Parcul Tineretului primăvara

@iulianic - Am copilărit pe "Magistrala nord-sud", cum i se zicea pe vremuri Bulevardului Cantemir, şi iarna mă dădeam cu sania pe dealul Cociocului. Am apucat deci perioada de dinaintea transformării acestui loc mlăştinos în parc. M-am plimbat pe aleile lui în timpul liceului şi tot acolo am învăţat să merg cu bicicleta, intrând în copaci şi "zburătăcind" trecătorii. Mai târziu, când m-am căsătorit, am făcut pozele "neoficiale" de nuntă (numai eu cu soţul şi cu naşii) în Orăşelul Copiilor: am pozat călare pe un buldozer (se amenaja ceva în parc) şi bând apă la o ţâşnitoare, ţinând în lesă un căţeluş "împrumutat" de la nişte trecători: fotograful nostru avea muuultă imaginaţie! Peste doi ani, când am născut, primele ieşiri cu căruciorul le-am făcut în Parcul Tineretului, care era cel mai apropiat. Între timp copacii crescuseră şi locul chiar începuse să arate a parc. Ne-am mutat din cartier când fiul meu nu împlinise un an şi de atunci am ajuns în parc numai la Polivalentă, la câteva spectacole, şi atât. Dintotdeauna preferatul meu din zonă a fost Parcul Carol, însă mi-ai stârnit curiozitatea cu "Platforma cu statui".

Mulţumesc că mi-ai deşteptat atâtea amintiri.

@Carmen Ion - Cu mult drag! Platforma cu statui a fost şi pentru mine o curiozitate. Am aflat mai de mult despre ea şi mi-am dorit să ajung acolo, dar am aşteptat să treacă iarna şi să vină o vreme mai potrivită pentru plimbări şi căutări pentru că habar nu aveam unde se află. Este în Parcul Lumea Copiilor, cel amenajat în spatele Palatului Naţional al Copiilor.

În timp ce eu priveam insistent chipurile de pe soclu încercând să identific personalităţile reprezentate, soţul meu le număra. Nu ştiu dacă o fi numărat bine pentru că aleile - unele circulare - pot fi derutante. Vreau să menţionez că am fost puţin dezamăgită văzând că unele busturi nu mai aveau tăbliţa cu numele şi anii de viaţă ai celui de pe soclu, altele le aveau cam şterse sau îndoite.

Plimbare plăcută în parcul copilăriei tale!

@iulianic -

Nu îmi mai aduc perfect aminte, dar ceva amenajări ale zonei cred că au început chiar înainte de 1964. Cândva în perioada „școlii generale” (1959 - 1963) ne-am jucat de multe ori prin grotele ce erau în versantul spre str. Șerban Vodă sau Piața Pieptănari. La un moment dat, și cred că înainte de perioada liceului, am fost chemați toată clasa la muncă patriotică pe locul nostru de joacă. Amplasamentul nostru s-a nimerit chiar în dreptul cimitirului. De atunci mi-a rămas în amintire poanta că am săpat gropi la Bellu.

Din păcate, de atunci am mai ajuns de puține ori prin zonă, când totul era gata, și nu am mai făcut nici o legătură cu amintirile copilăriei.

Mulțumesc pentru aducerile aminte.

Fiindcă am copilărit în acest parc, în anii 80, nu mă pot abține să scriu și eu cîteva rînduri. E parcul în care am ieșit aproape în fiecare zi în copilărie și adolescență, și mai apoi ca tînăr tată, sau doar în calitate de consumator, căci după 90 s-au deschis și cîteva terase bine aprovizionate cu bere. Și astăzi îmi amintesc aproape fiecare boschet potrivit pentru făcut cazemate, fiecare copac bun de cățărat, cu tot cu „topografia” crengilor, pe unde urci, pe unde cobori, ce „plimbări” se pot face (aveam cîțiva corcoduși enormi, ramificați, prin a căror coroană efectiv te puteai plimba, din creangă în creangă), fiecare crăpătură din asfalt la care eram atenți cînd mergeam cu bicicleta sau skateboardul, fiecare bucată de gazon potrivită pentru fotbal, cu perechile de copaci aferente, care închipuiau porțile, știu care copaci sînt mai vechi și care sînt plantați în ultimii ani, m-am scăldat în lac și în fîntînile arteziene (spre oripilarea părinților), am traversat lacul pe gheață și cîte și mai cîte isprăvi și jocuri pline de hazul și farmecul copilăresc și care nu prezintă interes public, așa că trec mai departe.

Parcul se întinde pe o suprafață mare și e tangent la multe cartiere, care au istorii puțin diferite. Partea dinspre Șincai se numea mahalaua Manu Cavafu (parte a vechii mahalale Broșteni) și cuprindea cîteva străzi paralele cu bulevardul Tineretului de azi. Strada Manu Cavafu urma aproape traseul bulevardului. De fapt, unde e acum bulevardul, erau curțile din spate ale caselor de pe partea de vest a străzii, gardurile lor dădeau apoi direct în maidanul Cociocului, viitorul parc. Eu am locuit într-un bloc de vizavi de parc, construit chiar pe locul de unde fusese demolată casa unui străbunic. Din vechiul cartier se mai păstrează cîteva viluțe (nu toate casele erau așa, majoritatea erau țărănești) și biserica Manu Cavafu, monument istoric, rămasă între blocuri, pe Bd. Șincai. Acest Manu Cavafu a fost un locuitor de vază al mahalalei, starostele cavafilor și ctitorul bisericii (construită acum 200 de ani).

Înspre zona unde e acum Palatul Copiilor, deja locurile aveau o aparență mult mai rurală, casele erau mai rare și înconjurate de grădini și livezi. Una din străzi, din care o bucată (cu traseu modificat, printre blocuri) există și astăzi, se numește Livada cu duzi. Numele este cunoscut pentru că este strada unde s-a născut Maria Tănase, care a copilărit printre grădinile de aici. După revoluție, o stradă din cartier a luat numele cîntăreței, iar acum 2 ani, lîngă Palatul Copiilor, i s-a dezvelit un bust. Ea este probabil cel mai celebru „cociocar”, cea mai mare personalitate dată de cartierul Tineretului de azi. Cînd eram eu mic, pe stradă îl vedeam frecvent și pe Tudor Gheorghe, iar cu mine în bloc a locuit Mihai Constantinescu, care are și azi în familie porecla de „vecinul” („uite-l pe vecinul la televizor”), deci Tineretului este un cartier de rapsozi, fără falsă modestie Ba într-o vreme, după 90, cred că și Nicu Covaci a stat pe acolo, că îl vedeam prin piață uneori. Sau avea vreun interes amoros prin zonă...

Perimetrul Cociocului era închis de strada Piscului, cea care azi urcă la Polivalentă și iese la stația de metrou Brîncoveanu (dar e necirculabilă cu auto pe bucata din Orășelul Copiilor). Dincolo de strada Piscului, pe tot cîmpul unde după 83 s-a amenajat Palatul Copiilor, ștrandul, teatrul de vară și extensia parcului (cea dinspre Văcărești, cu rondul cu statui, care, apropo, nu ține de Parcul Tineretului, e administrat separat, de primăria de sector, și are alt nume, Lumea Copiilor parcă), deci pe toată întinderea de sub dealul Piscului, pînă aproape de Văcărești, erau grădini. Multă lume din cartier avea acolo parcele de grădină. Îmi aduc aminte peisajul, complet rural, cu o fîntînă cu cumpănă și cîțiva plopi înalți ca singure „accidente” verticale într-un peisaj plat, întins, însorit, de un pitoresc ireal, aflat la doi pași de Piața Unirii. Și bunicul avea acolo un petec, unde creștea dovlecei, fasole și alte asemenea. Mergeam cu el cu găleata pînă la fîntîna de care zic, de mai multe ori, să aducem apă. Am privit cu neputință cum au fost toate culcate la pămînt cînd s-a început sistematizarea zonei, construirea Palatului, a blocurilor, a ștrandului și ce mai e azi pe acolo.

Alte cartiere înconjurătoare ale parcului erau și mai rurale, unele chiar nu făceau parte din București (în anii 40 încă exista comuna suburbană Șerban Vodă, care începea dincolo de Șoseaua Olteniței), iar Mărțișorul și-a păstrat aspectul de sat, cu ulițe de pămînt și cișmele stradale, pînă acum vreo 10 - 12 ani.

În Cocioc se așezau șatre de țigani, iar amenajarea locului a însemnat deranjarea modului lor de viață semi-nomad. Mulți au fost mutați în case din care plecaseră evreii, case din zona Candiano Popescu de exemplu.

Pentru noi, copiii, multe locuri erau „misterioase” și promiteau aventuri. Unul era crematoriul, care funcționa pe atunci (în unele zile ieșea pe cîte un coș fum; dacă eram prin preajmă, dădeam fuga să vedem ceremonia). Ne strecuram în el, furiș, deși nimeni nu ne-o interzicea, și urcam pe culoarele de la etaj, unde era columbarul, locul de păstrare a urnelor cu cenușă. Ne plimbam pe acolo ca printr-o casă a groazei, ca printr-un conac vechi, întunecat, părăsit, din filmele cu suspans. Aveam tot felul de semne și superstiții, de pildă n-aveai voie să calci pe un chenar de marmură de lîngă incinerator că mureai zilele următoare. Crematoriul azi e închis, dar urnele nu cred că au fost mutate, deci teoretic cei care au urne acolo au acces.

Și asta nu e tot. De multe ori săream gardul și ne plimbam și în Bellu, unde ne feream de cîinii vagabonzi și admiram cu gurile căscate arhitectura valoroasă a monumentelor funerare, ceva inedit pentru noi, din vremuri apuse, sculpturi, coloane, statui, marmură. Am descoperit colțul scriitorilor, mormîntul lui Toma Caragiu, ne-am înfiorat la vederea mormintelor unor copii sau tineri (lîngă un cavou era și bustul unei pioniere, în uniformă)... ce să mai, o copilărie senină

Lîngă crematoriu era clădirea și curtea ospiciului TBC Zerlendi, pavilion al spitalului de pneumologie. Bineînțeles că noi eram convinși că e spital de nebuni, și uneori urmăream, ascunși prin tufe, gata de fugă în caz că am fi fost suprinși, pe bolnavii care ieșeau la plimbare în pijamale pe aleea din parc. Cînd locul era liber în schimb, culegeam nucile proaspăt căzute pe jos din nucii care umbreau curtea ospiciului, încă învelite în coaja verde, și ne zdreleam degetele spărgîndu-le cu pietre ca să ajungem la miejii moi, tineri.

Alt loc chiar misterios, pentru că este într-adevăr protejat, este Observatorul Militar, de lîngă Polivalentă, un obiectiv de maximă importanță la nivel european, mai ales la momentul construirii sale, pentru măsurarea precisă a coordonatelor geografice. Vizavi de el, pe panta abruptă a dealului, care coboară spre Palatul Copiilor, a fost mereu o livadă strict interzisă, atent împrejmuită cu gard înalt, iar la poalele dealului sînt două porți ca de garaj. Mereu am fost convinși că acolo sînt niște garaje subterane, iar la revoluție chiar se zicea în cartier că de acolo au ieșit TAB-urile care au ajuns primele în centru. Ce-o fi acolo de fapt, habar n-am, nici dacă observatorul de pe deal comunică cu tunelurile de sub deal (diferența de nivel e mare, peste 30 m, Dealul Piscului e cel mai înalt din oraș), după cum nu știu nimic nici despre tunelurile de sub Crematoriu, dar asta nu ne împiedica să visăm la decoruri demne de filme cu spioni, în care ne jucam zi-lumină.

Lacul este natural, într-adevăr, o fostă mlaștină alimentată de izvoare subterane (situate în albie chiar la coadă, sub marele derdeluș de la Cuțitul de Argint), dar mă îndoiesc că ar comunica prin galerii deschise. Nici prea adînc nu e, deși mai demult circula și un vaporaș de agrement pe el. Mai mult de 3 metri nu are, iar despre înecați acolo eu nu am auzit. Deci probabil toate sînt legede, de pe vremea cînd era mlaștină. Ca și treaba cu tunelurile, mă îndoiesc că s-au construit acum 400 de ani tuneluri pe sub ape. Ca să ajungi de la Curtea Veche aici, tunelul ar fi trebuit să treacă pe sub întinsa luncă mlăștinoasă care era Piața Unirii de azi, inclusiv pe sub albia Dîmboviței.

Pentru cele mai frumoase priveliști asupra parcului, mai ales primăvara, trebuie să ajungi în zona de lîngă Polivalentă, zona din pozele 1,2, 8 - 14.

@abancor - Extraordinar ecou!

@abancor - Nu ştiu dacă vreunul dintre articolele mele s-a bucurat de un ecou cu o asemenea amploare. Mulţumesc pentru vizită, pentru completări, dar... de ce nu scrii un articol separat? Întotdeauna am fost de părere că cei din partea locului, cu atât mai mult dacă perioada trăită acolo a fost mai lungă, mai plină de amintiri, au ce ne povesti.

Despre Maria Tănase, da, ştiu că a fost un "cociocar" celebru pentru că am citit câte ceva din biografia renumitei cântăreţe. Cu prilejul plimbării mele, am văzut bustul Mariei Tănase lângă Palatul Naţional al Copiilor, am făcut şi poze, dar - pentru că poziţia soarelui mi-a fost potrivnică - pozele nu au ieşit aşa cum aş fi vrut şi deci au picat testul la selecţia pentru AmFostAcolo.

Platforma cu statui, într-adevăr, se află în Parcul Lumea Copiilor la care i se mai spune Parcul lui Piedone pentru că este administrat de primăria de sector. Ansamblul cu busturile personalităţilor României a fost realizat din iniţiativa Fundaţiei Dan Voiculescu. Este acolo şi un panou care menţionează asta.

Cât despre Crematoriul "Cenuşa", am menţionat că în prezent acolo nu se mai fac incinerări. Columbarul cu urnele încă există, iar urmaşii celor incineraţi, dacă încă mai trăiesc, trebuie să plătească anual 8 lei pentru păstrarea unei urne. Ştiu asta numai din auzite. Pentru mine edificiul este un obiectiv important doar prin arhitectura lui. A-l vizita în interior, pentru columbar, nu prezintă pentru mine nici o atracţie, dar pentru a vedea intrarea în galeriile subterane despre care s-a fabulat atâta, m-aş duce oricând. Atâta doar că o astfel de vizită nu e pentru toată lumea.

Că Bucureştiul are galeriile lui subterane mai mult sau mai puţin secrete acum, n-aş contesta. N-am fost, nu le-am văzut, dar ce rost ar avea interdicţia de acces în atâtea locuri (inclusiv la crematoriu, această banală construcţie părăginită), de ce toate forturile din jurul capitalei - în starea în care sunt ele acum - se află în zone militarizate, cu acces interzis?

În final, da, am afirmat şi susţin afirmaţia că cele mai frumoase zone din parc sunt cele de lângă lac. Departe de larma copiilor, fără grupurile mari de balaoacheşi guralivi şi lipsiţi de educaţie, fără vată de zahăr, manele şi floricele de porumb, doar un petec de natură adevărată.

E drept că aș avea multe de povestit din cartier, dar în principal e vorba de amintiri și isprăvi personale, așa că un ecou e suficient. Cine e interesat de Parcul Tineretului citește articolul tău, vede și niște poze, citește ce am adăugat și eu și e lămurit. Mai mult de atît ar însemna deja că schițăm monografia cartierului, și cred că e prea mult pentru un site turistic. În plus, n-am nici poze din zonă. Dacă aș fi avut, să zicem că s-ar fi justificat să scriu cîteva rînduri separate și să adaug cîteva imagini sugestive.

Cînd m-oi decide să îmi scriu memoriile sper să mai existe siteul, să mă inspir din ce am povestit pe ici, pe colo, prin paginile de față.

Ce chestie, mai sus l-am pomenit pe Nicu Covaci exact de ziua lui. Ieri a împlinit 68 de ani. Adineauri am auzit, la radio.