Despre Sărata-Monteoru, cu plusurile și minusurile sale

TIPĂREȘTE

La sfârșitul săptămânii trecute am făcut o plimbare de o zi în stațiunea turistică Sărata Monteoru, la propunerea consoartei mele care și-a amintit brusc de această destinație, urmărind cu o seară înainte un reportaj despre stațiunile balneoclimaterice de pe plaiurile mioritice. Întrucât escapada nu a fost planificată din vreme, nu am răscolit internetul în căutarea unor informații utile, însă pentru că mai fusesem acolo în urmă cu mai mulți ani am plecat la drum cu încrederea că vom avea o zi frumoasă... și așa avea să se dovedească!

Cu mașina plină de mingi, lopățele, găletușe și colacul galben cu față de rățoi (cel mic aflase că mergem să facem baie și a preferat să fie pregătit, golind toată debaraua), iată-ne ieșind pe ușă în jurul orei 09.30 (deh, niciodată nu am fost foarte matinali) și demarând în trombă către destinația noastră, însoțiți de un alt cuplu, niște prieteni pe care i-am cooptat rapid pentru această plimbare. Cei aproximativ 60 de kilometri dintre Râmnicu Sărat și Sărata Monteoru i-am parcurs rapid urmând traseul prin Buzău și Merei către destinație.

După ce am trecut de localitatea Merei am urmat șoseaua, intrând în păduricea aflată pe dealul din apropierea stațiunii. Deodată, ochii de vultur ai soției mele au zărit câțiva rugi într-o poieniță de pe marginea drumului: ”Oprește puțin aici, vreau să culeg câteva mure!”. Am zărit ceva mai departe intrarea pe un drum forestier și am parcat acolo. În timp ce restul găștii ataca cu înverșunare murele mult dorite (zău că și un urs ar fi fost invidios!), eu m-am plimbat prin apropiere, observând că în această zonă sunt mai multe spații largi printre copaci, ideale pentru un picnic. ”Bingo! Iată locul ideal pentru servirea micului dejun!” mi-am zis în gând și am împărtășit ideea celorlalți, care au fost de acord, mai ales că plecasem în grabă, fără a mânca, dar luându-ne la noi câteva sandwich-uri și niște piersici. Am întins rogojinile pe iarbă și am savurat poate cel mai pitoresc mic dejun din această vară, ascultând foșnetul vântului printre frunzile copacilor și ciripitul câtorva păsărele care se jucau deasupra noastră.

După ce ne-am astâmpărat foamea, gustând și din murele proaspăt culese, am pornit din nou spre destinația noastră. În mai puțin de cinci minute intram în Sărata-Monteoru, stațiune turistică de interes local, după cum avea să ne anunțe un indicator de pe partea dreaptă a drumului. Am avansat pe strada principală până când am ajuns la un punct unde drumul se bifurcă. Am parcat mașina și am ieșit la plimbare. Pe un panou informativ de mari dimensiuni, amplasat în apropiere, am găsit câteva date referitoare la istoricul stațiunii: ”Prima mențiune documentară a Săratei datează din perioada 1482 – 1496, într-un hrisov emis de Vlad Călugărul.

Sărata-Monteoru a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în perioada interbelică, iar odată cu naționalizarea impusă de regimul comunist, această stațiune a intrat în paragină. După Revoluția din decembrie 1989, stațiunea a început treptat să își revină.”

Am pornit spre biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, aflată în apropiere, ridicată în anul 1876 de boierul Grigore Monteoru, fondatorul stațiunii. Biserica este masivă, construită pe zid și acoperită cu tablă, având două turle. Nu am putut vizita interiorul întrucât ușa era închisă, probabil din cauza orei la care am ajuns noi aici.

Lângă biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” se întinde parcul dendrologic în care se găsește vila ridicată de familia Monteoru. Bine, cred că mai potrivit ar fi fostul parc dendrologic, întrucât de la poartă a dispărut panoul informativ care anunța prezența obiectivului. Pe stâlpul porții am găsit mențiunea că proprietatea este domeniu privat, intrarea nefiind permisă. Din ceea ce am aflat ulterior, proprietatea a fost retrocedată urmașilor familiei Monteoru. Așadar, încă un obiectiv de neatins, pe care mi-l mai amintesc doar vag din copilărie când am avut ocazia să vizitez proprietatea, pe timpul comunismului funcționând aici o tabără școlară. Aș fi fost curios să văd cum mai arată domeniul, însă, din păcate, la modul în care stau acum lucrurile, mă tem că locația nu va mai putea fi vizitată prea curând.

Peste drum de biserica ”Adormirea Maicii Domnului”, pe partea stângă a drumului de acces către zona centrală a stațiunii, am observat un panou informativ pe care sunt notate următoarele informații: ”Biserica – Capelă a familiei Monteoru. Monument istoric. Aici odihnește întemeietorul Băilor Sărata Monteoru, Grigore Constantin Monteoru, alături de alți șase membri ai familiei. ” Din păcate, aceeași situație ca în fața bisericii din stațiune, poarta era închisă. Noroc cu gardul nu foarte înalt, care mi-a permis să mă învârt în jurul proprietății și să obțin astfel câteva fotografii. În curte, în afară de capela-monument istoric, am mai putut vedea două monumente funerare – primul dintre ele, aflat mai aproape de gard, este ridicat în memoria lui Gogu Monteoru (fiul lui Grigore Monteoru, decedat la vârsta de 15 ani, fiind împușcat accidental). Celălalt monument funerar (o cruce din marmură), este situat lateral, aproape de intrarea în capela familiei (am googăluit ulterior și am aflat că a fost ridicat în 1870, în memoria unei tinere decedate la vârsta de 21 de ani).

Pentru că deja ne săturasem de învârtit pe lângă garduri și porți închise, am avansat câțiva pași spre Monumentul Eroilor din Monteoru, aflat în apropiere pe spațiul public. Monumentul are o înălțime de cinci metri, fiind ridicat în anul 1933, în cinstea celor 64 de localnici care și-au pierdut viața în timpul Primului Război Mondial. Numele celor decedați sunt inscripționate pe partea laterală a soclului.

Întrucât doream să mergem cât mai târziu la ștrand, pentru ca apa să fie foarte caldă, numai bună pentru cel mic, ne-am propus să mai explorăm puțin stațiunea. Am urmat un indicator către dreapta, spre Mina de Petrol de la Sărata-Monteoru, un obiectiv înființat în perioada interbelică, rămas încă unicat pe continentul nostru. Deplasarea nu a fost dificilă, întrucât am putut urca cu mașina pe drumul recent asfaltat până la circa 100 de metri de acest obiectiv. Accesul este restricționat de o barieră, însă prin curtea minei am văzut un bărbat care s-a apropiat amabil și ne-a răspuns la câteva întrebări. Ne-a spus că obiectivul nu se poate vizita din lipsa unor costume speciale care să fie la dispoziția doritorilor. Am aflat că intrarea în mină se face cu ajutorul unui ascensor și că petrolul este extras cu ajutorul unor sonde orizontale, care ajung la pungile cu țiței, lichidul scurgându-se astfel în galeria principală, de unde este apoi colectat.

Am mulțumit persoanei de aici pentru amabilitate, exprimându-ne totodată regretul că acest obiectiv unicat, inaugurat în anul 1925, nu poate fi vizitat.

Am coborât înapoi în stațiune, trecând printr-o zonă cu multe spații de cazare și am căutat un loc de parcare, întrucât cele aflate în apropierea ștradului erau toate ocupate (taxa de parcare aici – 5 lei / zi). Am ajuns astfel puțin mai departe, la parcarea aflată lângă Campingul Adventura, unde am găsit locuri libere și am coborât. Prin gardul campingului am observat că acele căsuțe din interior erau ocupate, însă nu am văzut decât vreo două corturi, campingul beneficiind de puține zone cu umbră. Curios să aflu tarifele, am mers la recepție, unde am găsit afișate următoarele prețuri: cazare căsuțe – 20 lei / persoană / zi; parcare rulotă – 20 lei / zi; amplasare cort – 15 lei / zi; parcare mașină – 15 lei / zi; cazare în cort, rulotă – 5 lei / zi. Nu am intrat în camping să văd din apropiere condițiile, însă din ceea ce am putut observa din exterior, mi-am putut forma o părere: puține locuri cu umbră, iarba cam pârlită, iar căsuțele păreau destul de ”obosite”. Așadar, nu aș putea recomanda locația pentru amplasarea cortului, fiind probabil o alternativă mai potrivită pentru petrecerea unei nopți la o căsuță, în lipsa unei alte posibilități mai bune de cazare.

Ajunși în apropierea ștrandului, am hotărât să ne despărțim. Soțiile și copilul au rămas să viziteze bazarul din apropiere, pentru ca apoi să intre la bazinul cu apă sărată; pe de altă parte noi, bărbații, am plecat să explorăm restul stațiunii, urmând ca la final să ne întâlnim cu restul găștii în ștrand la bălăceală. Am trecut pe lângă o zonă cu hoteluri, ajungâng la Izvorul numărul 6. Apa acestui izvor, captat pe marginea drumului principal din partea superioară a stațiunii, are următoarele recomandări terapeutice, conform informațiilor afișate desupra: ulcer gastric și duodenal, gastrite, duodenite, dismicrobism intestinal, litiază biliară, enterocolite, pancreatite sau indigestii acute. Întrucât apa izovorului are efecte puternice, doritorii sunt sfătuiți să o folosească doar sub îndrumare medicală, pentru a evita apariția unor posibile complicații.

Ne-am continuat drumul mai pe la soare, mai pe la umbra copacilor de pe lângă șosea și am ajuns la un moment dat lângă un indicator care arăta o cărare prin pădure, în partea stângă: ”La Nămoluri”. Ei, acesta era un loc nou, despre care nu știam... Oare ce vom găsi acolo? Am intrat pe cărare și ne-am întâlnit cu un domn, pe care l-am întrebat dacă are cunoștință de ceea ce arată indicatorul. Ne-a răspuns pe fugă că în pădure, la aproximativ 15-20 de minute, sunt câteva zone cu nămol bun pentru vindecarea diverselor afecțiuni. ”Ca ăla de la Techirghiol, cred că ați auzit de el!” a mai completat interlocutorul nostru pe un ton misterios, apoi și-a continuat drumul. Ce să facem noi? ”Hai să vedem despre ce este vorba, dacă tot am ajuns până aici!” m-a încurajat prietenul meu, văzându-mă puțin nehotărât. Am urcat pe cărarea abruptă preț de aproximativ 10 minute și am ajuns pe un platou, unde mai multe poteci se despărțeau printre copaci. Ne-am oprit și am tăcut, apoi am auzit în partea dreaptă niște voci destul de îndepărtate. Am ajuns la marginea unui mic luminiș, și ce să vezi? Am ajuns ”La Nămoluri”, doar că domnul cu care ne întâlnisem mai devreme ”uitase” să ne precizeze că aici este o zonă de nudiști. Nu ne-am apropiat foarte mult, mai ales că aveam aparatul foto la vedere și nu doream să creadă cineva că am venit să-l fotografiem. Am observat un ochi de apă și puțin mai departe o zonă argiloasă de unde mai mulți bărbați se ungeau pe tot corpul cu respectivul nămol (aveam să aflăm la coborâre, de la un alt turist, că mai există prin apropiere un loc asemănător, unde merg doar femeile).

Am coborât în strada principală și am mai avansat câteva sute de metri până în apropierea unei noi intersecții, unde alt indicator spre stânga ne îmbia să ne aventurăm într-o drumeție pe dealurile din zonă: către ”ruinele Schitului Negoiță”, aflate la 2,5 kilometri distanță. Tot aici am mai găsit un afiș despre Pensiunea La Păducel, unde am citit că există posibilitatea campării rulotelor. Timpul nu ne-a permis parcurgerea traseului spre schitul Negoiță (deja riscam să fim dați dispăruți de către soții), așa că am pornit agale înapoi spre zona centrală, pentru a merge și noi la ștrand.

La întoarcere am observat că atât hotelul Casino, cât și hotelul Ceres oferă accesul la piscinele lor, contra-cost, însă nu am mai zăbovit să studiem tarifele. În apropierea ștrandului există un părculeț unde mai multe persoane stăteau întinse pe pături, la umbra copacilor. Tot în această zonă a stațiunii se află amenajat un loc de joacă pentru copii, dar și o alee pe marginea căreia sunt amplasate câteva sculpturi micuțe din piatră.

Am ajuns la intrarea în ștrandul stațiunii Sărata-Monteoru. Am aruncat o privire la programul ștrandului (zilnic între orele 08.00 și 20.00), apoi am achitat taxa de intrare în cuantum de 10 lei / adult (am întrebat la casierie și ni s-a spus că cei mici au intrarea gratuită până la 10 ani).

Ștrandul este, de fapt, un complex format din câteva spații de cazare, dispuse pe etajele clădirilor din partea dreaptă (în zona opusă bazinului cu apă), niște spații comerciale și terase aflate la parter de unde se pot cumpăra gustări, sucuri ori bere și o plajă amenajată în trepte, alături de bazinul mare cu apă sărată.

Ne-am întâlnit cu restul găștii și am intrat și noi în bazinul cu apă sărată. Intrarea se face pe câteva trepte din beton, iar adâncimea variază între 150 și 170 centimetri (din ce mi-am putut da seama, raportându-mă la înalțimea mea). Apa are o culoare închisă din cauza salinității accentuate, iar pe unele zone laterale ale bazinului era adunat mâl pe fundul apei, care nu se simte foarte confortabil la picioare. Oricum, apa era foarte caldă (era deja aproximativ ora 16.00), astfel că am stat mai mult în bazin decât pe rogojină până după ora 18.00, când ne-am pregătit de plecare.

În partea din spate a bazinului mare există și un bazin mai mic pentru copii, de aproximativ 40 - 50 de centimetri adâncime, din ce am putut vedea, însă era foarte aglomerat, așa că cel mic a plutit cu colăcelul din dotare alături de noi în bazinul mare. Despre salinitatea ridicată a apei ne-am putut da seama atunci când mai ieșeam din bazin, pentru că imediat se formau bobițe de sare pe piele și apăreau mici furnicături pe tot corpul. Să nu mai spun ce bucurie te apucă dacă îți intră cumva nițică apă în ochi! În apropiere există câteva dușuri la dispoziția turiștilor, însă curgea apă rece, așa că ne-am spălat doar pe picioare și pe mâini, pentru a nu risca vreo răceală, urmând ca dușul necesar să îl amânăm pentru acasă.

Ștrandul oferă și posibilitatea închirierii de șezlonguri sau umbrele la următoarele prețuri: umbrelă mică + șezlong – 10 lei; umbrelă mare + 2 șezlonguri – 50 de lei (conform unui afiș). Ca prețuri, am mers pe la terasa din incintă și am găsit: hamsii – 3 lei / 100 grame; shaorma – 10 lei; hamburger – 5 lei; kebab – 6 lei; cartofi prăjiți, 250 grame – 3 lei; Coca-Cola, 0,5 litri – 4 lei; Borsec apă minerală, 1,5 litri – 4 lei; bere Golden Brau la draft de 0,4 litri – 3,5 lei sau bere la doză cu prețuri cuprinse între 4,5 lei și 6 lei.

Toaletele din incintă nu sunt foarte curate, iar nisipul este mai bun doar în partea inferioară, pe locurile aflate lângă marginea bazinului nemaifiind nisip aproape deloc. În fine, pentru o bălăceală de câteva ore se merită să vii aici.

Pentru că seara se apropia, am mai dat o fugă prin bazar de unde am cumpărat un magnet pentru frigider cu stațiunea Sărata-Monteoru (5 lei), dar și un Kurtos kalacs mare (10 lei), care avea să se dovedească foarte gustos.

Am mers apoi la mașină și am pornit către casă, propunându-ne să mai venim aici într-o după-amiază, pentru o nouă repriză de bălăceală și, de ce nu, pentru vreo plimbare pe dealurile împădurite de zonă. Mai ales că în zonă se poate face o altă frumoasă drumeție spre crucea albă, amplasată pe dealul Piscul Mocanului. Crucea, înaltă de 10 metri, a fost ridicată în anul 2002 și este vizibilă din stațiune.

Cu gândul la programul meu încărcat din următoarea perioadă, am descărcat fotografiile și m-am apucat de scris imediat ce am ajuns acasă, pentru că stațiunea Sărata Monteoru merită a fi vizitată, mai ales în acest anotimp. Chiar dacă o parte dintre obiectivele de aici nu mai pot fi admirate decât din exterior, totuși stațiunea mai are lucruri frumoase de oferit, iar o baie la ștrand sau la una dintre piscinele existente ori o drumeție prin zonă ne oferă momente de relaxare, scăpându-ne pentru câteva ore de căldura sufocantă a zilelor de vară. Despre alte posibilități de cazare în afară de campingul prezentat nu voi mai discuta, limitându-mă la a spune că am văzut vile numeroase (mai ales în zona centrală), dar și câteva hoteluri, ale căror tarife și date de contact sunt accesibile pe internet.

Bineînțeles că nu pot încheia altfel decât cu o recomandare: Vizitați stațiunea Sărata Monteoru!

---

VIZUALIZĂRI: 11100 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI