Cetățuia Negru Vodă

TIPĂREȘTE

La Cetățuia am fost în mai anul ăsta, când am fost cu echipa în Iezer. Era în program la întoarcere, venind din Câmpulung spre Târgoviște.

Primul lucru, am ratat accesul că era un indicator pus pe lângă un secundar pe stânga deși indica următorul pod cu tarabe de suveniruri și foloase. Am intrat pe drumul secundar ce se lăsa în vale pe lângă albia râului și brusc am pătruns într-o lume paralelă cu cocioabe dărăpănate și o droaie de puradei micuți - maxim 4 ani - ne-au înconjurat țipând veseli și fericiți:

- Nu pe-aici! Nu pe-aici!

Mă uitam la ei picată din lună cu adaptarea pe off dar ei păreau să nu aibă probleme cu asta și nici mă-sa sau ce-o fi fost, o trestie de fată cu ligheanul de rufe la râu care-și vedea de ale ei, ignorând orice altceva.

Ne-am întors la pod și am mai încercat o abordare.

Ne-a dirijat parcarea o cadână arămie care m-a inspirat brusc să-mi iau telefonul și banii cu mine deși inițial gândisem să le las în mașină.

Fiind o zi de duminică, pe la prânz, poteca de acces, șerpuitoare abrupt prin pădure era foarte aglomerată, majoritatea vizitatorilor fiind încălțați cu pantofiori și săndăluțe iar bețele noastre de treking mai mult încurcau. Este, cu adevărat, traseu de bocanci dar nici ceilalți n-au pățit nimic că n-au avut.

Slujba bisericească înregistrată și transmisă la difuzor se auzea din șosea de parcă biserica era alături. Nu era alături ci foarte sus și tot auzeam slujba la urcare - cam jumate de oră cu bunăvoință - și după fiecare curbă eram convinsă că voi vedea biserica și mereu era iluzie. Când în sfârșit am ajuns am dat întâi de o piatră înaltă de vreo 3 metri unde erau cocoțați toți colegii mei și abia apoi de intrarea în lăcașul de cult.

Abia acolo am văzut că slujba era înregistrată și în curte n-am dat de țipenie de cleric ci doar vizitatori ce bântuiau prin incinte care sunt două chilii și o bisericuță înaltă. Peste tot, însemne bisericești, cum se obișnuiește, icoane, pix - hârtie pentru acatiste, loc de donat, covorașe, lumânări.

Ocolind cele două chilii prin stânga, o potecă - pe lângă versant - duce în spate la cavalerul trac ce, însă, nu era acasă că avea poarta încuiată și nu l-am tulburat dacă nu era disponibil.

Mai jos de biserică se bifurcă poteca și duce spre un punct de belvedere unde am fost dar n-am stat prea mult și nici selfie nu am făcut pentru că sunt periculoase locurile astea însă mi-am amintit de cineva care a făcut într-un loc asemănător și nu i-a fost bine. Nu vreau să detaliez. Totodată m-am bucurat că nu sunt blesteme în zonă - cum s-a mai auzit prin alte părți, iar nu vreau să detaliez - sau cel puțin nu s-au raportat cazuri în zona asta, că-n alte părți... Tocmai de aceea, o atitudine pioasă e mai mult decât binevenită atât la mănăstire cât și în general.

Toată povestea a durat cam o oră și ceva. Întorși la mașină am regăsit cadâna arămie la datorie, totul la fel cum lăsasem și am plecat mai departe bucuroși că am scăpat cu bine din toată aventura.

Acuma, ce notă să dau eu aici? Agonie și extaz? Unirea extremelor?

Peisaj mirific și populație chinuită? Chiar regret condițiile în care trăiește acea comunitate.

De relaxat, nu, de distrat, nu știu cât dar pe ansamblu excursia a fost frumoasă dar și solicitantă.

---

VIZUALIZĂRI: 1985 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI