Sub semnul verdelui – Mănăstirea Suzana

TIPĂREȘTE

După vizita la Muzeul Sării din Slănic am oprit vreo 40 de minute la Muntele Verde, apoi urmând firul șoselei am ieșit la Teișani în DN1A. Aerul curat, peisajele încântătoare și faptul că încă era „devreme” ne-a impulsionat să mai parcurgem câțiva kilometri spre Cheia și Pasul Bratocea.

Prima oprire am efectuată într-o parcare situată deasupra Lacului de acumulare Măneciu. Dat în folosință în 1984 și întins pe 192 ha lacul a devenit cu timpul un loc de agreement pentru orășenii din împrejurimi. Am privit luciul de apă de la înălțime – culoarea verde a lacului frapează; mesteceni cu scoarța albă străjuiesc malurile, câțiva pescari își încearcă norocul. Verdele crud încă al naturii înconjoară lacul, care preia aceeași culoare. Interesant este faptul că apele barajului au acoperit o localitate, satul Plăiețu, câțiva locuitori nu au vrut să se mute ridicându-și gospodăriile mai sus pe munte. Azi, la ei se poate ajunge doar cu barca. Un sfert de oră de relaxare înconjurați de „verde” ne reîncarcă bateriile.

Mănăstirea Suzana. Nu după mult timp zărim turlele mănăstirii printre copaci, exact ca în descrierea lui Iorga. Semnalizată de panouri indicatoare și de prezența unei troițe drumul spre ansamblul religios urcă pieptiș în două serpentine scurte; deja se observă pe o bandă alunecarea de teren ce a început să afecteze șoseaua. Lângă intrare se află amenajate mai multe locuri de parcare. Așezarea monastică figurează în nomenclatorul localităților ca sat component al comunei Măneciu; casele călugărițelor formează deci o unitate administrativă distinctă. În fața porții de acces în incinta mănăstirii se află o casă unde este găzduit magazinul de obiecte bisericești, care are amenajată și o rampă de acces pentru cei cu probleme locomotorii. Pe peretele de lângă poartă mai multe înscrisuri oferă date despre complex precum și îndemnul de a vizita colecția de artă. Turlele albe ale bisericii centrale se proiectează pe verdele înălțimilor înconjurătoare; pășim în incintă și rămânem uimiți de frumusețea arhaică a acestui loc binecuvântat.

Prăpăstii mari se deschid în dreapta, și dincolo de dînsele alte dealuri rotunde se ridică supt alt veșmînt de păduri până la culmile din zări, care zîmbesc, albastre. Jos, Teleajenul tulbure vuiește mînios de vale. Turnuri răsar din desiș, și îndată te afli înaintea bolții de intrare a Mănăstirii Suzana. Un cerc de bune case curate ca păharul încunjură o bisericuță gătită. De mult încă, din veacul al XVIII-lea, erau „maice călugărițe”, de aici și de „dincolo”, în codrul din valea Teleajenului. Numai în veacul nostru, biserica s-a făcut din piatră, la 1840, iar peste patruzeci de ani s-a înnoit cu ajutorul a trei brașoveni. Starița însăși era brașoveancă, precum este și cea de astăzi; o bună parte din maice, care lucrează la dulceți de zmeură, la scoarțe și la desul mohair negru, sînt fete din Ardeal, dar nu din țărănime chiar, ci din ceea ce s-ar putea numi „aristocrația” Săcelelor. – scria marele nostru istoric Nicolae Iorga în „România cum era până la 1918”.

Cercul de case, foarte îngrijite, înconjoară biserica albă construită între 1880-1882 ce poartă hramul „Sf. Ierarh Nicolae”. Casele tradiționale creează un farmec aparte, traforajele de lemn ale ceardacurilor sunt frumos lucrate, o mulțime de flori împodobesc casele. Peste tot e un verde crud, primăvăratic. Înconjurăm biserica, privim cu interes fântâna zidită din piatră ce pigmentează peisajul, admirăm stivele de lemne tăiate pregătite deja pentru iarnă deși eram în ultima zi de primăvară. Oricum bătrânele călugărițe încă fac focul în sobele caselor vechi, noapte fiind încă destul de rece. De altfel, din pricina temperaturilor mai scăzute „vremea” e mai în urmă cu cel puțin două săptămâni: încă exista liliac înflorit, narcise și lalele, bujorii erau încă la stadiul de boboc; am văzut aici o specie deosebită de mac-bujor.

Biserica în forme de cruce este împărțită în mod clasic: altar, naos și pronaos (acestea din urmă despărțite simbolic doar prin intermediul a două mari icoane), pridvor. Are trei turle, fațadele exterioare sunt albe, fără decorațiuni. Pictura interioară, în ulei, mi-a plăcut în mod deosebit – este executată de pictorul Petre Nicolau, ucenic al lui Gheorghe Tattarescu.

Casele sunt lipite unele de altele, cu arhitectură specifică zonei văii Teleajenului, doar în câteva locuri câte o portiță de lemn lasă loc de trecere spre exterior. Singurele ființe care tulbură liniștea sunt zecile de rândunele ce săgeată aerul în toate direcțiile. Am vizitat și colecția muzeală care conține diverse icoane pe lemn, obiecte bisericești, veșminte, obiecte de cult și chiar câteva lucruri donate de Liviu Rebreanu și sora acestuia. Călugărița de la muzeu (unde se achită 3 lei, dar taxa e benevolă) ne-a spus că în una din camere a locuit Liviu Rebreanu o perioadă și a scris o parte din romanul „Ion”. Una din camere adăpostește o parte din catapeteasma salvată din focul ce a cuprins în 1971 paraclisul cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată în 1911. În anul 2011 au fost efectuate cercetări arheologice în jurul bisericii „Sf. Nicolae” și în exterior pentru a se întocmi studiul necesar restaurării monumentului religios. Au fost descoperite urme de fundații, cee ce confirmă existența a două biserici anterioare celei actuale din 1880, precum și mormintele mai multor călugărițe ce au viețuit la mănăstire, însoțite de cărămizi cu înscrisuri chirilice.

Timp de o oră și jumătate am poposit în curtea acestei mănăstiri bucurându-ne de liniștea și florile din jur. Este una din acele mănăstiri unde modernismul nu a pătruns atât de brutal și vizibil. Casele tradiționale întăresc aspectul unui mic sătuc; te poți plimba un pic pe uliță, trecând pe lângă cimitirul micuț, plin de flori. Dacă treci de gospodăria așezată în capătul uliței, se poate urca pe dealul apropiat și de acolo se deschide o panoramă deosebită asupra așezământului religios.

---

VIZUALIZĂRI: 2899 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI