Decenta modestie monahală la Mânăstirea Suzana

TIPĂREȘTE

Într-o excursie către Cheia am căutat răgazul de reculegere și meditație la Mânăstirea Suzana, aflată la câțiva kilometri de intrarea în stațiune, dinspre Ploiești, pe partea stângă identificată imediat mulțumită indicatorului de pe marginea drumului.

Am prins o zi capricioasă de primăvară care ne-a purtat prin mai multe stări. În București, soare arzător parcă de miez de vară, nicidecum din primăvăratecul aprilie. În apropiere de Ploiești, soare jucăuș printre nori fugitivi, raze de lumină colorând spectaculos galbenul lanurilor de rapiță, întinse printre areale proaspăt semănate de verde timid. Bucurie cromatică pentru orășenii  abia ieșiți din monotonul iernii, fără zăpadă, dar cu zile mohorâte. Pe măsură ce ne apropiem de munte, norii își impun prezența și devin mai amenințători, estompând puțin explozia crudității pădurilor și licăririle undelor râului. În fața mânăstirii înconjurată de munți, se întretaie într-o cruce simbolică cristalină pâraiele Stancea și Iepurașul, de unde se unesc în apa Teleajenului. Chiar înainte să parcăm, cerul începe să picure lacrimi răzlețe. Observăm că suntem singurii vizitatori ajunși pe la prânzul unei zile din mijlocul săptămânii. Dincolo de zidurile de piatră, acoperite cu șindrilă se zăresc turlele bisericii albe. Ne încadrăm printre porțile dreptunghiulare și descoperim o mânăstire modestă, micuță, de o frumoasă decență, îngrijită, zugrăvită în alb, creând sentimentul intimității, al smereniei, al comuniunii cu spiritul sfânt. De la intrare avem un sentiment de bine, de bun simț și ne îngăduim un timp pentru suflet, de regăsire a sinelui, de domolire a neliniștilor din perioada tumultoasă pe toate planurile existenței noastre.

La începuturi, pe locul actualului așezământ, a fost o bisericuță din bârne de lemn, cu hramul Sfântului Nicolae, ctitorită de o ardeleancă înstărită din Săcele, pe numele său Stanca Arsicu, călugărită sub numele Suzana și devenită prima stareță. Bisericuța construită în 1740 pe locul ruinelor mai vechi ale Schitului Valea Caprei sau Cornul Caprii, distrus în întregime de turci la sfârșitul secolului al-XVII-lea, a rezistat 100 de ani. Actuala biserică s-a construit, în mod tradițional, din piatră de râu, între anii 1875-1882 pe timpul stareței Natalia Perlea, în stil neoclasic, cu două turle pe pronaos și o turlă pe naos. Pictura originală datează din 1882, realizată de pictorul Petre Nicolau, restaurată de Gheorghe Vânătorul în anul 1976.

Chiar la intrarea în biserică este un „paznic” strajnic, mare, bej, ochi calzi și botic umed, care își cere tainul - o mângâiere și amușinarea fiecăruia dintre noi.  Odată acceptați de “ușier” , intrăm în biserică și ni se confirmă același sentiment de intimidate, în pofida schelelor de lemn care indică faptul că picturile se află în renovare.  Ne luăm clipele necesare de spiritualitate și ne ușurăm amărăciunile sufletești, fiecare cu propriul ritm, fără nici o distorsiune exterioară, suntem singuri în fața lui Dumnezeu.

Găsim lumânările așezate la dispoziția credincioșilor în cutii unde lăsăm și prețul acestora, de asemenea, fără intervenția umană, fără interferențe în momentele noastre de reculegere. Cu atât mai mult apreciem descoperirea acestei oaze de liniște. Rememorăm prin simbolul luminii părinții și bunicii trecuți “dincolo” , în spațiul destinat aprinderii lumânărilor, la fel de îngrijit, avem la îndemână și un recipient cu apă sfințită de unde oricine își poate umple sticle, fără înghesuială, fără înghionteală.

În curte, printre straturile de flori și magnolii înfloriți, se încadrează: chiliile, unele mai noi, cu pridvoare și balcoane largi, cu coloane încadrate de jardiniere cu mușcate roșii, altele mai vechi, în stilul autentic al construcțiilor din zona premontană,  necesitând evident renovări, Muzeul de obiecte bisericești, “Casa Drumețului” , unde doritorii pot poposi peste noapte, degustând bucate din meniul monahal. Pentru că ploaia ne strică puțin planurile, ne așezăm sub o streașină, pe trepte să ne tragem sufletul. Abia acum observăm prezența a două măicuțe care deretică pe verandele chiliilor. Printre picioarele lor se dezmiardă pisici, blânde, îngrijite, alintate, unele mature, mai leneșe, căutându-și culcuș în cadrul ferestrelor, altele micuțe, puiandrii jucăuși, neastâmpărați, agățați de toate grinzile, printre flori. Un tablou idilic… pace, liniște, bucurii simple!

După ultimele cadre pe care le dorim reținute pe retina memoriei din curtea mânăstirii, ne reamintim că aici a fost filmat un celebru film :” Haiducii lui șapte cai” și ne imaginăm transpuși în alte vremuri, alte frământări, alte prigoane și eroi ai altei epoci. Nu putem decât să concluzionăm cât de vremelnici suntem…

---

VIZUALIZĂRI: 26 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI