Un altfel de „cuib de vulturi” – Chilia lui Ambrozie

TIPĂREȘTE

Toamna lungă care a poposit pe meleagurile românești cu zile calde și o paletă cromatică deosebită ne-a îndemnat să plecăm la plimbare la sfârșit de octombrie. Sfârșitul de săptămână se anunță oarecum capricios dar nu ne lăsăm descurajați și alegem un loc pe care nu l-am mai văzut până acum, relativ aproape de București. Dis de dimineață pornim voioși la drum spre granița submontană dintre județele Prahova și Buzău.

Ne aflăm la circa 90 km depărtare de obiectivul nostru, drum pe care îl parcurgem lejer cu autoturismul în circa o oră și jumătate urmând pentru o perioadă cursul autostrăzii A3, apoi șoseaua prin Gherghița și Mizil. În Gherghița vă puteți opri 5 minute la biserica domnească „Sf. Procopie” , monument din vechiul târg medieval (vezi impresii), iar aprovizionarea cu lichide și ronțăieli o puteți face la supermarketul Lidl, în centrul orașului Mizil.

Acces. În trecut informațiile despre căile de acces către chilia rupestră erau imprecise și derutante, apoi s-au mai clarificat lucrurile. Puteți accede către înălțimile stâncoase din mai multe puncte: din satul Vârf (din preajma Bisericii Dintr-o Piatră – vezi impresii), din satul Vispești (în zona unei intersecții unde se află o fântână cu cumpănă și indicator) sau din satul Breaza. Noi am ales cea din urmă variantă, cred că e cea mai facilă, scurtă și accesibilă cale către locuința din stâncă. Căutați pe GoogleMaps locul numit „Parcarea către Chilia lui Ambrozie” din satul Breaza și mergeți cu autoturismul până acolo, zonă în care se termină și drumul asfaltat (google MAPS). Atenție! Parcați cum puteți pe una din laturi și urmați drumeagul care se deschide spre stânga - e o încrucișare de drumuri cu trei brațe (google.ro/maps/dir/Chilia ... 90035!3e2?hl=ro). Acela e drumul corect, dar din păcate nu există un indicator, fie el și improvizat din lemn cumva.

Călugărul Ambrozie Rizea. Pe scurt poveste „chiliei lui Ambrozie” este relatată de preotul Mihai Stanciu într-o carte dedicată călugărilor buzoieni. Spicuim: născut la 1889 într-un sat situat la vreo 6 km depărtare de Culmea Șoimilor, masivul stâncos unde se află chilia, se călugărește la adolescență la mănăstirea buzoiană Ciolanu. Trece pe la Muntele Athos, după care se întoarce în țară la Schitul Cetățuia (lângă Mănăstirea Ciolanu) unde primește ca ieroschimonah numele de Ambrozie. Conflicte neștiute încă cu superiorii religioși îl îndeamnă să se întoarcă în zona satului natal și să caute un loc unde să se roage în liniște.

Își amintește din copilărie de Culmea Șoimului cu a sa scobitură situată la înălțime (posibilă locuință rupestră a unor schimnici din anii 1700) și se retrage acolo prin anul 1925. Cu unelte rudimentare mărește în timp chilia din stâncă, scobind mai multe încăperi și nișe, amenajând chiar o prispă cu parapeți. Folosea scări de lemn pentru a urca cei aproape 10 m pe care le trăgea sus pentru a se proteja de tot felul de intruși.

Pentru a se întreține împletea coșuri din răchită și scoarță de copac, cioplea linguri din lemn și confecționa fuse, turna cruciulițe din cositor. De asemenea, ajuta pe săteni la muncile câmpului și strânsul recoltei. Cunoștea limbile turcă și greacă și, uneori, cânta în strană la bisericile din împrejurimi. Oamenii locului încă își amintesc de bătrânul monah și sfaturile sale. A trăit în post și rugăciune până în septembrie 1980 fiind înmormântat în curtea bisericii din localitatea Breaza.

Incursiunea la chilie. După ce am parcat autoturismul, neavând nici un indicator drept reper am mers pe drumul de pământ central care s-a dovedit a fi varianta necâștigătoare. Aveam să constatăm după vreo 45 de minute de urcat pe dealuri, pe sub poale de pădure până aproape de vârful Istrița (749 m). De fapt, de la poalele pădurii din jurul vârfului Istrița se observa în depărtare culmea stâncoasă unde se află chilia, dar drumul e mai anevoios, urcă și coboară prin câteva văi mai mici.

Ne-am întors la parcare și analizând harta online aveam să ne dăm seama că trebuie să urmăm drumeagul din stânga. Cine are un autoturism cu garda înaltă la sol sau 4x4 pot merge mai departe pe acest drum de pământ, dar doar dacă e uscat. Estimez distanța care trebuie parcursă pe jos ca fiind de circa 2,5 km, cu o diferență de nivel un pic peste 150 m.

Traseul e ușor, se desfășoară în câmp liber în cea mai mare parte și pe câteva porțiuni printre arbuști și felurite tufișuri. Ultima porțiune a potecii, vreo 60 m, trece printr-un teren plin de vegetație (lăstăriș/arbuști/măceși), e plină de pietre și în urcare permanentă. Atenție la crengile cu țepi și rădăcinile de pe potecă; din fericire, poteca a mai fost curățată. Ajunși sub peretele alb de stâncă numit Culmea Șoimului ne înghesuim în spațiul îngust al potecii până în zona scărilor de metal. Este vorba despre două scări metalice de circa 4 m înălțime fiecare, destul de drept așezate, fără balustrade. Din micul grup de excursioniști doar eu și încă o persoană am urcat la chilie. Legătura între scări și veranda de sub stâncă e destul de periculoasă, stânca s-a cam sfărâmat, o bară de sprijin este desprinsă.

Ascensiunea generează emoții, dar priveliștea este neasemuită. Pe prispă se mai observă urmele unor grinzi de lemn care probabil susțineau o balustradă; pătrundem în camera principală coborând câteva trepte. Pe pereți se văd urme de cioplire, dar și fragmente de tencuială; observăm locul unde a fost soba – se văd urmele de funingine pe canalul hornului, dar și locul unde se afla patul simplu. Mai sunt două cămăruțe laterale, probabil un mic altar și o cămară și vreo două nișe mici în pereți. Peste tot sunt așezate acum icoane de tot felul și o troiță-crucifix de lemn. O fotografie a monahului Ambrozie Rizea e sprijinită de stâncă, probabil singura cunoscută până acum. În exteriorul chiliei săpate în piatră, mergând pe acea prispă suspendată parcă în aer se află la stânga și dreapta alte scobituri, probabil cămări sau spații pentru depozitat lemne.

Am stat câteva minute pe prispă privind în depărtare, peisajul de toamnă e minunat. Zgomotul urban lipsește cu desăvârșire, stai acolo și simți cum interacționează Omul cu Natura/Divinitatea. Chiar dacă la început ziua a fost rece și mohorâtă, după amiază a ieșit soarele și aerul s-a încălzit.

Concluzii. O excursie de o zi în această zonă ne aduce o mulțime de beneficii: fizice, spirituale, sufletești. Traseul nu este epuizant și imaginile naturale te relaxează. Puteți merge și la Biserica Dintr-o Piatră (vezi impresii) sau la Pietroasele, la monumentul dedicat tezaurului „Cloșca cu puii de aur” (vezi impresii sau vezi impresii).

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 573 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI