Mănăstirea Ghighiu – liniște, credință și istorie, fiecare după ce caută

TIPĂREȘTE

Mersul la mănăstire nu e neapărat despre credință, ci poate fi și o escapadă scenică, o excursie prin locuri de vis: păduri, ape, munți. Unii se duc din convingere, alții din curiozitate, iar unii poate doar pentru o poză bună de pus pe Facebook. Dar, oricare ar fi motivul, tot câștigat ești – fie că-ți clătești ochii cu frumusețea locurilor, fie că, surpriză! , sufletul începe să tresară în ritmul clopotelor.

Adevărul e că, pe măsură ce anii trec și viața ne dă câteva bobârnace, începem să ne punem întrebări. Dacă totuși EL există? Dacă, la final, e cineva acolo sus care ne întreabă ce-am făcut cu timpul dat? Și, tocmai ce-ți răsfoiește cartea în care scrie cam tot ce-ai făcut, tu, pe lumea de ai fost menit? Și-atunci, sanchi, nu mai merge cu scuze și răspunsuri învârtite ca la interviu. Doamne-Doamne vede direct în suflet,   deci, hm, nasol moment la firma Kent, e greu tare să răspunzi la întrebarea” De ce?”

Așa că, fie că mergem la mănăstire cu credință, cu îndoieli sau doar pentru aer curat, e un pariu fără pierdere. Cine știe? Poate frumusețea locului ne mișcă mai mult decât am crede. Și, la urma urmei, nu strică să avem o rezervă de „bifat” pentru momentul când va trebui să dăm raportul. 😏

Acuma, beleaua este la mine :  lumea bună de pe AFA se dă în vânt după hoteluri cu priveliști care-ți taie răsuflarea și restaurante unde trebuie să ai diplomă în „tacâmologie” ca să știi ce și cum apuci, și vin eu, un milog cu tupeu, și vă servesc... mănăstiri! Nu doar că scriu despre ele, dar am pretenția să mă și citiți! Ba chiar, mai obraznic de-atât, vreau și voturi, de parcă v-ar păsa ce bazaconii debitez eu despre turismul monahal.

Dar, dacă stăm să ne gândim, o vizită la mănăstire are farmecul ei. Nu-ți ia nimeni ciubuc la nota de plată, că plătești cât vrei,   n-ai dileme existențiale despre linguri și furculițe, și nici nu te ia cu palpitații când vezi prețurile. În schimb, ai parte de liniște, de aer curat și de locuri care te fac, fie și pentru o secundă, să te gândești la lucruri mai mari decât „oare ce bem diseară?” Că, deh, parcă te face să gândești gânduri existențiale. În cazul meu, mă gândesc că, uneori, nu strică să-i mulțumesc Entității Sale despre cât de talentat, frumos, deștept și plin de simțul umorului m-a făcut! Și, să mă aibă-n grijă că eu, în nemernicia mea, vreau să zbor iarăși, cu avionul și, ce știu io, poa'că are timp să mă ție-n brațe, chiar n-ar strica!

De-asta spui, venind de la București, acum vreo săptămână, Adriana a vrut s-ajungem pe la Mănăstirea Ghighiu, că se simte ea cucernică în acel loc. Și, cum pe Pământ, Adriana este Dumnezeul meu, am procedat conform doleanței, nu te pui cu poruncile!

Așadar, despre Mănăstirea Ghighiu s-a tot scris pe AFA, ceea ce înseamnă că, uite, dac-o mai fac,   nu sunt chiar așa de neinteresant! 😏 Ce să zic, mie-mi place locul ăsta – are o liniște aparte, deși stă la marginea Ploieștiului, orașul ăla care se laudă cu Republica. Da, fix ăla!

Mănăstirea Ghighiu nu este doar un loc de liniște și frumusețe, ci și un spațiu încărcat de istorie și spiritualitate. Unul dintre cele mai prețuite obiecte de cult pe care le adăpostește este icoana Maicii Domnului „Siriaca” , la care mii de credincioși vin să se roage cu speranță și evlavie.

Legenda spune că icoana are puteri făcătoare de minuni, iar cei care se închină în fața ei pleacă cu sufletul mai împăcat. Fie că vin cu rugăminți, recunoștință sau pur și simplu cu dorința de a găsi o clipă de pace, oamenii pășesc pragul mănăstirii cu credința că aici, sub privirea blândă a Maicii Domnului, vor găsi un răspuns.

Ghighiu nu e doar un popas turistic sau un colț de frumusețe arhitecturală, ci un loc unde trecutul și credința se împletesc, oferind celor care vin o bucată de liniște într-o lume mereu agitată.

Ce-i drept, Ghighiu nu e vreo mănăstire ascunsă pe cine știe ce munte pustiu, unde trebuie să urci două zile cu bocanci de expediție. E aproape, accesibilă, dar are un farmec al ei, o atmosferă care te prinde, chiar dacă n-ai venit cu gânduri de pioșenie maximă. E genul de loc unde poți să te așezi, să asculți liniștea, să te pierzi în gânduri și să pleci puțin mai... împăcat cu tine. Și asta, fie vorba între noi, nu-i puțin lucru. 😉

Mănăstirea Ghighiu este un loc cu o istorie bogată, ce își are rădăcinile încă din secolul al XVI-lea. Primele mențiuni documentare vorbesc despre existența unui schit aparținând logofătului Coresi și soției sale, jupânița Slăvița. De-a lungul timpului, mănăstirea a dobândit posesiuni importante, așa cum reiese din documente emise de domnitorul Matei Basarab. De exemplu, în 1636, acesta consemna posesia fetelor Semei asupra viilor din zona Găgeni și Călugăreni, iar în 1650, menționa moșia Fundeni, aflată sub stăpânirea lui Radu și Dragomir.

Mănăstirea Ghighiu nu e doar un loc de liniște și reculegere, ci și o pagină de istorie scrisă cu muncă, talent și, uneori, chiar cu suferință. În 1864, Gheorghe Tattarescu, maestru al neoclasicismului românesc, și-a lăsat amprenta asupra lăcașului, decorându-i pereții cu talentul său inconfundabil. Doi ani mai târziu, pe 31 martie 1866, mănăstirea a fost sfințită.

Dar drumul său prin timp nu a fost lipsit de încercări. În 1892, în plină epidemie de holeră, spațiile mănăstirii au fost transformate în casă de doctorii, devenind loc de salvare pentru cei bolnavi. Apoi, parcă într-un scenariu de film cu ghinion, incendiile s-au ținut lanț: 1906,1909,1922 (când a ars biblioteca), 1945 și 1946. Cu toate acestea, mănăstirea a rezistat, sprijinindu-se pe fundația sa solidă din blocuri masive de piatră și pe zidurile trainice de cărămidă.

Arhitectura? Pur brâncovenească: formă de treflă, o turlă pe naos și pridvor deschis, ca o invitație spre lumină și liniște. Așadar, dincolo de frumusețea locului și de liniștea care te prinde imediat, Ghighiu este un simbol al rezistenței în fața timpului – și, probabil, un loc unde chiar și istoria își găsește un moment de reculegere.

Astăzi, Mănăstirea Ghighiu este un loc de pelerinaj important, atrăgând mii de credincioși care vin să se roage și să găsească liniște sufletească. Frumusețea arhitecturii, dar și atmosfera de pace, fac din acest așezământ monahal un loc special, încărcat de spiritualitate și istorie.

Plimbarea prin curtea Mănăstirii Ghighiu nu e doar un traseu de reculegere, ci și un mic festin pentru simțuri. Pe drumul spre Izvor, dai peste voliere cu păsări – niște găini moțate și porumbei pufoși, nimic deosebit, dar suficient cât să trezească un zâmbet. Apoi, surpriză: un loc de joacă pentru copii! Doamne, cât de minunat e asta! În sfârșit, cei mici nu mai percep vizita la mănăstire ca pe o „penitență” , ci ca pe o experiență plină de râsete și mirare.

Și după ce ieși din curtea mănăstirii, ce să vezi? O patiserie care te lovește direct în suflet cu miros de copilărie. Plăcinte, cozonaci, mucenici – toate cu iz de „acasă” , de aluat frământat cu dragoste, exact ca pe vremuri, când bunica ne chema să gustăm ceva abia scos din cuptor. Aici nu cumperi din lăcomie, ci din dor – dor de vremurile când viața era mai simplă, iar o bucată de cozonac cald putea face orice zi mai frumoasă. Ancore psihologice? Poate. Dar unele teribil de gustoase! 😊

Iacă, am terminat. Ce ziceți, a durut  cât ați citit? Și dacă, totuși, v-ați oprit aici să citiți, poate că nici n-am fost chiar atât de milog. Poate, cine știe, v-am făcut să zâmbiți sau să priviți altfel o plimbare pe la vreo mănăstire. Iar dacă a fost așa... apăi, ce mai așteptați? Jos pălăria și sus voturile! 😜 Eu am plecat, haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 195 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI