici? ... de ce-ai luat, bă, comenzi de mâncare, nu știi că nu se poate? ... mamă, ce m-au enervat ăia de la masa aia! ”, etc.). Auzind toate astea, întreb și eu timid: Așa e că aveți totuși mâncare, că doar scrie „restaurant” la intrare? Doamna care pregătea băuturile se găndește un pic ce să spună și mă privește așa, dintr-o parte. Parcă n-ar vrea să mă supere și-mi zice „Știți, pentru mâncare trebuie să așteptați mai mult... ” – Cam cât? zic eu. – Păi, nu știu să vă spun, că avem o problemă la bucătărie și acum suntem blocați. – Măcar câțiva mititei? încerc eu. Madama dă din cap vizibil încurcată.

Între timp le văd și pe doamnele mele venind și-mi dau seama că le-a ușuit colegu' cu masa rezervată. Avem un mare noroc și se eliberează o măsuță lângă bar, la umbră. Între timp sunt gata și limonadele și cafelele noastre și ni le aduce doamna, singura din personalul unității cu care am putut schimba câteva vorbe (restul erau foarte ocupați cu cele căteva comenzi de băuturi, că altceva se pare că nu serveau la momentul respectiv). Mă mai interesez o dată de mâncare și mă încurajează spunând că s-ar putea să se rezolve și la bucătărie, așa, cam într-o jumătate de oră – o oră. Fac o socoteală că dacă după o oră încep să ia comenzi, poate peste vreo 2-3 ore o să putem mânca și noi.

Cum altceva mai bun nu avem de făcut, începem să admirăm peisajul, sorbind din zeama de lămâie. Și trebuie spus că aici chiar ai ce admira – lacul străjuit de pădure și cu biserica pe lateral îți dă o oarecare senzație de visare. Asta bineînțeles după ce am încetat să ne mai gândim la unul dintre scopurile principale pentru care ajunsesem acolo, anume mâncatul câtorva mici la iarbă verde.

Lansându-ne în diverse discuții, nu simțim cum trece timpul și se face ora la care socoteam noi că s-ar fi putut elibera bucătăria. Cum nu se mai oprise nimeni la masa noastră să ne întrebe de sănătate, mă duc iar la doamna de la bar. Dar, așa cum presimțeam, încă (sic!) nu se rezolvase. Asta e, nu are rost să ne facem prea mulți nervi pentru că nu putem schimba cu nimic situația. Ne terminăm băuturile, achităm (fără șpagă, că „nu se merită”) și ne gândim încotro să o luăm ca să ne punem totuși la punct și stomacurile. Când ieșim din curtea restaurantului, văd în dreapta semnul către Phoenix. Așa că o luăm într-acolo, cu speranța că... surpriză! – vom putea mânca ceva? - Postez și cronica de acolo în scurt timp.

Concluzie Restaurant Cernica: amplasare ideală, liniște, cadru natural deosebit. Așa-zisa servire sub orice critică. În plus, în zilele aglomerate nu au... mâncare!

---

VIZUALIZĂRI: 1920 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI