Un muzeu kitsch-os

TIPĂREȘTE

N-aș fi mers la acest muzeu care, sinceră să fiu, pe mine nu mă atrăgea prin însuși numele lui. Nu știu ce și-a spus în gând Mihai, atunci când prietenii noștri din Anglia, veniți în București pentru câteva zile, ne-au propus să mergem să-l vedem. Ei sunt dornici să vadă cât mai multe locuri atunci când vin în țară și, atât de dragul lor, cât și de o curiozitate firească, cuibărită undeva într-un colțișor ascuns din mintea mea, am mers, în prima jumătate a lunii august, să vedem ce-i cu muzeul acesta, .

Așa că, i-am așteptat pe prietenii noștri, cam după ora prânzului, undeva în Centrul Vechi al capitalei, unde ne-am răcorit, mai întâi, cu câte o bere, la o terasă, în apropierea căreia apare, pe hartă, ca fiind adresa

Romanian Kitsch Museum, cel cu pricina, de pe Strada Covaci, nr. 6. Adresa este aceasta, însă, intrarea nu este pe Covaci ci pe strada Soarelui, cu care aceasta se intersectează, clădirea în care se află având, într-adevăr, o latură pe Covaci.

Intrarea se face pe o scară îngustă, cu trepte din lemn, ce pare a nu face parte din proiectul inițial al cădirii, ci pare a fi făcută „ad hoc”, tocmai pentru a ajunge la nivelul superior, unde se află muzeul. Sunt sigură că vechea intrare în imobil era chiar pe Covaci, însă după ’89, când Centrul Vechi a devenit înțesat de terase la stradă, intrarea a rămas doar pentru restaurant, intrarea nouă în muzeu fiind improvizată, prin strada Soarelui.

La intrare nu mai erau acei „temuți păzitori”, doi lei, din ghips (?!) aurit, pe care i-a pozat colega noastră @crismis, atunci când a fost și ea acolo, și despre care a scris și ea pe site.

Panta scării este puțin abruptă și are vreo două spații de odihnă, poate chiar trei dacă socotim și schimbarea de direcție spre locul cu pricina. Pereții scării înguste cred că sunt din ghips carton și sunt pictați cu desene ale căror imagini, asociate, se potrivesc ca nuca-n perete unele cu altele, de ex.: un îngeraș lângă niște zaruri de joc de noroc, imaginea unui Christ ce are pictat pe piept simbolul lui Superman și mai jos, la picioarele lui, niște pungi de cadouri, din hârtie, cu pisicuțe (sau ursuleți?), niște felii de pepene, fructe de ananas ce înconjoară chipul lui Isus, toate de un gust mai mult decât îndoielnic, imagini care ne pregătesc –oarecum- pentru ce urmează să vedem.

În spatele biroului din antecamera muzeului ne întâmpină, zâmbind, o fată tânără care a încasat taxa de vizitare a muzeului – 30 lei/persoană.

Locul aici are, de asemenea, pereții desenați și „mobilierul”, niște etajere, de fapt, pline de bibelouri din ceramică sau porțelan de proastă calitate. Un afiș mare scris, doar, în limba engleză, acoperă o bună parte din peretele din fața noastră. O întreb pe fată de când este înființat muzeul și dacă are mulți vizitatori. Spre mirarea mea, habar nu are de istoricul muzeului! Îmi spune, în schimb, că este foarte căutat de străini și că acestora le-a plăcut. Mă gândesc că le-a plăcut mai mult pentru că majoritatea înscrisurilor din muzeu sunt în limba engleză, altfel nu văd ce-ar fi putut să le placă! Fac o completare și spun că, ajunsă acasă, aflu de pe net că muzeul a fost deschis în primăvara lui 2017 și că Exponatele provin din colecţia personală a proprietarului Muzeului Kitsch-ului, Cristian Lica (cel care a investit 15 mii de euro în noua destinaţie culturală), o colecţie realizată de-a lungul anilor cu ajutorul consignaţiilor, târgurilor de profil şi altor colecţionari şi îmbogăţită recent cu numeroase artefacte.

Intrăm în spațiul propriu-zis printr-o perdea cu franjuri, din mărgele, și începem traseul din partea stângă, în sensul acelor de ceasornic, cum am fost sfătuiți la intrare. Ne întâmpină –cine altul? - decât un Dracula-manechin, mai degrabă caraghios decât înspăimântător, „brand”-ul românesc pe care s-a pedalat nejustificat de mult și care a făcut ca România să aibă o imagine falsă în afara țării. În fața manechinului este o perdea de pânză pe care sunt prinse, cu ace, exemplare din ziarul „Dracula”, care a inundat piața după ’89 și care, sub titluri bombastice, dorea să atragă cititorii creduli în miracole și în tot felul de trăznăi. Facem câteva poze, mergem mai departe și ajungem într-o zonă ce expune Religious Kitsch. Este, într-adevăr, de prost gust și, mai mult decât atât, după părerea mea, este chiar o impietate să asociezi imaginea lui Isus Cristos, sau a Sfintei Treimi, cu obiectele confecționate industrial, expuse aici. N-am să înșir ce obiecte sunt asociate, chiar în mod grotesc, cu religia, am să las pozele să vorbească despre ele. Vreau, doar, să spun că acestea NU SUNT PRODUSUL GÂNDIRII ROMÂNEȘTI, ele sunt aduse din alte părți ale lumii, mă refer – în mod special – la cele fabricate industrial (carpete cu „răpirea din serai” ce „decorează” pereții, ceasuri cu afișaj electronic, cruci din ceramică, statuete de sfinți, din ghips, etc. etc.). Dacă este un produs românesc de kitsch religios autentic, acesta este un tablou (votiv?!) pictat într-o biserică –nu știu în care-, ce reprezintă familia unui cunoscut finanțator de echipă de fotbal, care se declară ca fiind o persoană foarte religioasă.

Intrăm, apoi, în zona nu demult apusă, a P. C. R. , mai bine zis a ultimilor ani de comunism românesc. Obiectele de-aici sunt destule, dar cel mai semnificativ kitsch mi s-a părut a fi imaginea fostului dictator, Nicolae Ceaușescu, care apare în ziarele vremii, la momentul autoproclamării ca Președinte de Republică Socialistă -în 28 martie 1974-, ținând în mână „sceptrul prezidențial”, obiect devenit țintă de ironie a lui Salvador Dali, care-l „felicită” pe acesta că a devenit primul președinte de republică cu „sceptru regal”. Nu obiectul, în speță sceptrul, este ironizat, ci gestul în sine, care devine, astfel, un autentic kitsch.

Mai departe intrăm în spațiul numit Kitsch-ul legat de designul interior, mobilat cu multe „vitrine”, obiecte de mobilier de sufragerie, aproape nelipsite din casele românilor în perioada comunistă. Asta se găsea pe piață, asta cumpăram. Numai că aici acestea au expuse, pe etajerele din sticlă, tot felul de obiecte, care mai de care mai kitsch-oase. Nu le pomenesc, vă las să vedeți pozele și să „admirați”, printre altele, și nelipsiții pești de sticlă care decorau interioarele, așezate pe televizoarele sau servantele de-atunci.

Sunt și obiecte care, după părerea mea, chiar nu-și aveau locul aici, cum ar fi: sifonul din sticlă învelit în plasă de sârmă, sticlele de lapte, bufetul de bucătărie, -aici kitsch-ul derivă din faptul că este „tapetat” cu abțibilduri-, masa din sufragerie cu scaunele tapițate, canapelele și fotoliile, paturile cu lada nelipsită de la capătul lor, unde se puneau plapuma și așternuturile, și multe alte obiecte care acum, în era digitală, par a fi, într-adevăr, desuete dar care, atunci, făceau parte din viața noastră. Ce este kitsch, sunt cuverturile care le acopereau, confecționate din materiale cu desene de prost gust, pernele așa-zise decorative, cusute cu însemnele unei cunoscute echipe locale de fotbal, florile și fructele din plastic, puse în vaze de sticlă sau în coșulețe așezate pe mese.

Trebuie să pomenesc și de obiectele grupate în secțiunea Modern kitsch, cu obiecte de vestimentație confecționate din materiale de proastă calitate și fără gust asortate, cu care sunt îmbrăcate vreo două manechine, sau de nelipsita păpușă îmbrăcată în mireasă, care este așezată pe capota mașinilor, la nunți, sau chiar de mașinile „tunate”, din perioada actuală.

O zonă care este „la ea acasă”, ca să spun așa este, bineînțeles, cea ocupată de Gipsy Kitsch. Eheei, aici treaba este chiar serioasă! Poate de aceea i s-a alocat un spațiu mai mare, ce ocupă mai mult de jumătate din zona în care ne aflăm. Sus, la ultimul nivel, la care ajungem pe o scară, de asemenea, improvizată este zona rezervată Kitsch-ul în Artă. Să ne întoarcem, însă, la zona cel mai bine reprezentată.

Începând de la „palatele cu turnulețe” pe care și le-au făcut conaționalii noștri de etnie rromă; de la locurile de odihnă veșnică, mobilate cu tot confortul modern - televizoare și aer condiționat-; de la zecile de grame de lanțuri masive și brățări din aur, pe care le etalează (și) atunci când sunt la plajă; de dinți îmbrăcați în aur, etc, etc, …... și până la versurile agramate, dar „originale”, ale manelelor, din care nu lipsesc cuvintele ce rimează: „dușmanii” și „banii”, avem o gamă largă, generoasă, de ilustrare a kitsch-ului, în toată hidoșenia lui.

Și pentru că tot veni vorba de „bani”, ceva mai grotesc nu credeam că am să văd vreodată: la ultimul nivel, în zona „kitsch-ului în artă” se află un tavan pictat, dar nu ni se spune în ce casă se află, care imită grosolan desenul lui Michelangelo numit „Crearea lui Adam”, de pe plafonul „Capelei Sixtine”. Numai că aici apare imaginea lui Dumnezeu-Creatorul care, în loc să-l însuflețească pe Adam, prin fluxul sfințit, dătător de viață, nevăzut dar intuit, prin apropierea degetelor lor, –ca în mesajul original-, aici Adam încearcă mituirea lui Dumnezeu, întinzându-i o bancnotă (dolari?!) pentru a obține iertarea păcatelor lumești. Mi se pare că este o blasfemie, față de o pictură celebră, aflată într-un loc sacru!

După ce-am terminat vizita, îl întreb pe tânărul nostru prieten englez ce părere are despre acest loc. Îmi răspunde că ceva atât de prost gust nu a mai văzut, iar după expresia feței lui îmi dau seama că asta l-a marcat și că nu va uita ușor acest muzeu.

La finalul vizitei noastre citim un îndemn, marcat cu o săgeată, prin care suntem invitați, dacă vrem să folosim toaleta, să scriem pe pereți un mesaj! Asta așa, în loc de semnătură în „cartea de impresii” a muzeului. Dacă tot am văzut numai mizerii, (după părerea mea) de ce să nu le scriem și pe pereții W. C. -ului?!

Dacă vă recomand să vedeți acest muzeu? . Și „da” și „nu”! . Poate doar dacă aveți un simț al umorului foarte dezvoltat și numai dacă sunteți într-o stare de detașare totală față de elementul religios, care aici a fost mult denaturat (asta într-o exprimare eufemistică), lucru care mi-a lăsat un gust amar! Alegerea vă aparține!

---

VIZUALIZĂRI: 1526 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI