Redescoperind capitala: Lipscanii între București și Victoria

TIPĂREȘTE

„Cea mai frumoasă şi veselă stradă din Bucureşti este strada Lipscani, unde se află cele mai bogate şi luxoase magazine care, prin mărimea şi strălucirea lor, se pot măsura cu magazinele vieneze.” Căpitanul austriac Stefan Dietrich, mărturie din 1855

Nu cred să existe român care să nu fi auzit de Lipscani, chiar dacă nu a pus în viața lui piciorul în capitală. Este, fără îndoială, cea mai faimoasă stradă a orașului și totodată una dintre cele mai vechi, apărută probabil la puțin timp după ce, în 1459 (an atestat de acte de cancelarie), Vlad Țepeș își stabilise în București reședința domnească. Artera a fost menționată pentru întâia oară oficial într-un document datat 1589 prin care domnitorul Mihnea Turcitul îi oferea un loc de casă unui oarecare Jipa Vel Pitar pe „Ulița Mare” .

La vremea aceea, Ulița Mare nu era decât o străduță care făcea legătura între centrul negustoresc al Bucureștiului și Podul Mogoșoaia, așa cum se numea pe atunci Calea Victoriei. Acum Lipscanii, parte a centrului istoric sau a „centrului vechi” , cum i se spune în mod uzual, pornesc din Splaiul Independenței, se intersectează cu Bulevardul I. C. Brătianu și înaintează pe lângă Piața Sf Gheorghe, oprindu-se la Calea Moșilor.

În cele ce urmează vă invit să mă însoțiți în plimbarea făcută la începutul acestei toamne doar pe cea mai interesantă porțiune a străzii, cea cuprinsă între magazinele București și Victoria, două repere la fel de cunoscute locuitorilor capitalei și nu numai. O călătorie scurtă în spațiu, dar mult mai lungă în timp. Așa după cum o dovedește istoria străzii.

Știți, desigur, că Lipscanii, botezați așa în jurul anului 1750, își trag originea numelui de la negustorii care se ocupau cu vânzarea de țesături și pânze aduse din orașul german Leipzig (sau Lipsca, cum i se mai zicea). La jumătatea veacului al XVIII-lea, strada era frecventată nu doar de comercianți români, ci și greci, bulgari, evrei, sârbi ori albanezi, iar varietatea mărfurilor expuse rivaliza cu cea din marile capitale occidentale: îmbrăcăminte, încălțăminte, pielărie, pălării, decorațiuni interioare, tablouri, bijuterii etc. etc.

Primii negustori și-au ridicat pe Ulița Mare, în apropierea Curții Domnești, case din lemn acoperite cu șindrilă, și și-au amenajat mici prăvălii cu vitrine la stradă și pivnițe la subsol, camerele de locuit fiind situate în spate. După numeroase incendii, la începutul secolului al XVIII-lea, construcțiile din lemn au fost înlocuite cu unele din cărămidă.

În perioada domniei lui Șerban Cantacuzion (1678-1688), pe stradă s-a înălțat primul han (și cel mai mare), care va rezista până în 1883, când va fi demolat pentru a face loc Palatului (Vechi) al Băncii Naționale. Apariția hanurilor a fost, desigur, o necesitate: negustorii aveau nevoie nu doar de spațiu pentru desfacerea mărfurilor, ci și de cârciumi și cafenele, iar cei veniți din alte colțuri ale țării și străinii și de un loc de pus capul peste noapte. 

„În trecut, oamenii care poposeau la hanuri erau mulţi, iar camerele puţine în raport cu numărul lor, aşa că mulţi dintre cei cu punga mai slabă rămâneau să doarmă în curte în preajma unui foc care ardea toată noaptea şi care, câteodată, se întindea şi la partea de lemn a hanului, prefăcând-o în cenuşă… Aproape toate hanurile aveau înfăţişarea următoare: la mijloc o curte mare împrejmuită de jur împrejur de ziduri înalte şi groase ce serveau pentru apărarea hanului. Aveau numai o singură intrare şi ieşire care în timpul nopţii era închisă printr-o mare uşă de stejar, ferecată, ca să opună cât mai multă rezistenţă în caz de primejdie, (...) în stare a înfrunta până şi loviturile ghiulelelor de tun” , explică istoricul George Potra în cartea „Hanurile bucureştene” apărută în 1943.

Picturile și litografiile vremii au imortalizat cu acuratețe atmosfera Lipscanilor în timpul fanarioților, dar și fără ele, doar cu un simplu exercițiu de imaginație, o putem reconstitui singuri: precupeți, boieri aflați în plimbare ori stând la taifas în fața unor narghilee, slujnice ieșite la cumpărături, cobzari, vânzători ambulanți cu gura mare, bragagii și florărese în căutare de mușterii. Puzderie de lume, zgomot cât cuprinde, arome ațâțătoare. Bani trecând dintr-o mână într-alta, afaceri făcute pe genunchi, fără contracte, fără semnături, pe bază de încredere.

În veacul al XIX-lea, Lipscanii încep să capete o nouă înfățișare, pe măsură ce Bucureștiul se emancipează, trecând treptat de la turcisme la franțuzisme. După modelul capitalelor occidentale, apar tot mai multe clădiri impunătoare, majoritatea în stil eclectic, combinând elemente renascentiste, baroce, rococo și neoclasice. Majoritatea sunt sedii de bănci: Berliner Gesellschaft, Banca Chrissovelloni, Banca Națională a României. 

Prăvăliile continuă să coabiteze pașnic cu aceste imobile majestuoase și în secolul al XX-lea, asta până la marea naționalizare din 1948, care îi lasă cu buzele umflate atât pe micii negustori, cât și pe bancherii români și străini. 

Istoria Lipscanilor nu se oprește însă odată cu venirea la putere a comuniștilor, și pot depune eu însămi mărturie că în anii ’70-80 strada rămăsese centrul incontestabil al comerțului bucureștean, locul cel mai la îndemână pentru mine și ai mei pentru achiziția de haine, încălțăminte, cosmetice etc. de la magazine rebotezate Trusoul, Macul Roșu, Poțelanul ori Bizonul. Iar Librăria George Coșbuc de pe Lipscani a reprezentat, alături de cele denumite după alți doi mari scriitori – Eminescu și Sadoveanu ‒, sursa mea de cărți în timpul studiilor și după. 

Pe la jumătatea anilor 1980, locuințele abandonate de moștenitorii mandatarilor și negustorilor au fost date cu chirie unor cetățeni cu tenul mai închis la culoare, care le-au adus într-o stare de degradare de neînchipuit. Stare care s-a prelungit până în 2003, când a fost demarat proiectul de restaurare a zonei vechi a capitalei, intitulat „Reabilitarea străzilor şi utilităţilor din Zona Pilot a Centrului Istoric Bucureşti” . 

Cu ocazia lucrărilor de înlocuire a pavajului Lipscanilor au fost scoase la lumină ruinele unor hanuri și altor construcții. Cu multe hopuri și amânări, strada a fost readusă la viață, inclusiv cea de noapte, căci locul micilor prăvălii înghesuite a fost luat în mare măsură de restaurante cu terasă, cafenele și baruri cu program prelungit, frecventate îndeosebi de tineri autohtoni cu chef de petrecere și de străini atrași de „exotismul” locului. 

După o pauză de câțiva ani, am constatat cu ochii mei că Lipscanii și-au pierdut mult din acel farmec desuet al Bucureștiului de odinioară, dar s-a „recivilizat” . Craterele din pavaj au dispărut, chiriașii tuciurii au fost evacuați și clădirile insalubre, pe cale să se prăbușească, au fost demolate (deși au mai rămas câteva – vreo două, „împodobite” cu bulina roșie, care încă trebuie rase de pe fața pământului). Unele prăvălii cu flecuștețe au fost transformate în galerii de artă, bătrânele hanuri au căpătat alte întrebuințări iar edificiile impozante au fost recondiționate și arată minunat.

Dar destul cu vorbăria. Să începem plimbarea.

De unde? De la Pasajul Latin, fost Lipscani, care a legat începând de la finele anilor 1960 strada „noastră” de zona aflată de cealaltă parte a Bulevardului Brâncoveanu (actualul I. C. Brătianu), dominată de Biserica Sf Gheorghe Nou, în fața căreia se află Kilometrul Zero. Lucrările de amenajare începuseră încă din 1936, și avuseseră drept rezultat tăierea în două a cartierului comercial din jurul Lipscanilor. Nu mai puțin de 111 case înghesuite au fost atunci dărâmate și ulicioare purtând nume de vechi meșteșuguri – Boiangiilor, Mărgelarilor, Abagiilor – au dispărut complet.

Îmi amintesc că în anii 1960-1970, în epoca de așa-zisă „destindere” comunistă, fața centrului capitalei s-a schimbat radical prin finalizarea operațiunilor de prelungire a Bulevardului Colței (Piața Romană → Universitate), până la Piața Națiunii (Unirii) și prin construirea Hotelului Intercontinental, a Teatrului Național sau a magazinelor Cocor și Unirea, prilej pentru descoperirea ruinelor unor locuințe medievale și cimitire, ca și a două lăcașuri de cult.

Îmi amintesc însă și de mirosurile pestilențiale, de tarabele cu mărfuri dubioase și de aurolacii care ajunseseră să populeze pasajul în anii ’90. Pentru ca, în 2010, pentru vizita în București a primarului Romei, lucrurile să se schimbe: pasajul, redenumit Latin, a fost curățat, renovat și decorat ulterior cu lucrări plastice cu hărți ale Imperiului Roman în vremea lui Traian, a Daciei după cucerirea romană și a Țărilor Române în perioada domniei lui Brâncoveanu, portretele lui Decebal, Traian și Sf Gheorghe și zece reproduceri după basoreliefuri din Columna lui Traian.

Cu aceeași ocazie festivă, zona de la intrarea în Lipscani dinspre Bulevardul Brătianu a fost botezată Piața Roma iar statuia Lupoaicei – „Lupa Capitolina” , cea care, potrivit legendei, i-ar fi alăptat pe întemeietorii Romei, Romulus și Remus ‒, a revenit pe locul pe care îl ocupase în 1908.

Copia în bronz a originalului expus la Museo Nuovo din Palazzo dei Conservatori din capitala Italiei a fost dăruit bucureștenilor de către municipalitatea Romei în 1906, fiind inițial amplasată în Parcul Carol. În 1908 a fost mutată la intrarea în Lipscani, în piațeta botezată atunci Roma, după care s-a perindat prin diverse locuri din oraș, pentru ultimele două putând depune și eu mărturie: Dealul Mitropoliei (1931), Piața Dorobanți (1965), Piața Romană (1997).

Nu pot decât să sper că odată cu această transbordare, epopeea Lupoaicei s-a sfârșit și că vorbele academicianului Răzvan Theodorescu se vor adeveri: „Ideea de Pasaj Latin care unește Piata Roma cu Piața Decebal, aflată pe partea cealaltă, se convertește în două imagini, imaginea lui Traian și cea a lui Decebal din interiorul pasajului. Pasajul unește un spațiu al latinității noastre și este un loc unde putem învăța istoria” . Mă îndoiesc totuși că tinerele generații se vor lăsa mișcate de lucrările de artă din pasaj ori de statuia lupoaicei, și vor medita asupra înțelesurilor amplasării lor în centrul Bucureștiului.

Dar asta e, noi ne vom ține de ale noastre, adică de plimbare.

Haideți să aruncăm o privire în jurul Pieței Roma, așadar. Din fericire, s-au păstrat numeroase fotografii ale sale, care o înfățișează drept un spațiu permanent aglomerat, punct de întretăiere a drumurilor care ducea către Podul Mogoșoaia (Calea Victoriei), Calea Târgoviștei (Griviței), Căile Călărași și Moșilor, traversat de primele tramvaie trase de cai începând din 1872.

Vremurile s-au schimbat, nu mai e aceeași forfotă iar în duminica aceea, pe la orele 11 dimineața, când am ajuns eu, domnea o liniște aproape nefirească. Am profitat de ea fotografiind în voie.

Nu pot să nu amintesc aici de Magazinul București, la care am făcut referire, de altfel, și în titlul reviewului. Spre surprinderea mea, nu s-a schimbat prea mult din anii când veneam în acest stabiliment popular cu mama pentru diverse cumpărături. Abia acum am aflat că a fost construit în 1930 și că a purtat inițial numele proprietarilor Popp & Bunescu. 

În anii de după 1989 a fost lăsat în paragină. La un moment dat, a fost cumpărat „pe persoană fizică” de un personaj de tristă amintire, dar în 2007 spațiul a fost retrocedat moștenitorilor familiei Bunescu, care l-au vândut în 2013 unor investitori olandezi pentru suma de patru milioane de euro. Cu alte 6,5 milioane, aceștia l-au renovat, adăugând celor șase etaje încă unul, păstrând însă în interior, din câte am înțeles, o mare parte din materialele și finisajele inițiale. Ultimele două nivele sunt ocupate în prezent de un restaurant de lux, pentru restul se așteaptă probabil alți chiriași serioși.

Pe fațada sa, ca și pe cea a Casei cu Lei de la începutul secolului al XX-lea, situată vizavi, ferestrele se transformă cu ocazia unor evenimente în multimedia screenuri.

Lângă Casa cu Lei remarc amuzată denumirile franco-engleze Cartofisserie și Chop & Grill de pe două magazine lipite și mă îndrept către fostul Han Gabroveni, mai corect spus presupusul Han Gabroveni, numit așa pentru că era locul unde se adunau negustorii bulgari din Gabrovo.

Povestea sa e tare încâlcită. Inițial a fost datat 1739 și atribuit, ca inițiativă, domnitorului Constantin Mavrocordat, care ar fi dorit, potrivit însemnărilor secretarului său personal francez, „să-și veșnicească gloria în toată strălucirea ei printr-un bezesten [clădire pătrată], care nu poate fi ocupat decât de negustori străini, greci, turci, sau unguri, dar nici unul din aceștia nu se poate așeza aici pentru totdeauna” .

În fapt pe străzile Lipscani nr. 86-88 și Gabroveni nr. 12 erau două clădiri foarte apropiate, cea de pe Lipscani, construită între 1806-1812 și refăcută după incendiul din 1847, aparținând probabil familiei negustorului Tudor-Hagi Tudorache, fiind fostul Pasaj Comercial, în timp ce adevăratul han era poziționat pe Gabroveni.

Imobilul de pe strada Lipscani a ajuns în 1874 în proprietatea lui Solomon Ascher și adăpostea sediul băncii familiei iar din 1900 pe unul din cele ale băncii Marmorosch-Blank. Preluat după al Doilea Război Mondial de Constantin Cavali, a fost apoi naționalizat iar Uniunea Națională a Cooperației de Consum a intenționat să-l demoleze. S-a renunțat din cauza descoperirilor arheologice iar ca urmare a cutremurului din 1977 clădirea a fost abandonată.

După 1989 a fost concesionată unor societăți comerciale care nu și-au îndeplinit promisiunile de reabilitare, pentru ca, din 2010 până în 2014, în urma unor ample lucrări de restaurare, să devină sediul Centrul Cultural al Municipiului București (ARCUB), o instituție a primăriei care promovează potențialul creativ al orașului prin diverse mijloace de exprimare artistică: expoziții, spectacole, programe comunitare adresate tinerilor, resuscitarea unor spații urbane inactive etc.

Deși aș fi dorit să strecor măcar o privire în interior, unde înțeleg că s-au folosit soluții inovatoare de restaurare, inclusiv prin recondiționarea unor mii de cărămizi vechi, ușa era încuiată, așa încât m-am mulțumit să admir de afară clădirea sobră, zugrăvită în nuanțe de crem și gri, cu ferestre încadrate în console rotunjite.

Am trecut pe lângă niște sports baruri și cluburi de noapte pentru a regăsi, de cealaltă parte a străzii, un loc care îmi era familiar și drag: Hanul cu tei, singurul han istoric din București care și-a păstrat forma originală din 1833, când a fost ridicat de Anastasie Hagi, Gheorghe Polizu și Ștefan Popovici pe un teren de peste 1.500 mp. 

Cu acces atât din Lipscani, cât și din strada Blănari (unde inițialele proprietarilor săpate în poartă se păstrează și astăzi), doar trotuarul și camera paznicului erau folosite în comun, restul fiind împărțit în mod egal: fiecare proprietar deținea 14 magazine. La Hanul de pe Ulița cea mare a Marchitanilor, așa cum i se mai spunea în acele vremuri, au poposit mulți negustori, printre care și Constantin Anastasiu, fondatorul magazinului „La Vulturul de mare cu peștele în gheare” , de care îmi amintesc, de asemenea, foarte bine.

Deh, bătrânețea!

La întoarcere, făcută pe același drum, aveam să poposesc și eu în pasaj pentru un binemeritat și excelent frappe și pentru a revedea cu plăcere dalele din piatră frumos colorate, ferestrele ample și arcuite de la parter, fațadele cu vitralii false, iar la etaj balcoanele din fier forjat cu bordură comună.

În cartea sa „Bucureștii de altădată” , apărută în 1901, Constantin Bacalbașa descrie astfel hanul: „Prăvăliile erau de o parte și de alta, iar între ele o stradă, care pînă în 1916 era pavată cu piatră de rîu. (…) Toate prăvăliile erau așezate pe pivniți adânci cu bolte mari care se văd și astăzi, tavanele prăvăliilor erau lucrate tot în bolte. Ca și la alte hanuri, ferestrele și ușile prăvăliilor aveau obloane de fier care, în timpul nopții se închideau, punîndu-se pe deasupra și traverse îmbelciugate la extremități” .

Hanul cu Tei găzduiește diverse evenimente, dar și cea mai mare galerie de artă și antichități din țară. Din păcate, numai una din ele era deschisă la ora aceea și doar un bar. Ansamblul, cumpărat în anul 2004 de către fostul fotbalist Ilie Dumitrescu, a fost recent scos la vânzare de Romanian Sotheby's International Realty pentru suma de 1.650.000 de euro, și chiar sunt curioasă să văd ce se va întâmpla cu el.

Dincolo de una din clădirile acoperite de pânză ce trădează intenția autorităților de renovare (sau demolare?), de o prăvălie cu „hăinuțe” , o galerie de artă cu pretenții și fasoane și o altă de pe a cărei fațadă se încruntă la mine Frida Kahlo, redescopăr Librăria Cărturești Carusel, cea mai mare din Europa, desfășurată pe șase nivele și 1.000 mp. Intru și – evident – nu plec cu mâna goală. Dar mai mult timp petrec bucurându-mă de priveliștea rafturilor înțesate cu cărți frumos ordonate și a locurilor rezervate lecturii și socializării. 

Cu alte ocazii am văzut spațiul multimedia de la subsol, bistroul-cafenea și galeria de artă contemporană, dar acum nu am avut timp să le vizitez (vă voi explica mai încolo de ce). În schimb, am remarcat cu satisfacție grupul de italieni care lua cu asalt librăria. Mereu am spus că italienii și francezii sunt iubitori de cultură, în timp ce englezii preferă să consume gin…

Povestea elegantului edificiu din secolul al XIX-lea e și ea interesantă: a fost cumpărat în 1903 de Nikolaos Z. Chrissoveloni, străbunicul actualului proprietar, Jean Chrissoveloni. Nu aici a fost însă sediul Băncii Chrissoveloni, ci în clădirea actualului Palat Nou al BNR de pe Lipscani.

Revenit în țara natală după 1990, Jean Chrissoveloni, moștenitorul româno-greco-englez al imperiului familiei, a revendicat proprietățile deținute de înaintași și după multe regiversări, a reușit să intre în posesia unora din ele, printre acestea figurând și clădirea unde a înființat librăria.

Fapt cu atât mai notabil (și potrivit), cu cât Lipscanii au o frumoasă tradiție în acest domeniu: ceva mai departe își afla sediul fosta Librărie a Școalelor Naționale, fondată în 1854, în timpul Războiului Crimeii, de către un vechi librar, Isof Romanov, în asociere cu institutorul Hristache Ioanin de la Școala Oțelari. Scopul principal al acestei instituții era difuzarea de cărți școlare în toate regiunile locuite de români. Vechea instituție nu mai există acum iar absența Librăriei George Coșbuc, închisă defintitiv, e compensată de magazinul Diverta.

În imediata apropiere a Librăriei Cărturești, pe aceeași parte a străzii, se află Sala Rapsodia, cel mai mare teatru particular din țară, cu două săli de spectacole, de 468, respectiv 50-100 de locuri, în funcție de specificul evenimentului găzduit.

La intersecția cu Intrarea Nicolae Șelari, clădirea monument istoric de pe colț, proiectată în 1900 de Wilhelm Bast în stil eclectic, cu parter și mezanin ocupate de spații comerciale, adăpostește în prezent un club, la fel ca alte diverse imobile din zonă. Vizavi de el se găsește Muzeul Micul Paris, particular, pe care nu am avut timp să-l vizitez, din păcate, cu toate că se află în fruntea preferințelor turiștilor români și străini. Sper să o fac cât de curând, dar până atunci vi-l recomand vouă.

De pe site-ul muzeului, cât și din reviewurile de pe AFA rezultă că micile sale saloane ilustrează viața într-o casă burgheză de la finele secolului al XIX-lea-începutul veacului următor, creatorul muzeului declarând: „Aici la mijloc de secol 19 nu era nicio structură urbană, niciun centru și ce se zice astăzi „centru istoric” . Erau case de-a valma pe malul unei gârle. Dar la finele lui XIX se ivește un context care face posibil acest viraj către civilizație: regalitatea, independența și intrarea în scenă a unei clase medii: burghezia. O premieră pentru societatea noastră. Acești oameni și-au trimis copiii la Paris la studii, și aceștia s-au întors de acolo nu doar cu pălăriuțe, ci mai ales cu elemente de civilizație franceză. România a fost rezultatul unui fericit concurs de împrejurări, în care Franța a jucat un rol decisiv prin politicile lui Napoleon III. Bucureștiul intră într-o etapă de transformare radicală, după model francez. Arhitectură, legislație, stil de viață, educație, și modă, distracție – iar orașul capătă porecla Micul Paris. Astfel, din turciți, ne-am trezit franțuziți.”

Foarte corecte observațiile!

Am trecut după aceea pe lângă o casă monument istoric în stil eclectic, datată 1899, cu prăvălie la parter, după cum se arată pe plăcuța montată pe fațadă, apoi am aruncat un ochi spre câteva puburi și terase, unde primii clienți ai zilei începuseră să apară. După intersecția cu strada Smârdan am intrat în zona clădirilor monumentale ale Lipscanilor.

Pe partea stângă, la nr. 25, am fost întâmpinată de un edificiu impozant în stil eclectic academic ‒ Vechiul Palat al Băncii Naționale, azi Muzeul BNR. I-am admirat îndelung fațada pricipală simetrică, de inspirație clasicizantă (orientată către strada Lipscani), placată cu piatră de Rusciuc și bogat ornamentată cu coloane corintice și statui. În partea cea mai înaltă a construcției, un grup statuar, presupus a fi opera sculptorului Athanasie Constantinescu, format din două personaje (un bărbat și o femeie), flanchează lucarna în care a fost montat un ceas. În lateral sunt amplasate alte patru sculpturi decorative, reprezentând Justiția, Agricultura, Comerțul și Industria prin zeitățile Themis, Ceres, Mercur, respectiv Vulcan. Un adevărat „statement” , cum se zice mai nou, de asumare a programului BNR de susținere a economiei naționale.

Necesitatea apariției acestei instituții financiare vitale s-a manifestat pregnant începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o epocă de mari transformări în societatea românească. marcată de modernizări semnificative în toate aspectele vieții sociale. Așa s-a ajuns ca Hanul Șerban Vodă, cel mai mare și mai vechi din București (1686), devenit ulterior prima șpițerie din capitală și din 1829 sediul Sfatului Orășenesc, să fie demolat în 1883 pentru a face loc Palatului BNR. 

A fost construit între 1884-1890 după proiectul arhitecților Cassien Bernard și Albert Galeron, lucrările fiind supravegheate de arhitecții Grigore Cerchez și E. Băicoianu. Ultima restaurare datează din anii1992-1994. 

Spațiul a fost organizat ca muzeu începând cu 1933, iar prima expoziție a fost vernisată în vara lui 1943. După mai multe mutări, a fost reinaugurat în 1997 și în prezent adăpostește colecții numismatice valoroase, documente și însemne bancare, precum și o galerie cu portrete ale guvernatorilor băncii.

Dar poate că exponatele sunt mai puțin interesante decât decorul în sine, aproape intimidant de somptuos, în special în Sala de marmură, configurată după tiparele epocii, având drept surse de inspirație designul burselor și băncilor din secolele XVI-XVII din Anvers, Amsterdam și Londra, cu ghișee dispuse în jurul unei curți interioare dreptunghiulare, descoperită sau acoperită cu structuri metalice, întinsă în înălțime până la primul etaj al clădirii. 

Am avut ocazia să pășesc înăuntrul palatului la finele anilor 1990, în scop exclusiv profesional, și să mă minunez de opulența interiorului, dar fără a avea dreptul să fotografiez. Știu că muzeul se poate vizita cu programare prealabilă și credeți-mă, merită!

Până una-alta, un tur virtual al muzeului puteți viziona pe youtube.

În preajma Primul Război Mondial și imediat după Unirea din 1918, rolul din ce în ce mai important jucat de BNR, extinderea operațiunilor și creșterea numărului de funcționari au făcut ca spațiile din palat să devină insuficiente. Administrația BNR a decis să aducă transformări în interior și totodată să achiziționeze în 1923 alte clădiri învecinate: imobilul Zaharia, aflat la intersecția străzilor Doamnei și Eugeniu Carada, și Teatrul Modern.

În perioada interbelică, pentru a se evita dispersarea departamentelor în mai multe clădiri, soluția construirii unui nou sediu în perimetrul cuprins între străzile Lipscani, Doamnei, Smârdan și Eugeniu Carada s-a impus de la sine. Imobilele aflate în zonă au fost expropriate în 1938 și doi ani m-a târziu au demarat lucrările care aveau să fie finalizate, din cauza războiului, abia la jumătatea anilor 1950.

Noul Palat BNR, situat vizavi de cel vechi, la nr. 25, ușor în lateral spre Calea Victoriei, e o construcție masivă pe cinci nivele. Pentru realizarea sa, Radu Duțescu, şeful Serviciului de Arhitectură al băncii, a luat drept model fațada Vechiului Palat, repetând coloanele corintice la aceleași distanțe, însă transformările ulterioare i-au schimbat aspectul, făcându-l ceva mai greoi și mai puțin atrăgător, după părerea mea. 

Chiar față în față cu Vechiul Palat BNR, la nr. 18-10, se găsește Palatul Dacia-România, fostul Han Greci, un excelent spațiu expozițional care a constituit, de fapt, destinația supremă a vizitei mele pe strada Lipscani. Îi voi consacra următorul review.

De reținut însă că pe carosabilul dintre cele două clădiri, sub sticlă, pot fi studiate câteva ruine ale Curții Domnești și hanurilor vechi.

Lângă Hanul Greci, la nr. 21, o clădire cu bulină roșie și un restaurant turcesc la parter a găzduit de-a lungul vremurilor diverse magazine: Argintăria Pforzheim, Postăvăria Max Horowitz, Postăvăria Sitlan M. Davidovici. Alte detalii n-am reușit să aflu, oricât m-am străduit.

Ușor-ușor m-am apropiat de capătul Lipscanilor dinspre Calea Victoriei. În intersecție, viavi de Magazinul Victoria, am zărit un imobil în renovare, acoperit de copertină. Este fostul Han Filipescu, zidit, se pare, în 1696, pe un teren care a aparținut familiei Craioveștilor, înrudită cu Radu Șerban Voievod. Nepoata acestuia s-a căsătorit cu spătarul Pană Filipescu și l-a primit ca zestre în jurul anului 1700. Soțul său a construit pe o parte din teren un han, ce-i drept cu mult mai mic decât cele domnești, După moartea acestuia, în 1713, moștenitorii l-au vândut marelui clucer Iordache, ai cărui urmași l-au extins, așa încât la anul 1784, într-un document semnat de voievodul Mihai Șuțu, se precizează că mahalaua Hanul Filipescului număra nu mai puțin de 12 case.

Despre situația hanului în veacul al XIX-lea nu se cunosc prea multe, doar că era frecventat de înalte fețe cinstite și demnitari străini. Prăvăliile erau închiriate de diverși negustori care își făceau reclamă în ziare. Astfel aflăm că în 1852 un oarecare Ioan Lupu anunță că a depozitat în pivnițe „borviz curat de Borsec, adus de subsemnatul chiar din izvorul lui” și făgăduiește că va aduce „pe fiecare săptămână altul proaspăt, cu prețul cel mai cuviincios. Doritorii pot găsi cu sticla sau cu lada la jos-semnatul în Hanul Filipescului” . 

În același an, un alt negustor își vărsa năduful în presă: „Spre a preîntîmpina svonul fals că ași voii a mă lasa de negustoria cu haine de Viena [de care mă ocup] de 11 ani, am onoare a înștiința cu respect prea onorabilul public, că aceasta nici am făcut, nici am cugetat a face. Din contra cea mai mare băgare de seamă a mea va fi de a ținea necurmat în magazie lucrurile cele mai nouă, dupe moda de la Viena, Paris și Londra. Taman acum primii un mare transport de marfă pentru primăvară. Magazinul meu de haine din Viena va sta ca și pînă acum sub dirijarea d-lui Fridrich Herfurt pe Podul Mogoșoaiei, în Hanul Filipescu, peste drum de casa baronului Meitani” .

Ultima informație despre han o avem din anul 1867, cu ocazia licitației pentru închirierea unuia din apartamentele de la etaj, deținute de Mănăstirea Văcărești. După punerea în aplicare a legii privind secularizarea averilor mănăstirești din 1863, hanul a trecut în proprietatea statului, care l-a scos la vânzare în 1871. A fost cumpărat de Societatea de Asigurări Dacia și în 1874, pe terenul fostului han se construiește Palatul Dacia. Noua clădire a găzduit sediul ziarului Timpul, unde au lucrat, printre alții, Mihai Eminescu și Ioan Slavici.

Nu știu ce se intenționează a se face cu această clădire monument istoric ce pare, pentru moment, semiabandonată.

De cealaltă parte a străzii, în perimetrul cuprins între ulița Zlătarilor (actuala stradă Stavropoleos), podul Mogoşoaia (Calea Victoriei) şi Uliţa Mare (Lipscani), se găsea un alt stabiliment care a făcut istorie, Hanul Zlătarilor, ridicat la începutul secolului al XVIII-lea de către spătarul Mihai Cantacuzino ca han mănăstiresc sub oblăduirea bisericii cu același nume, datorat probabil meșteșugarilor argintari și aurari, în mare majoritate țigani, care populau, se crede, zona.

A fost unul dintre cele mai mari și mai importante hanuri, un veritabil centru negustoresc, cu un amplasament excelent. În 1787, la izbucnirea războiului ruso-turc, Nicolae Vodă Mavrogheni depozitează în han tunuri și provizii primite de la turci, transformându-l într-un soi de arsenal. În cartea „Bucureștii de altădata” , Constantin Bacalbașa consemnează și că aici a funcționat cofetăria lui Lambru Paltator, „foarte căutată de elevii de la Colegiul Sf. Sava, apoi băcănia lui Păun Popescu, unde, la ora dejunului și a prânzului se lua țuică” .  

În jurul anului 1860, hanul avea aproape 200 de camere și prăvălii. În 1839 în Hanul Zlătari își avea sediul un departament al Ministerul Justiției iar din 1871 și-a deschis sediu și Ministerul Cultelor. Tot aici era instalat gimnaziul Matei Basarab. 

În 1903, hanul a fost fost demolat pentru a se lărgi Calea Victoriei. Negustorii au fost evacuați și relocați. Aceeași soartă a împărtășit-o și turnul clopotniță al bisericii, dărâmat din ordinul regeleui Carol I, care l-a considerat „prea rusesc” . Din fericire, câțiva ani mai târziu biserica a fost refăcută.

Din han s-a ales însă praful și doar câteva fragmente de ziduri din spatele Bisericii Zlătari mai amintesc de existența sa. Am făcut și eu un mic ocol pe Calea Victoriei pentru a intra în sfântul locaș, unde slujba de duminică tocmai se terminase. 

Și am aflat din textul postat la intrare următoarele amănunte: „Cea mai timpurie referire [la începuturile locașului] se face la o Evanghelie grecească, astăzi dispărută, de la biserica Zlătari, dar în manuscrisul românesc în care s-a păstrat informația despre această evanghelie apare și anul 1760. S-a presupus ca a fost construită, la început, probabil din lemn, pe la jumătatea secolului al XVlI-lea, în timpul domnitorului Matei Basarab, de către niște„zlătari' - aurari sau argintari - din mahalaua popii Manta, pe locul Zlătarilor de la Sărindar, donat Elenei, fiica lui Radu Voda Șerban și mamă a Cantacuzinilor din Muntenia. Cea mai timpurie apariție a popii Manta datează din 1631 septembrie 1 - 1632 august 31, când apare ca martor în cumpărarea unor prăvălii și când se poate presupune că biserica exista deja” . 

Și dacă tot ajunsesem pe Calea Victoriei, nu m-am putut abține și așa, ca de final, am fotografiat și Magazinul Victoria, rezultat din transformarea unei părți din Palatul Librăriei și Institutului de Arte Grafice Socec & Co., construit în 1880. În 1928 a fost reproiectat în stil Art Deco pentru a acoperi întreg spațiul de către arhitectul Herman Clejan și inaugurat sub numele „Galeries Lafayette” , după cel parizian care l-a inspirat.

A fost primul mare magazin universal din România, unul de lux, cu lift și cu coloane și pardoseală din marmură. Rafturile dispuse ordonat în spații largi gemeau de mărfuri de ultima modă aduse din Franța.

După naționalizare și-a schimbat numele și a devenit cunoscut sub sloganul „Magazinul Victoria, 50 de magazine într-unul singur” , dar structura de organizare a rămas în mare parte aceeași în interior, unde îmi amintesc că se montase și o scară rulantă. Și îmi mai amintesc că mergeam destul de des acolo cu mama pentru cumpărături mai speciale…

Înțeleg că cea mai recentă renovare a avut loc în 2001 și că societatea comercială care deține spațiul l-a închiriat mai multor firme care vând bijuterii, parfumuri și cosmetice, obiecte de artizanat şi suveniruri din România, marochinărie, îmbrăcăminte și încălțăminte de damă și bărbătească, articole pentru nou-născuţi şi copii, jucării, articole de uz casnic, decoraţiuni interioare, electrocasnice, metraje etc.

Pe dinafară magazinul are un aer demodat și teamă mi-e că, la fel ca în cazul magazinului Unirea, unde am intrat recent, sistemul acesta de organizare a dus la o degradare a calității mărfurilor. Dar poate că mă înșel…

În fine, cam asta a fost. De acolo, de pe Calea Victoriei, am făcut o ultimă poză Lipscanilor, acest adevărat tezaur de istorie al Bucureștiului renăscut de curând din propria cenușă. Și mi-am promis să revin pentru a vizita zona înconjurătoare, cu biserica Stavropoleos, Hanul lui Manuc, Curtea Domnească și alte monumente la fel de interesante.

Închei invitându-vă și pe voi la o plimbare pe Lipscani. Și la vizionarea pozelor mele și a filmulețului atașat.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 273 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI