Călător prin țara mea: Trovanții (Babele) de la Ulmet

TIPĂREȘTE

Pe site-ul ăsta pe care mai las și eu câte o vorbă, marea majoritate dintre voi povestiți despre drumurile prin cele străinătățuri: cine a prins apusul pe malul Adriaticii, cine l-a zărit pe același soare stingându-se în Pacific sau pe alte meridiane, de parcă planeta asta ar fi un imens balcon deschis spre cosmos. Și nu e rău deloc – e frumos să afli ce se întâmplă prin alte colțuri ale lumii, ce merită vizitat și cu ce rămâi în suflet după ce te întorci de acolo.

Eu însă… sunt mai cu „filet pe stânga” – nu că m-aș lăuda cu asta. Am un ritm mai domol și gânduri mai puține, dar fixe, în căpățâna asta pe care o port între urechi, chipurile ca să nu mă plouă în gât. Așa că n-o să vă scriu despre țărmuri exotice sau apusuri cinematografice, ci despre locuri pe unde mi-au lucit mie ochii – mai aproape, mai modeste, dar cu farmecul lor aparte.

Nu pretind că aș fi pionier în vizitele astea. Despre cele mai multe ați scris și voi, cu mult mai mult talent și cu texte doldora de date și referințe științifice, reușind să surprindeți perfect esența locurilor. Eu doar îmi fac curaj și pun pe hârtie ce-am văzutără eu, cum mi-a rămas mie întipărit în memorie.

În fond, dacă Dumnezeu sau democrația ne-a dat fiecăruia dreptul la o părere, mi-l revendic și eu. Așa că pregătiți-vă – cu voie sau fără voie, urmează să vă plictisesc cu povestea mea despre un loc care mi-a pus un zâmbet pe față și praf de drum pe tălpi.

Ca orice om care a ajuns la o vârstă, am căpătat și eu tabieturi. Hobby-ul meu favorit e ca, de luni până vineri, de la ora 9 fix până hăt, după-amiaza, să merg la serviciu. Da, știu, sunt pensionar. Dar, ca să am motive să plec de acasă, mi-am găsit serviciu și după pensie – să am și eu unde bifa prezența.

Bun, serviciul ca serviciul, dar în weekend vine cheful de plimbare. Eu și consoarta – de mă rabdă ea în viața ei – ne alegem câte o țintă mică și-i dăm bice spre destinație. Plecăm pe la 9 dimineața și, seara, cel târziu pe la 18, suntem acasă – dacă se poate, cu sufletul încântat de ce-am văzut și, cine știe, poate chiar puțin mai înțelepți. Eu însă n-o să devin înțelept niciodată. Never ! Am , sigur, trei neuroni: unul ocupat cu reflexele de bază, iar ceilalți doi ținuți rezervă pentru primul, să nu pățească ceva.

Într-o duminică, după ritualul nostru de dimineață, ne-am întrebat: „No, pe unde mergem azi?” Aveam chef de o țintă nouă, să ne clătim ochii și mintea. Așa am ajuns să alegem Trovanții de la Ulmet. Sunt cam la 150 de kilometri de casa noastră și, culmea, nu mai fusesem niciodată acolo. Tot auzisem de „pietrele vii” și eram tare curioși să vedem ce creaturi or fi alea și de ce le tot laudă lumea.

Am pus degetul pe hartă și am zis „asta e!” . Drumul curge frumos: Buzău, Vernești și mai departe spre Ulmet, prin sate tihnite și dealuri blânde. Pe măsură ce înaintam, începeam să simțim că lăsăm rutina în urmă. Case vechi, curți pline de pomi, oameni pe la porți – un fel de film vechi românesc care se derula în timp real.

Că cum se ajunge, auto vorbind, plecând dinspre Moldova?

Mărășești-Focșani (se intră pe autostradă) -Buzău-Vernești-Sătuc-Măgura-de aici se intră pe DJ 203F spre Pîrscov-Lunca Frumoasă-Cozieni-Ulmet, noi am făcut vreo două ore, condus atent, cu respectarea limitei de viteză, trecerile de pietoni și am dat până și prioritate, acolo unde mă îndemnau indicatoarele.

Pentru noi, plimbarea nu e doar despre destinație, ci și despre drum. Conversații fără grabă, câte o oprire pentru o cafea, câte un „uite ce frumos e acolo!” . Știam că la capătul drumului ne așteaptă niște pietre ciudate, dar habar n-aveam că peisajul de până acolo o să fie deja o parte din poveste.

Toate locurile interesante par să fie ascunse după niște mici capcane. De-aia spun , am ajuns în Ulmet , de fapt, într-o parcare imediat după podul peste râul Bălăneasa, de ne-a scos din preafrumosul drum DJ 203 F, ce romantic , nu? Dincolo de parcare, spre drumul de costișă ce duce – nu la Vaslui, să ma scuze Alecsandri, ci, la Trovanți – trona un semn mare cu acces auto interzis, cu excepția riveranilor. Ne-am uitat în buletin, nu, nu eram riverani, așa că, nah, hai pe jos !

Am parcat și, încurajați de indicatorul , altul, care ne promitea doar 1500 m până la Trovanți, am pornit per pedes apostolorum. Drumul părea drept, asfaltat, șerpuia printre dealuri și câmpuri cu brândușe abia răsărite, care ne făceau cu ochiul. Nu ne făcea cu ochiul panta drumului, dar am zis că, deh, plimbarea prin natură nu o să ne sufoce ! Așa a fost, nu ne-a sufocat, doar ce ne-a luat aerul. De uimire și, mai ales, de gravitație, habar n-aveți cât poate să vă cântărească curul, în anumite situații!

Din experiența abia trăită, cinstit să vă spun, din parcare până sus nu-s doar 1500 de metri.

Sunt, cred eu, vreo trei kilometri buni, pieptiș, pe drum asfaltat și, la finalul lui, pe o uliță de pământ și pietriș.

Și, ce să vezi, „Riveran” în stil românesc însemna, surpriză, și mașini cu numere de CJ, OT sau BV care urcau-coborau nestingherite , (ne)respectând indicatorul de jos, din parcare. Doamne, prost mai sunt !

După ce ne-am dat duhul de vreo trei ori – că doar sunt om cu trei neuroni, nu maratonist – am ajuns, în sfârșit, într-o largă poiană. Era ca o anticameră a Trovanților. Atmosfera? Un amestec de târg de sat și aer de munte.

Câțiva comercianți locali cu poze, brățări, magneți de frigider și, mai într-o parte, o tarabă cu plăcinte, gogoși și cozonaci. Băi, mirosea toată poiana aia a cozonaci proaspăt scoși din cuptor! Jur că, din cauza mirosului, am crezut c-am nimerit în “ Raiul cozonacilor”!

De fapt, cred c-au dat c-un spray parfumat cu „cozonac de bunica” pentru turiști, așa, de poftă, pentru că – surpriză – cozonacii oferiți la vânzare erau reci, nu miroseau, neam !

Un pic mai sus, un punct de „vamă” unde trebuia să cumperi biletele de acces: 10 lei de persoană umană. Am scos banii cu zâmbetul pe buze – până la urmă nu e de toate zilele să plătești vamă pentru niște pietre vii. De fapt, ca pensionar de mă aflu, puteam să dau doar 5 lei, dar, am fost cinstit : m-am gândit cât i-ar costa pe ăia de la “ Salvare” să vină să-mi ia hoitul de-acolo, io fiind oarecum rigid după urcatul pân-acolo!

După casierie începe partea solemnă: niște trepte săpate în glia sfântă a patriei, care urcă încet, printre arbuști și iarba înaltă, apoi prin pădure, către locul unde stau trovanții. Vreo 300 de metri, dar, la ce-am tras urcând până aici, nu se mai pune!

În timp ce urcam, parcă simțeam că intrăm într-o zonă cu altă energie, cu povești și legende care abia așteptau să ne fie șoptite printre pași.

Când am ajuns la Trovanții sau „Babele” de la Ulmet, am avut senzația că pășesc într-un loc aparte. Într-o poiană izolată, înconjurată de dealuri și păduri, se ridică formațiuni de piatră cu aspect straniu – rotunde, conice sau cilindrice – numite de localnici „pietre vii” . Se spune că aceste roci „cresc” sau se mișcă în timp, iar atmosfera misterioasă face locul și mai special.

Ajuns în poiană, am descoperit trovanți de toate dimensiunile, unii cât mingile de fotbal, alții uriași, de câteva tone, cu forme care amintesc de animale sau farfurii zburătoare. Lumina schimbătoare și liniștea din jur creează un cadru perfect pentru fotografii și pentru a te detașa de agitația cotidiană.

Ce sunt trovanții? Ei, iacă, vă las plăcerea să descoperiți singuri, că și eu tot din Wikipedia v-aș spune. Noi, după ce am ajuns acolo am început să ne plimbăm, cu gura căscată, ca muștele fără cap, de la un bolovan la altul. Nu poți să nu te miri de formele pe care, cică, apa, vântul și nisipul le-au modelat în milioanele de ani pe aceste cataroaie cu pretenții.

Fenomenul trovanților se întinde pe tot arealul ăla. Mai găsești și indicatoare, puse parcă special să te rătăcească în căutarea lor, ca să-ți prelungească experiența. Noi, mai cuminți din fire și cu aerul deja consumat, ne-am declarat mulțumiți cu ce văzusem și am abandonat ideea de a hălădui prea mult prin zonă.

Ne-am făcut poze – ca să avem dovada trăirii noastre prin acel loc – ne-am așezat pe niște pietre care, speram noi, nu erau trovanți protejați, și am stat o vreme să privim peisajul care ne înconjura.

Frumos. Și liniște. Atât de liniște încât, la un moment dat, am zis că poate așa arată veșnicia. Și asta mi s-a părut chiar încurajator, dacă mă gândesc la veșnicia aia mai nasoală, cu somnul cel lung.

Acum pot să vă spun că vizita la Trovanții din Ulmet merită din plin, chiar cu riscul mic al unei apoplexii din cauza urcușului sau a entuziasmului. E unul dintre locurile acelea care, au reprezentat o pată albă de pe hartă – din punctul meu de vedere – ce devin instant ciudățenii fascinante, care te fac să te simți puțin mai mare, puțin mai călător, doar pentru că ochii ți-au zărit ceva unic.

Rezumând” Trovanții” nu sunt doar niște pietre; sunt o colecție de forme și povești sculptate de natură, care te fac să dai din cap și să spui „Ia uite ce-a putut face vântul, apa și nisipul!” . Fiecare bolovan e altă surpriză: rotund, conic, cilindric sau chiar cu forme bizare care te duc cu gândul la creaturi imaginare.

Poți să te plimbi, să faci poze, să te așezi pe pietrele mai comode și să admiri peisajul. Și da, e liniște. Acea liniște care îți dă impresia că timpul s-a oprit, că ai intrat într-o altă lume.

Din punctul meu de vedere, Trovanții de la Ulmet sunt locul unde natura te invită să te minunezi, să râzi, să te bucuri de un mic mister al lumii, și să te întorci acasă cu sufletul încărcat de frumusețe și amintiri de povestit.

Că, gata, am terminat ceea ce-avusei io de spus. Acuma, voi aveți suficientă experiență în ceea ce mă priveșțte pe mine și pe textele de le scriu, sper că n-ați avut așteptări, că, dacă da, e vina voastră ! Dar, fiindcă-mi sunteți dragi și țiu la voi, iacă, vă-nvăț ceva: sus, în partea dreaptă a ecranului, aveți un semn” X” . Când vă plictisiți de ce leorbăi io, aicea, apăsați acolo și, miracol, veți scăpa de chin. Și, nici măcar nu-ngrașă! :))

Acuma, după ce v-am spus atâtea, punându-mi inima-n batistă în fața voastră, consider că v-am terorizat suficient, și mă tirez : haidi, pa!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 80 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI