... sau România cea fără de țară

TIPĂREȘTE

Cred că poporul ăsta ar trebui să semneze o Magna Charta cu țara, în care să jure că îi va reda privilegiile străvechi și, mai ales, libertatea, ori va trebui, el, poporul, să dispară dintr-o istorie în care cu greu și-a găsit locul... Deja cale de întors nu se mai află!

Vineri seara, am încropit un traseu de o zi, nu departe de București, care să cuprindă locuri exotice și peisaje de vis. Deși nu credeam că acest lucru este posibil, altfel decât prin furcile Scyllei și Caribdei autohtone, acolo unde pierzi două ore pe sens – și am numit aici Comarnicul de pe DN1 – se pare că există. De aceea, am purces la drum sâmbătă dimineața.

Iar ciotul de autostradă care leagă Capitala de Orașul Petrolului scurtează drumul cu cel puțin o oră. Pentru că, la Gherghița, o părăsești, ca să urmezi drumuri județene printr-o constelație de sate de care habar nu aveai. Șoselele sunt, în mare parte, circulabile, cu aceeași problemă românească; lipsa ideii de margine finisată, care, iată, se pierde în buruienile terasamentului, încât, în câțiva ani, ca într-o distopie americană, vor fi năpădite de verdeața regeneratoare. Iar după Mizil, un orășel cu un centru haotic, unde mașinile sunt parcate până pe banda opusă, deși chiar sub semnul de oprire interzisă, că și mașina de poliție a trebuit să facă slalom; dar părea obișnuită cu situația, supusă indiferenței celor doi ocupanți, pe care i-am regăsit la ieșirea din localitate, cerecetând actele unui șofer venetic, am urmat indicațiile către Pietroasele. Bine, indicațiile GPS-ului, că altele nu sunt.

O dată ajunși în sat, după unele bâlbe, am început să urcăm spre primul obiectiv al zilei, cetatea Gruiu Darii. Nu, să nu vă așteptați la vreun semn, o săgeată cât de mică. Descoperisem cetatea cu o seară înainte și, noroc cu Google Maps, care, la rându-i, știa de ea. Ia șoseaua, din ce în ce mai bombardată, urca – într-un fel ce mi-a amintit de drumul neted ca în palmă spre abația Eberbach. La un moment dat, în Pietroasa Mică, asfaltul a sucombat în fața uliței pietruite, tradiționale. Trîmbele de praf care curgeau în spatele mașinii nu deranjau pe nimeni, însă... Iar drumul urca. Nici un indicator, așa că toată încrederea în Google Maps. La un moment dat, spre stânga, s-a deschis o pantă asfaltată, neagră, construcție suprarealistă în decorul antic. Cu coada ochiului, am descifrat indicatorul albastru pe care scria „Cloșca cu puii de aur”. Chiar așa, doar eram la Pietroasele! Dar nu ar fi fost necesară culoarea maro? În fine.

La un moment dat, panta a devenit prea abruptă, iar pietrele, prea mari și prea rotunde, pentru o mașină de oraș. Așa că am întors și am decis să o parcăm acolo, într-o zonă mai largă, doar pentru a continua aventura pe jos. Mai erau 800 de metri... Abia acum am văzut peisajul, valea largă de unde, în seninul de azi, se putea vedea până hăt, departe, spre Dunăre. Chiar dacă pare exagerată afirmația – oricum, nu am văzut Dunărea, de acolo, nici măcar Bucureștiul – o să vedeți imediat dramul de adevăr din spusele mele. Peisajul chiar îți tăia răsuflarea. Așadar am comutat Google Maps în modul pieton și, cu ultimele rămășițe de semnal, am mers mai departe, pe lângă stația de apă a comunei, cu regim sanitar sever, pe drumul forestier care ducea la releul de televiziune și, poate, mai departe. Deja eram în alt timp, în alt mileniu. La un moment dat, deși, pe hartă, traseul era puțin ocolit, am luat-o de-a dreptul, pe urmele căruțelor scrijelite în deal și, în vârf, am descoperit cetatea. De fapt, niște pietre puse unele peste altele, pe un... grui. Apoi, în spate, o platformă orizontală, în care arheologii săpaseră, pentru a scoate la iveală două încăperi, de asemenea, pietruite. De pe platformă se vedea valea, hăt, departe, spre Marele Fluviu.

Acum, puțină istorie. Nu, nu scrisă pe vreo tablă montată la fața locului, ci luată de pe internet. Iar povestea este fascinantă. Aici a fost singura cetate dacică din piatră, un loc cu rezonanțe religioase, dar și releu între davele dintre Dunăre și Carpați. Se spune că cei de aici comunicau cu cetățile de pe malul Dunării... Bingo! Probabil, cu două mii de ani în urmă, condițiile climatice permiteau transmiterea informațiilor, din cetate în cetate. Iar viața a încetat aici, în urma cuceririi romane. Dar și mai interesant, vatra locuibilă ne duce cu vreo șapte milenii în urmă și, colac peste pupăză, tot aici a fost descoperit și primul... biberon, datând de circa 5000 de ani.

Vă dați seama ce comoară turistică? Vă dați seama că americanii, de exemplu, ar fi construit șosele asfaltate, puncte de informare turistică, restaurante, trasee, ba chiar, într-un exces de zel, pe lângă muzeul și magazinul de suveniruri, ar fi reclădit cetatea până în cel mai mic detaliu, unind-o cu un funicular de castrul roman din vale?

Nu, nu aveți cum să vă dați seama. Cum să distrugem minunăția naturală? Cum să dezvăluim turistului – autohton sau chiar, ptiu! Bată-l toaca, celui străin – o asemenea taină din istoria noatră milenară? Cum să le stricăm bulgarilor și ungurilor poveștile despre pământul dintre Dunăre și Tisa? De fapt, nimic – dar nimic! – nu indică prezența cetății sus, pe deal, iar dacă ajungi acolo din întâmplare, habar nu ai despre ce e vorba... Vorbeam despre o Magna Charta?

La întoarcere, am urmat cei 500 de metri de asfalt, către locul la „Cloșca cu Puii de Aur”. Măcar, în proiect european, se dorește crearea unui monument legat de locul unde, acum aproape două sute de ani, niște țărani de la cariera de piatră descopereau cel mai mare tezaur de aur și pietre prețioase, ascuns și uitat acolo, lângă fosta cetate dacică, de turbulentele triburi germanice care au brăzdat țara în lung și în lat. E la început, monumentul, căci nu este decât o adunătură kitchoasă de relicve – nici nu știu dacă originale sau contrafăcute, la capătul asfaltului smolit, acolo pe unde, leneșe, vacile coboară în sat, după o dimineață la rumegat...

Cel de-al doilea obiectiv, bine documentat, Mina de petrol de la Sărata Monteoru. Loc de naștere a industriei aurului negru în România, de unde, încă din vremea voievozilor se culegea păcura, care mustea la suprafață. Abia grecul Grigore Monteoru, cel care a ctitorit și stațiunea, a făcut prima afacere cu petrolul care, la finele veacului al XIX-lea, căpăta noi valențe. Dar... Deși aici, la Sărata Monteoru, există un unic indicator către Mină – și acela chiar la capătul drumului, căci, fără informarea prealabilă, foarte ușor te pierdeai în bazinele sigilate ale stațiunii – totul este în zadar. Căci ajungi exact în locul pe care Google Maps îl indică drept Mina de Petrol, doar ca să observi sondele solitare, care se rotesc la nesfârșit și să citești că zona este prohibită neaveniților și că accesul este permis doar angajaților firmei petroliere care exploatează câmpul – de la câteva zeci de tone pe zi, acum o sută de ani, la 600 de litri zilnic, azi. Ba chiar te amuză comentariul pe care îl citești pe site-ul de turism al Buzăului, că adică ce mama naibii mai puneți Mina ca obiectiv turistic, dacă tot e în afara limitelor circuitelor de resort?

Mai e cazul să spun ce ar fi făcut americanii cu o asemenea Mină de... aur, dacă ea ar fi existat, cu exact aceeași istorie, în Texas? Vai, ce blasfemie am gândit! Cum să ne comparăm cu americanii, cei care distrug mediul pentru orice piatră pe care a călcat Lincoln și pe care o transformă – pe ea și miile de acri înconjurători – în Parc Național?

Iar expediția nu se putea încheia fără vizita la Fosta Mânăstire Bradu. Hm... Fosta... Drumul, de la Sărata Monteoru până la confluența satului Tisău este fascinant, plin de serpentine, prin pădure, dacă ar fi fost și neted... Mă rog, aici sunt cârcotaș. Bine că există! Am ajuns la Fosta, al cărei zid l-am depășit pe marginea șoselei. Am oprit, am întors și am parcat, unde altundeva, pe iarba de lângă zid. Mânăstirea a fost singura fortificată din partea sudică a Carpaților, rudă cu cele din Ardeal. A adăpostit o biserică grecească, data ctitoriei fiind considerată undeva, la 1630. Credeți că am citit asta în muzeul Fostei? Aș... Pe internet. Deoarece Fosta este în paragină, cu poarta din șipci a gardului din șipci blocată cu un lanț.

Bun... Magna Charta sau extincția din istorie.

Am ales un traseu superb, așa cum fac mereu, în călătoriile mele. Am ales trei obiective aparte, chiar descrise pe site-ul de turism al județului cu pricina. Așa cum se întâmplă peste tot în lume. Doar că asemănările se opresc aici. Deoarece, dacă, oriunde, aiurea, obiectivele cu pricina nu numai că există, dar sunt întreținute, explicate și mediatizate, la noi, indiferența, lipsa de bun simț și, mai ales, ignoranța factorilor de decizie, dar și a localnicilor de rând fac ca această țară să fie frumoasă doar pe hârtie. Iar peisajele le vezi doar din mașină, de fapt, le văd pasagerii, căci tu, șoferul, ești prea ocupat cu evitarea gropilor din șosea.

Să mai spun? Mai spun. Întoarcerea, către Mizil, se face într-un decor de vis, cum altfel. La un moment dat, drumul era invadat de vegetație înaltă, ca într-un defileu, încât am avut o senzație de altă lume – și mă refer la propriu, altă planetă... Fără semne de circulație, fără marcaje pe șosea, fără borduri laterale. La un moment dat, cu coada ochiului, consoarta a zărit o grupare de case mai ciudate și ceva ce putea fi un restaurant. Am întors și am luat-o pe un drum îngust, pietruit, unde era indicată Ferma Dacilor. Suna bine. Deși total necunoscută nouă, locația părea a fi una de succes, date zecile de mașini care umpleau parcarea prăfuită. Localul este frumos construit, pe un teren întins. Am ieșit pe terasă, cu gândul la un prânz târziu. O domnișoară ne-a întrebat de rezervare, pe care, bineînțeles, nu o aveam – nici măcar nu știam de existența Fermei. Ah, aveți o masă acolo, lângă foișor, ne-a aruncat, disprețuitor, fără să precizeze unde. Am urmat linia terasei și am găsit o masă, în pantă, sub o copertină, ceea ce am bănuit a fi foișorul. Bun și așa. Doar că am așteptat. Și am așteptat, preț de vreun sfert de ceas, timp în care ospătarii se băteau pe umeri cu alți clienți, ce tocmai soseau și ocupau mesele rezervate. În regulă, nici o tragedie, foamea nu era atât de mare, cât curiozitatea, așa că i-am lăsat pe aceia și am purces spre casă.

Cum spuneam... Magna Charta sau...

---

VIZUALIZĂRI: 2956 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI