Muzeul Județean Teleorman – istorie și etnografie teleormăneană sub același acoperiș

TIPĂREȘTE

Județul Teleorman ne oferă și surprize plăcute! Deși pare a fi un județ fără prea multe obiective turistice, totuși nu lipsesc monumentele istorice, vestigiile arheologice, edificiile religioase și muzeele. Orașul Alexandria, tânără așezare întemeiată la 1834, proiectată de Moritz von Ott (inginer austriac care îndeplinește un rol important în primele decenii ale secolului al XIX-lea în domeniul sistematizării vechilor orașe din Țara Românească), este un orășel drăguț, cel puțin în partea sa centrală (vezi impresii). La sfârșitul lunii octombrie am ajuns din nou pentru câteva ore în Municipiul Alexandria, prilej de a vizita Muzeul Județean Teleorman, obiectiv urmărit de mai multă vreme, dar ocolit din cauza programului de funcționare – închis în weekend.

Amplasare și acces. Venind dinspre București, traversăm un pod rutier peste râul Vedea, urmăm strada București până într-o intersecție principală unde virăm dreapta pe strada Dunării. Această arteră traversează centrul administrativ și cultural al orașului teleormănean, depășim clădirea Primăriei și cotim pe a doua stradă la dreapta, după 100 m am ajuns la destinație. Adresa oficială este: strada 1848 nr. 1. O clădire relativ modernă, aflată în spatele unei mici curți găzduiește azi muzeul județului. Locuri de parcare găsiți lângă trotuar ori în parcările din spatele blocurilor înconjurătoare.

Program și tarife. Din cauza unor probleme interne (modul de compensare a orelor lucrate în week-end, lipsă de personal, de exemplu) muzeul județean funcționează doar în cursul săptămânii, de luni până vineri între orele 09.00-17.00. Prețul unui bilet este de 4 lei/adult, iar elevii și studenții plătesc 1 leu. Există o taxă foto/video de 15 lei/oră.

Scurt istoric. La 100 de ani de la întemeierea localității autoritățile orășenești au adus în discuție întemeierea unui muzeu de istorie local, lucru care se înfăptuiește într-o încăpere din Primărie. În 1952 se deschide un muzeu în adevăratul sens al cuvântului dedicat orașului Alexandria; peste circa 20 de ani instituția capătă titulatura de Muzeu Județean de Istorie. Din 1997 muzeul teleormănean s-a mutat în clădirea unde funcționează azi.

Vizita propriu-zisă în Muzeul Județean Teleorman.

Am ajuns în instituția muzeală teleormăneană într-o zi de marți, în momentul în care se pregătea vernisajul unei expoziții temporare. Am fost condus în cadrul circuitul muzeal de către o doamnă supraveghetor care, așa cum scria cu ceva timp în urmă @Dan&Ema, avea rolul de a descuia uși și de a aprinde lumina (dar am schimbat și câteva impresii interesante despre viața la țară). La parter se află vitrina dedicată Exponatului lunii, o inițiativă prezentă în multe muzee românești – în acel moment era expus un buton de sabie miceniană, o piesă din marmură albă descoperită în cetatea getică din localitatea Orbeasca de Sus, aparținând probabil elitei locale.

La etaj începe vizita propriu-zisă prin accesarea primei expoziții permanente: Tezaure monetare. Într-o sală de dimensiuni nu prea mari sunt puse în valoare în opt vitrine o parte din cele 72 de tezaure monetare descoperite pe teritoriul județului Teleorman; locurile unde monedele au ieșit la iveală sunt semnalate pe o hartă a județului. Am privit cu interes monedele din prima vitrină, cele mai vechi din muzeu (drahme și tetradrahme grecești), dar și un vas de lut care a păstrat în pântecul său o grămăjoară de monede geto-dacice – tezaurul de la Schitu Poenari. Ne atrage apoi vitrina care prezintă cele 552 de monede ale tezaurului de la Poroschia, constituit din denari romani republicani și imitații getice după monedele romane. Privesc cu nesaț la bănuții metalici atât de bine păstrați: margini zimțate, figuri în relief bine delimitate sau mai șterse, lucire discretă.

Următoarele vitrine găzduiesc monede din Evul Mediu, atât din Țara Românească (de la Vladislav I, Dan I, Mircea cel Bătrân), cât și din Bulgaria (de exemplu din timpul Ivan Șișman), dar și tezaurul de la Balta Sărată (unde au fost scoase la lumină circa 3100 de monede). Ultimele spații de expunere cuprind câteva monede occidentale, dar mai ales feluriți „bănuți” otomani din Evul Mediu târziu. Metalul otoman ne surprinde prin dimensiunile mari și scrisul caligrafiat - tezaurul de la Frăsinet și tezaurul de la Drăgănești-Vlașca.

A doua expoziție permanentă este intitulată Arheologia – Înapoi în timp și este dedicată cu precădere Neoliticului. Mai întâi identific principalele descoperiri arheologice din epoca neolitică pe o hartă județeană, apoi încep să privesc piesele expuse într-un sistem modern și bine pus în valoare de iluminatul direcțional. Am apreciat panourile cu fragmente de ceramică care ilustrează principalele culturi materiale existente în zonă – e un util mod de a arăta vizitatorilor particularitățile fiecărei grupe de populație în domeniul producției meșteșugărești locale.

Vitrinele sunt încărcate cu diverse piese: unelte șlefuite din piatră, unelte din os și corn, obiecte din lut (incizate cu diverse semne sau „altărașe”, mici măsuțe de cult). Mi-au plăcut figurinele antropomorfe și zoomorfe, unele cu rol religios, altele, de ce nu, cu meniri ludice. O mare parte din vitrine înfățișează piese de ceramică: vase de lut de diverse forme și dimensiuni. Am admirat vitrina unde se află vase tip askos, strecurători, un vas comunicant sau un vas cu tub de scurgere și capac sudat.

De mare interes pentru vizitatori și pentru a ușura înțelegerea unor aspecte ale vieții culturale mi se par cele două reconstituiri: un atelier de olar și o locuință semiîngropată, specifice mileniului 6 î. Hr. Modelul de atelier surprinde o secvență din procesul de realizare a unor obiecte din lut, unelte de modelat și decorat, vatra de ars. Locuința temporară reconstituită în muzeu ne pune imaginația la lucru, pornind de la modelul de bază reprodus.

Următoare expoziție permanentă zugrăvește un episod negru din viața satelor românești: colectivizarea. Sub numele Colectivizare în judeţul Teleorman (1949-1962). Rezistenţă şi acceptare forţată ne plimbăm în două săli reci, la propriu și la figurat. Prima încăpere încearcă să ne introducă în atmosfera unei săli de adunare a țăranilor înrolați în gospodăriile agricole de stat. Este locul unde activiștii adunau locuitorii satelor pentru a le prezenta „avantajele” întovărășirilor agricole centralizate. Zeci de fotografii, documente, facsimile, articole de ziar ne prezintă perioada cuprinsă între martie 1949, debutul oficial al colectivizării, și 1962 când se anunța încheierea victorioasă a transformării agriculturii românești. „Gazeta de perete” nu lipsește – ea laudă sau înfierează, după caz. Panou după panou - cronologic, prin extrase din ziare („Scânteia” cu precădere) privim povestea oficială a colectivizării: primele GAC-uri teleormănene, satirizarea chiaburului – țăranul înstărit, îmbunătățirea tehnicilor de lucru, cotele agricole, evenimente culturale comuniste.

A doua încăpere ne înfățișează realitatea acelor vremuri: colectivizarea forțată, bătăile și arestările abuzive, suferințele familiilor afectate, deportări, ani de închisoare. Documente din arhivele Securității (denunțuri, rapoarte, sinteze informative etc.) ne pun în fața crudei realități. Am aflat aici despre revoltele de la Ciuperceni și Săliștea-Videle – încheiate chiar cu uciderea mai multor țărani. Unul din pereții sălii este amenajat drept un zid de închisoare pe care sunt înscrise mărturii ale celor închiși la Caracal ori deportați la Canal. Textele sunt zdrobitor de reale, impresionante, cutremurătoare. Ce poate face omul altui om!

Ultima expoziție permanentă vizitată este cea numită Aspecte etnografice teleormănene și se află la etajul doi al clădirii muzeului. Descoperim aici pe parcursul mai multor săli bogăția etnografică a teritoriilor teleormănene și modul de viață al țăranilor la cumpăna secolului al XIX-lea cu secolul al XX-lea. Imediat ce intrăm ne apare în fața ochilor fațada și prispa unei case țărănești având ca model o casă din Siliștea-Gumești. Pe prispă se află diverse obiecte legate de meșteșugul torsului, iar în fereastră stă o lampă cu gaz. A doua sală ne prezintă interiorul casei, scoarțele viu colorate sunt superbe. Mobilierul e simplu, nu încarcă încăperea, icoana și ștergarul nu lipsesc de pe perete, textilele de interior înviorează spațiul. O vitrină găzduiește un exponat special: un ulcior de nuntă din 1907 provenind din localitatea Ciuperceni, dar realizat în cunoscutul (pe vremuri) centru ceramic Oboga (Olt).

Un colț „descrie” povestea țestului – o piesă din lut sub formă de clopot sub care se pune pâinea la copt pe vatra încinsă. Un personaj feminin îmbrăcat în costum popular stă în fața vetrei ținând sub observație țestul; alături de ea se află clasică măsuță rotundă, joasă, înconjurată de scăunele și vase de ceramică. Alt colț găzduiește obiecte de aramă, de uz gospodăresc (oale, tăvi, carafe, cazane), făurite de romii căldărari care trăiesc în localitățile județului.

Altă sală urmează la rând – aici vedem modele de costume țărănești femeiești și bărbătești specifice Teleormanului. Ne atrag costumele de ceremonial (de nuntă) dar și povestea ploștii de lemn (chemarea la nuntă de exemplu). Vitrinele expun atât cămăși de sărbătoare, cât și piese de îmbrăcăminte utilizate la muncă, zi de zi.

Ultimele două săli conțin piese etnografice care reliefează ocupațiile tradiționale ale țăranului român: agricultură, viticultură, pescuit, industria textilă casnică. Piesa care ne-a captat cel mai mult atenția a fost imensul car pentru boi, confecționat în 1957, din lemn armat cu fier. Timp de 30 de ani a fost demontat și ascuns în podul șurii unui țăran din Mavrodin pentru a nu fi confiscat de autoritățile comuniste.

Concluzii. Am petrecut peste o oră în sălile muzeului, oprindu-mă mai mult timp în fața pieselor expoziționale care mă atrăgeau. Patrimoniul valoros care acoperă diferite domenii (istorie, arheologie, etnografie, numismatică, memorialistică), costul redus al biletelor de acces, unicitatea muzeului la nivel județean sunt atu-uri ale instituției culturale teleormănene. Printre deficiențe se numără slaba promovare a muzeului (lipsesc indicatoarele, de exemplu), lipsa programului de weekend și insuficiența personalului. Așa cum scriam recent despre orașul Giurgiu, nici municipiul Alexandria nu este un oraș turistic, deși are câte ceva de arătat. Celor care ajung în timpul săptămânii în Alexandria și au timp liber la dispoziție le recomand o vizită la Muzeul Județean Teleorman.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 1494 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI