O seară de vară în Cartierul Armenesc

TIPĂREȘTE

În ultimul weekend al lunii iulie, când temperaturile erau în continuă creștere, prevestind canicula cu care luna august a ars orașul și țara, pe strada Armenească și în curtea bisericii cu același nume a avut loc Festivalul Strada Armenească, festival anual, aflat deja la a 4-a ediție.

Programul festivalului promitea expoziții, bazar artizanal, standuri cu bucate tradiționale, artiști stradali, activități distractiv-recreative și concerte.

Din păcate în timpul zilei nimic nu ne-a convins să ieșim din casă în căldura Bucureștiului, însă sâmbătă pe seară ne-am decis totuși pentru o plimbare în zonă, pe care eventual să o terminăm cu o cină târzie în oraș. Nu știam unde, urma să alegem din mers. Nicu Alifantis, care concerta seara pe la 21.00 pe Armenească, a fost cel care m-a convins definitiv să ies din casă. Sunt îndrăgostită dintotdeauna și pentru totdeauna de muzica lui Nicu Alifantis și de poezia din muzica lui, așa că mă bucuram să îl ascult.

Bucureștiul s-a dovedit neașteptat de pustiu pentru o seară de sâmbătă, străzile aproape goale, traficul aproape inexistent. Perioadă de concedii, weekend călduros, lumea fugise cu siguranță în valuri de mare și vârfuri de munte, iar care mai erau pe acasă, ori îmbrățișau strâns aparatele de aer condiționat, ori se pregăteau la ora aceea de cluburi. Cert este că am ajuns rapid în zona armenească, dar apoi ne-a luat ceva timp căutând pe străduțele cartierului după un loc de parcare. După ce am rezolvat într-un final această problemă, am rătăcit agale pe străzile întortochiate, admirând arhitectura frumoasă a caselor în lumina înserării. Drumul ne-a scos fix pe strada Armenească, pe la jumătatea acesteia, dar chiar în spatele scenei pe care deja cânta Nicu Alifantis și care era montată de-a curmezișul drumului, practic baricadându-l. Nu aveai cum să ajungi în față decât luând-o pe o străduță laterală și ocolind, venind dinspre Bulevardul Carol, ceea ce am și făcut, după ce am stat o vreme în laterala scenei să ascult ”Inscripție pe un inel” – susur pe suflet.

Am ieșit apoi pe strada laterală, paralelă, până în bulevard și am descoperit unde se adunaseră o parte destul de numeroasă dintre concetățenii noștri. Nu erau chiar toți la mare, nici la munte. Era plin de tineri de toate vârstele, fie ea prima, a doua sau a treia tinerețe, copii, cu sau fără cărucioare, ba chiar și căței, ieșiți la plimbare, probabil ca și noi în speranța unei seri mai răcoroase.

Am intrat pe Armenească și o tânără ne-a dat un pliant cu programul festivalului. Ne-am oprit pe la standurile cu exponate mai mult sau mai puțin tradiționale, dar lucrate manual cu pricepere și gust: pictură pe sticlă cu accente armenești, bijuterii, fotografie, carte, tonetă cu înghețată, cu clătite, stand al comunității grecești, stand foto unde puteai să te îmbraci în costum tradițional armenesc și să faci fotografii și altele. De la bulevard până la scena montată de-a curmezișul drumului erau vreo 200-300 m, dar nu am putut înainta decât vreo jumătate, pentru că apoi strada era înțesată de cei care ascultau, mai mult sau mai puțin, concertul. Ne-am alăturat lor, dar nu am ascultat decât vreo două melodii. Nu am să înțeleg niciodată de ce vii la un concert să faci conversație. Strada era lungă, puteai să te oprești să faci conversație oriunde, dar este de presupus că oamenii care s-au strâns în jurul scenei sunt acolo să asculte muzică și nu să afle cum și-a petrecut concediul grupul din stânga sau cum a trecut pe alimentație mixtă copilașul drăgălaș al familiei din dreapta. Da, poate sunt eu prea pretențioasă, poate locul îngust și aglomerat nu era cel mai potrivit pentru un concert, dar nu am reușit să intru în atmosferă așa cum doream.

Altfel inițiativa era frumoasă și atmosfera de seară estivală reușită, petrecută plăcut cu oameni veseli și relaxați și muzică bună în fundal. Spațiul este poate prea mic, dar vorbim despre cartierul armenesc iar festivalul este al acestei comunități și a fost organizat drăguț, cu gust, cu oameni civilizați. Cel puțin așa l-am perceput noi. Dar tot am rămas cu părerea de rău că nu am reușit să îl ascult cum se cuvine pe Nicu Alifantis. Cum spuneam, poate nu era chiar locul, doar dacă reușeam să mă strecor în fața scenei.

Mă bucur însă să văd că aceste festivaluri și târguri stradale care se organizează în oraș, mai mici sau mai ample, tind din ce în ce mai mult să renunțe la latura aceea de kitsch și piață, nu mai găsești tonetele cu mărunțișuri chinezești, de la jucării și dulciuri la șosete și lenjerie, nu te mai acostează vânzătorii de ”bomboane agricole” și ”ia porumbu’, neamule”, nelipsite în anii trecuți de la acest fel de organizare de stradă.

Ne-am întors spre mașină pe unde am venit, am mai făcut un popas în laterala scenei, să mai ascultăm vreo două melodii și am plecat de acolo cu versurile lui Nichita și melodia lui Alifantis în gând… ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt! ”. Am rătăcit iar pe străduțe, admirând când o arcadă, când o cornișă, când un balcon, bucurându-ne de casele care și-au câștigat înfățișare nouă, fără să altereze farmecul vechi și nutrind speranța că unele din acele clădiri, adevărate bijuterii de arhitectură, dar foarte obosite de trecerea timpului, vor avea ocazia să își regăsească și ele frumusețea de altă dată.

M-am convins încă o dată că trebuie să știi însă să te oprești când și când și să cauți dincolo de agitația, nervii, stresul și viața de zi cu zi a acestui oraș mare și aglomerat. Iar orașul te va surprinde de fiecare dată cu locurile sale pline de farmec.

Era târziu, dar ne răzbise foamea și cum ne promiseserăm de la plecarea de acasă o cină târzie (nu și sănătoasă, știu), am decis să ne oprim pentru încă o plimbare scurtă prin Centrul vechi și să căutăm ceva de mâncare în zonă.

Cum însă ceea ce urmează este în cea mai mare parte despre ”unde mâncăm”…. sau nu :), voi face un review separat despre acest lucru.

---

VIZUALIZĂRI: 439 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI