„Să nu uiți Darie”… Zaharia Stancu la Salcia (Teleorman)

TIPĂREȘTE

Comuna Salcia din județul Teleorman a ajuns să fie cunoscută în ultimii ani mai degrabă prin prisma existenței aici a unei afaceri aparținând unui om politic al vremurilor noastre decât ca localitate de baștină a unui romancier controversat al secolului al XX-lea. Din punct de vedere administrativ e compusă din trei sate: Salcia, Băneasa și Tudor Vladimirescu.

Legăturile mele cu această localitate sunt multiple, dar ele nu fac obiectul acestui articol. În acest material doresc să aduc la lumină un obiectiv turistic mai puțin cunoscut (ca de altfel și altele din județ) și mai deloc promovat. Vom vedea și de ce! Am trecut de multe ori prin așezarea teleormăneană și de două ori m-am oprit la Casa memorială Zaharia Stancu.

Valea Călmățuiului e o zonă săracă cu gospodării grupate pe promontoriile de lângă râu, adevărate enclave rurale încremenite în timp. Din DN 65A se desprinde DJ 653 spre satul Băneasa, în dreptul unui gorgan de pământ, poate un tumul străvechi (de fapt, sunt două movile din epoca bronzului). Arheologii au făcut săpături și investigații anii trecuți în cadrul unui proiect numit Limes Transalutanus; în apropierea șoselei se află două castre romane, dar și urmele valului de pământ ridicat de romani și care purta local numele de Troianul.

În Băneasa a locuit și Lucian Bildirescu, urmaș al unei înstărite familii de moșieri teleormăneni; în centrul localității încă stă în picioare conacul familiei, clădire atestată pe la 1850. Tatăl său, Dimitrie Bildirescu, licențiat în drept la Paris, a fost parlamentar în două legislaturi și prefect de Teleorman la schimbul de secole, al XIX-lea cu al XX-lea. Născut în 1884 la Turnu Măgurele, tânărul Lucian Bildirescu urmează cursuri în particular, dar și studii la gimnaziul „Sf. Haralambie” din Turnu Măgurele și liceul „Mihai Viteazul” din București. Îmbrățișează cariera militară, face școala militară la Paris. Întors în țară participă la al doilea război balcanic și la Primul Război Mondial în regimente de cavalerie. Absolvent al Școlii de călărie din Viena (1913) câștigă mai multe concursuri de echitație (dresaj, săritură în înălțime). Ajunge pentru o perioadă de timp chiar șef al manejului Casei Regale.

Moștenește moșia Băneasa de la tatăl său, cele aproape 600 ha de teren fiind transformați într-o fermă model, pe moșie existând chiar și câteva hectare de orezării. Oamenii locului vorbesc de faptele bune ale maiorului Bildirescu, el dăruind cereale nevoiașilor pe timpul iernii și medicamente. Expropriat în 1921 și în 1949, ajunge aproape muritor de foame în timpul regimului comunist. Locuiește într-o singură cameră și lucrează drept paznic de noapte la un hotel din București, ajutat de cunoașterea a trei limbi de circulație internațională și fiind manierat; se stinge în 1972.

Din punct de vedere cultural, Lucian Bildirescu este și un gazetar înfocat, punând bazele în satul Băneasa la două organe de presă: gazeta „Ținta” (1931-1934) și revista „Spiritul vremii” (1934-1937) – periodic care abordează felurite subiecte din sfera politică, economică și socială. De altfel, de-a lungul secolului al XX-lea în Salcia activează mai mulți oameni de litere și se editează mai multe publicații (ex. „Gazeta literară a Teleormanului”, „Trâmbița Teleormanului”). O introducere cam lungă, dar care explică cumva substratul solid pe care a putut „crește” Zaharia Stancu.

Zaharia Stancu. Născut în localitatea Salcia la începutul veacului al XX-lea, Zaharia Stancu a fost un controversat prozator, poet, traducător și publicist. O copilărie tumultoasă îl poartă prin toate mediile sociale, la București fiind ajutat de Gala Galaction și Vasile Voiculescu. După căsătoria cu o învățătoare din Turnu Măgurele se stabilește o vreme în satul natal, Salcia, unde i se va naște și singurul copil, viitorul medic și scriitor Horia Stancu. În perioada interbelică își ia licența în litere și filozofie, fiind redactor și director la mai multe publicații. Ocupă de-a lungul vieții funcțiile de director al Teatrului Național din București, președinte al Societății Scriitorilor Români și președinte al Uniunii Scriitorilor din România.

S-a vorbit și scris mult despre oportunismul acestui scriitor, despre colaborarea cu regimul comunist, despre realitatea scrierilor sale. Și probabil vor mai curge râuri de cerneală… Adevărul? E acolo, undeva… Cert este că romanul „Desculț” și celebra expresie „Să nu uiți Darie… ” mi-a rămas în minte din copilărie. Romanul apărut în 1948 se vrea o frescă a vieții țărănești de la începutul secolului al XX-lea (jurnalul.ro/campaniile-ju ... unist-1560.html), fiind tradus într-o mulțime de limbi străine.

Casa memorială „Zaharia Stancu” din Salcia. După ce treci de Gara Salcia (care deservește linia ferată 908, Turnu Măgurele – Roșiorii de Vede, cale ferată neelectrificată inaugurată în 1887), de terenul mlăștinos și plin de bălți din jurul Călmățuiului, înțesat de cârduri de gâște, urcăm pe o terasă a râului unde se află „centrul civic” al comunei. Aici se află biserica „Sf. Ioan Botezătorul” (o turlă zveltă acoperită cu solzi de tablă accentuează silueta lăcașului de cult ridicat între anii 1889-1894), magazinul sătesc universal, căminul cultural și Primăria. În stânga, coborând spre Călmățui, se află Școala gimnazială „Zaharia Stancu”.

Exact pe lângă Primăria comunei intrăm pe o „linie” (uliță) neasfaltată care ne conduce către casa memorială. La șosea nu există nici un indicator care să îți indice direcția corectă sau existența acestui muzeu. Într-o curte înconjurată de un gard de plasă de sârmă zărim o casă portocalie și un bust – aici e casa memorială. La ultima vizită am observat apariția unui panou, ca parte a unui proiect turistic (casememoriale.ro/casa-mem ... -zaharia-stancu).

Casa în care s-a născut Zaharia Stancu nu mai există, muzeul fiind înființat în 1994 în casa surorii sale care a trăit până în 1989. Pe fațada clădirii sunt două plăci care ne informează că acolo este casa memorială a scriitorului, dar și biblioteca comunală. De altfel, am înțeles că bibliotecara comunei joacă și rolul de muzeograf. Însă de fiecare dată când am fost acolo ușile erau ferecate și nu există nici o informație, gen număr de telefon, o modalitate de a lua legătura cu cineva care să deschidă muzeul memorial. Cu mulți ani în urmă am intrat în curte și am privit pe fereastră, am văzut doar rafturi de cărți, volume răvășite, mult praf.

Clădirea muzeului e una clasică pentru spațiul teleormănean, asemenea tip de case înlocuind după măsurile administrativ-sanitare luate de autoritățile locale începând cu anul 1916 bordeiele. Casa e formată dintr-o sală (tindă) centrală și două camere, de obicei una de curat, una pentru locuit; în față se află un mic pridvor sprijinit pe două coloane. Din păcate, ferestrele de lemn au fost înlocuite cu termopane albe. Unul din site-urile web care descrie succint interiorul îl puteți accesa aici: ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=593. În curte se află un bust al scriitorului Zaharia Stancu (nu am reușit să identific autorul); bărbia statuii e spartă de ani de zile, nu a fost „cârpită” în nici un fel.

Se pare că promovarea valorilor culturale ale județului Teleorman se află într-o epocă de cumpănă. Mai multe case memoriale sau clădiri care au o importanță culturală nu mai sunt îngrijite corespunzător, ca să nu mai vorbim de valorificarea potențialului turistic al acestora. De ex.: casa lui Marin Preda (cronicipebune.ro/cade-si- ... lui-marin-preda) sau casa lui Constantin Noica (liberinteleorman.ro/teleo ... a-alexandriei-2); despre conacul Constantin Noica și Capela Stella Maris a familiei Antonescu din Vitănești am scris și eu într-un articol din 2014 (vezi impresii). Speranțe? Trebuie să existe…

---

VIZUALIZĂRI: 3699 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI