Verde crud în parcul Bordei

TIPĂREȘTE

Anul acesta luna martie a fost primăvară- vară. În schimb, aprilie a debutat cu ploi şi vreme rece aşa că de Florii prinzând două ore însorite ne-am gândit să mergem în parcul Bordei.

Parcul Bordei mărgineşte partea nordică a lacului Floreasca fiind despărţit de lacul Herăstrău de un pod rutier. Este alimentat din acesta printr-o ecluză. Este un parc micuţ, cu o suprafaţă de 3.3 ha comparativ cu parcul Herăstrău de 110 ha. Este încadrat între str. Turgheniev, bul. Mircea Eliade şi bul. Beijing, ambasada chineză fiind peste drum de parc.

Încă de la trasarea sa pe harta Bucureştiului, parcul Bordei a avut o istorie zbuciumată. Înainte de a fi înfiinţat în 1932, în urma crizei economice mondiale, principala bancă din regat Marmorosch- Blank a intrat în faliment. Ca să-şi redreseze situaţia financiară, cu sprijinul regelui Carol al II lea, banca a vândut primăriei terenul pe care-l deţinea în zona lacului Floreasca. Preţul tranzacţiei a fost de 16 mil lei, echivalent cu 110000 dol, enorm pentru acele vremuri dar terenul ar fi trebuit să devină pentru totdeauna de utilitate publică. Suprafaţa tranzacţionată a fost de 13 ha, din acestea 3.3 urmând a fi transformat în parc public iar restul pentru ranforsarea şi taluzarea lacului. Inaugurarea parcului s-a făcut în 1938 în prezenţa regelui.

Douăzeci de ani mai târziu, mi-aduc aminte că restaurantul Bordei alături de Pescăruş din Herăstrău şi Doina de la Bufet (la capătul tramvaiului 20) erau cele mai căutate localuri din nordul capitalei. La Bordei era o grădină mare la marginea lacului, cu mesele amplasate în boschete, cu chelneri stilaţi şi cântăreţi (şansonetişti şi diseuse) cunoscuţi. Nu am găsit pe net nicio fotografie a vechiului restaurant dar urmele sale mai persistă- o conductă de refulare în lac a apelor menajere şi un restaurant italienesc construit pe terenul vechiului Bordei.

Din anii 80 accesul în parc a fost interzis întrucât era prea aproape de locuinţa lui Ceauşescu. Neglijat, ajuns o paragină, parcul Bordei a devenit subiectul unui mare scandal în 2003. Omul de afaceri C. Constanda cumpărând de la un terţ drepturi litigioase a devenit proprietar pe teren şi cu sprijinul autorităţilor l-a transformat în proprietate privată. Intenţia sa era să construiască un cartier rezidenţial cu locuinţe de lux.

A fost nevoie de o atitudine civică susţinută a multor locuitori din Bucureşti, de dezbateri aprige parlamentare pentru ca abia în 2008 zona să revină la destinaţia iniţială de proprietate publică. Omului de afaceri i s-a dat la schimb teren în Satul Francez plus, -de la mine şi de la tine-, o imensă sumă de bani- 165 mil eu. câştigată prin hotărâre de tribunal.

Pentru amenajarea parcului s-au alocat de la buget 0.5 mil. eu dar cum se întâmplă totdeauna la noi când e vorba de banii publici, au fost cheltuiţi 2.7 mil. eu. S-au refăcut aleile, gazonul, s-au amplasat bănci, s-au plantat 2000 de arbuşti şi 15000 de flori, stâlpi de iluminat electric, s-a făcut un sistem de irigaţie subterană, locuri de joacă pentru copii.

Deşi parcul Bordei a revenit municipalităţii mai există două enclave private: o suprafaţă de 5000 mp spre str. Turgheniev vânduţi de Constanda unor ucrainieni şi o alta mult mai mare, poate 1500-2000 de mp pe bd. Beijing. Ambele sunt ferite de ochii curioşilor cu garduri înalte de peste 3m. Ultimul porneşte din bulevard şi coboară până în lac, forţând vizitatorul să-şi întrerupă plimbarea, să se întoarcă din drum sau să-l ocolească ieşind din parc. Informaţia că acest loc ar aparţine în continuare lui Constanda o iau sub beneficiu de inventatar pentru că mi-a fost dată de un paznic. Oricum este o proprietate privată care secţionează parcul.

Perioada pe care am ales-o pentru vizitarea parcului nu a fost prea favorabilă pentru că lebedele albe şi negre, păunii şi alte păsări sensibile nu au fost scoase din adăposturi din cauza nopţilor friguroase. Deasemeni speciile florale semănate în parc: begonii, petunii, viole nu erau încă înflorite. Cu toată lipsa petelor de culoare sau a animaţiei estivale cu zeci de gură cască privind lebedele de pe lac, verdele crud al sălciilor şi ierbii mi-au dat o senzaţie de linişte odihnitoare. Era altceva decât cenuşiul locuinţelor din oraş.

Am intrat pe poarta dinspre restaurantul Gondola, din faţa ambasadei Chinei şi ne-am îndreptat pe malul lacului spre stânga. Restaurantul, în pofida pretenţiilor materializate prin preţuri ridicate este o construcţie urâtă cu excepţia celor două terase imense pe piloni. Pe această parte a lacului pe vremuri erau mai multe stranduri ale căror urme se văd şi azi: resturi de debarcadere şi bazine pentru copii.

Ne întâlneam cu gaşca de liceeni în piaţa Sf. Gheorghe de unde luam tramvaiul 5 care mergea pe calea Dorobanţi. De la capătul lui, cam în faţa atelierelor Ford, mergeam puţin pe jos şi luam o barcă navetă care acosta la strandul public. Trebuia să mergem în grup pentru că treceam aproape de groapa Floreasca unde locuiau ţigani şi vagabonzi. Strandul punea la dispoziţie nişte ambarcaţiuni numite gick cu care băieţii curajoşi făceau turul lacurilor. Cu toate că abia se sfârşise războiul, totul era foarte bine organizat şi tineretul dispunea de distracţii ieftine.Cu 5 lei pe care tata mi-i dădea duminica, îmi plăteam drumul 0.25 lei biletul, intrarea la parc 3 lei şi mai aveam şi de un suc- două de lămâiţă.

Depăşind restaurantul am fost surprinsă de apariţia unei mulţimi de vile şi blocuri de lux amplasate la marginea lacului Floreasca. Drumul ne-ar fi dus încă vreun kilometru când, aproape de orizont ne-a apărut o haită de câini care păreau a spune ˝ Pe aici nu se trece˝. Stânga împrejur! şi am luat-o în sens opus. Aici, după vreo două sute de metri a intervenit barajul adică gardul proprietăţii particulare împlantat în interiorul parcului.

Am ieşit pe şosea şi am revenit în parc la următoarea intrare. Am mers ce am mers şi am ajuns la izvorul cu apă minerală numit al aviatorilor sau cel tămăduitor. Se spune că apa are aceeaşi compoziţie chimică cu izvorul nr. 24 de la Olăneşti şi că ar fi indicată pentru boli digestive. Am umplut o sticluţă şi mi s-a părut că are un uşor gust sulfuros şi este slab mineralizată.

Există mărturia scrisă a unui securist angajat la paza vilei lui Ceauşescu care a declarat că făcând o cură cu această apă s-a făcut bine de o gastrită hiperacidă. Mai interesant este un reportaj din Corriera della Serra în care se spune că piloţii italieni, în escalele lor la Otopeni vin să bea apă de aici. Deşi mediatizat de mai multe televiziuni în ultimii ani, izvorul este foarte puţin cunoscut de bucureştenii de astăzi.

Pe vremuri însă aşa cum scria C. Bacalbaşa în 1882, oamenii veneau aici la un grătar la iarbă verde, beau vinul adus în damigene pe care apoi le umpleau cu apă de la izvor pentru acasă. Am urcat pe podul curbat unde în jardiniere înfloriseră timid nişte floricele de nu- mă- uita şi am văzut adăpostul păunilor încă nepregătit pentru locatarii de vară. Am trecut de bustul de bronz a lui Marin Preda, de două locuri de joacă pentru copii şi pentru că destul de aproape era locuinţa preşedintelui ţării, nu am mai avut cum înainta şi am ieşit din parc.

Amfostacolo, în parcul Bordei la început de aprilie. Nimic spectaculos, nimic cultivat, nu tu lebede, nu tu păuni, nu tu un chioşc să iei un suc, doar natura aşa cum o îmbracă primăvara şi o imensă linişte sufletească dată de verdele crud al vegetaţiei tinere.

---

VIZUALIZĂRI: 2624 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI