Ansamblul rupestru Aluniș

TIPĂREȘTE

Dacă ați ajuns la Colți pentru a vizita Muzeul Chihlimbarului, continuați pe același drum încă 5 km până în satul Aluniș, la ansamblul rupestru, un așezământ vechi, cu mare încărcătură spirituală! Cu mașinile personale vă veți descurca mai bine decât noi. Drumul nu este tocmai rău, dar fiind îngust și cu destule curbe, autocarul nostru nu s-a încumetat până acolo. Transferul ne-a fost asigurat cu două microbuze care (contra unei taxe de 12 lei/persoană dus-întors) ne-au preluat de lângă Muzeul Chihlimbarului și ne-au condus până în poarta bisericii de la Aluniș așteptându-ne apoi pentru întoarcere.

La Aluniș - sat din comuna Colți - la capătul drumului îngust, șerpuit și în pantă, se află una dintre puținele biserici săpate în piatră din țara noastră în care încă se mai slujește. La baza unui versant stâncos, desprins din culmea Zboiului, situat cândva la marginea satului, se află bisericuța cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, lăcaș care a servit multă vreme unui schit de călugări.

Prin poarta albastră a monumentului istoric, am pătruns în curtea invadată de un grup gălăgios de copii. Aproape de clopotniță, în umbra brazilor, adunați în jurul ghidului, am primit primele informații despre obiectivul pe care urma să-l vizităm.

Originea Ansamblului rupestru de la Aluniș este învăluită în mister, iar întemeierea sa este presărată cu elemente de legendă. În anul 1871, în răspunsul său la "Chestionarul Arheologic" inițiat de Alexandru Odobescu, învățătorul localnic Gheorghe Filipescu făcea cunoscută lumii - pentru prima oară - legenda bisericii de la Aluniș. Se spune că acest sfânt lăcaș a fost săpat în munte de doi ciobani - Simion și Vlad. Simion a auzit în vis glasul Maicii Domnului care îl îndemna să sape în stâncă pentru că acolo va găsi o icoană. Credinciosul cioban sapă în roca moale a muntelui și găsește icoana Maicii Domnului. Împreună cu Vlad, tovarășul său de ciobănie, ajutat și de oamenii din sat, Simion sapă în continuare punând bazele bisericuței rupestre de la Aluniș.

Cum arăta și cum funcționa așezământul de la Aluniș la începuturile sale nu se cunoaște cu exactitate. Se presupune că biserica avea doar două încăperi - naosul și altarul - iar pristolul și tâmpla erau din piatră. Fragmentele de piatră, bogat decorate, găsite în jurul intrării îi îndreptățesc pe cercetători să creadă că intrarea originală avea un frumos ancadrament din piatră. Tradiția orală spune că la intrare erau cioplite și chipurile celor doi ciobani - Simion și Vlad - cu câte un câine alături. Astăzi nu se identifică nici urmă din acestea.

În afara încăperilor săpate în stâncă, în care viețuiseră primii isihaști, se presupune că ansamblul monahal mai includea case, diferite acareturi, precum și o școală.

În 1742, Episcopia Buzăului a obținut de la domnitor întărirea metohurilor sale, între care și schitul Aluniș "ce easte săpat în piatră de Simion și de Vladul ciobanii și l-au închinat ei singuri la Sfânta Episcopie în zilele răposatului Serafim episcopul". Serafim păstorise la Buzău cu mult înainte (1649-1668), așadar, schitul exista din acea vreme. Simion și Vlad apar într-o inscripție din sfântul altar, la proscomidie, alături de alte câteva nume care încă se mai pot descifra - ieromohah Daniil egumen, Vartolomi, Stănimir... Am văzut această inscripție. Ghidul stătea în ușa altarului, cu o lanternă aprinsă, luminând locul, noi, rând pe rând, perindându-ne și privind peretele din stânga, în altar.

Apariția și extinderea satului din apropiere, concomitent cu diminuarea treptată a activității monahale pe la începutul sec. XIX, au determinat transformarea bisericii schitului în biserică de parohie. Biserica rupestră a fost extinsă prin adăugarea, în jurul anului 1825, a unui "foișor pe stâlp de piatră", făcut din bârne de brad. Turla acestuia a adăpostit multă vreme clopotul bisericii. Pentru a ajunge la el, au fost săpate în piatră câteva trepte vizibile și astăzi, în exterior, pe latura sudică a pridvorului de lemn.

Prin ușa modestă alături de care există o scurtă prezentare însoțită de schema ansamblului rupestru, am intrat în biserică. În prima încăpere (pridvorul din lemn vopsit la exterior în albastru, deasupra căruia se află clopotnița) am remarcat icoane mai vechi și mai noi, precum și pisania transcrisă după cea originală, din care aflăm despre înzestrări și reparații (între care și extinderea din 1849-1850 datorată starețului Antonie de la Mănăstirea Ciolanu), precum și că "în 1903 fiind cu desăvârșire ruinată, se făcu tâmpla de stejar cu pictură pe tablă de zinc. "

La intrarea în grotă, naosul micii biserici, în partea dreaptă se poate vedea o inscripție săpată în piatră, foarte bine păstrată. Sunt multe inscripții la Aluniș, unele foarte vechi, indescifrabile, altele datând din sec XVIII, perioadă relativ prosperă pentru schit, numit pe atunci, în acte, mănăstire. Referitor la inscripții, pe unul din panourile informative citim "Piatra de la Aluniș este un pergament uriaș pe care omul a scris cu dalta și ciocanul de-a lungul timpului. Se găsesc cel puțin 4 alfabete diferite aici, din Antichitatea Târzie, Evul Mediu și până aproape de prezent. " Pe anumite fragmente pot fi identificate texte în limba română cu scriere chirilică, foarte neîngrijită.

În naos, prima încăpere săpată în stancă, se simte răcoarea pietrei și umezeala specifică muntelui. Nu este de mirare că periodic sunt necesare lucrări de refacere a catapetesmei. Naosul este mic, simplu, cu tavan foarte puțin boltit și pereți innegriți de vreme. Altarul, de asemenea mic, săpat în stancă, se află în partea dreaptă.

Alături de biserică, în același perete de stâncă, pe două niveluri diferite, sunt săpate și ale încăperi care au servit drept chilii, iar în jur, la tot pasul, se observă urme de cioplire și diferite inscripții. Caracteristicile tipologice ale bisericii rupestre de la Aluniș și ale chiliilor alăturate, precum și semnificația hramului în teologia ortodoxă sugerează că aici a existat o veche vatră monahală cu valențe isihaste.

În partea dreaptă a bisericii se află două chilii. Am intrat în prima dintre ele, cea mai mare, alcătuită din două încăperi, ambele luminate natural prin câte o fereastră îngustă, cioplită în stâncă. Vatra focului, cu horn și cu sistem de încălzire a ambelor camere, se află în prima încăpere, iar priciul - patul rudimentar, cioplit și el în stâncă - se află în cea de-a doua. Trecerea din una în cealaltă este denivelată, la fel ca și pardoseala, așa încât, atenție pe unde calci! . Am făcut poze în aceste încăperi, dar lumina prea slabă nu m-a ajutat.

Prin exterior, urcând câțiva metri pe o cărare abruptă, am ajuns la a doua locuință isihastă, mai mică decât cealaltă. Aceeași austeritate, aceleași deschideri înguste în stâncă ținând loc de ferestre. În stânga intrării se observă urmele unui sistem de închidere a unei uși probabil din lemn, iar deasupra se pot remarca drenajele pentru apa de ploaie.

Cărarea continuă să urce abrupt până la vestigiul rupestru aflat la cea mai mare înălțime a stâncii în care sunt săpate biserica și celelalte chilii. Urcușul este anevoios, nerecomandat oricui, mai ales în condiții de umezeală a solului și fără un echipament corespunzător. Noi n-am ajuns acolo, dar ni s-a spus că în jur sunt stânci prăbușite și că din vechea chilie se mai păstreaza doar un fragment care se aseamănă cu un jilț, denumit de credincioși "Scaunul lui Dumnezeu".

În stânga bisericii, pe o cărare pietruită care trece pe lângă o troiță frumos lucrată în lemn, având încrustate versuri simple, dar pline de pioșenie, se poate ajunge la o altă încăpere rupestră, cea mai mică dintre toate. Intrarea este un dreptunghi cam cât un cat de ușă, dincolo de care - într-o scobitură mică, rotunjită - pot fi văzute câteva cruci de piatră.

Ghidul ne-a spus că nu există vreun indiciu cum că toate încăperile săpate în piatră au fost realizate în același timp sau că au avut inițial aceleași dimensiuni cu cele de astăzi. Surse documentare târzii ne dezvăluie că s-a intervenit asupra incintei chiar și în sec. XIX când la biserica de piatră ferestrele s-au mai lungit și s-au mai lățit, iar unele inscripții vechi au fost stricate. Pisania din 1903 menționează că biserica ar fi fost întemeiată în anul 1277, amintind de exprimarea învățătorului Filipescu care scria că "e făcută din vechime, încă dupe timpul lui Negru-Vodă". Textul pisaniei este atribuit călugărilor de la Mănăstirea Ciolanu care s-au îngrijit în cea mai mare parte a sec. XIX de așezământul de la Aluniș.

Mai trebuie spus că în fața bisericii se află cimitirul satului și că pentru a ajunge la chiliile săpate în stâncă trebuie să-ți croiești drum pe cărarea îngustă, printre morminte. De asemenea, trebuie spus că în curte, pe masa mare, din lemn, veți găsi adesea borcane cu miere și cu faguri porționați, în așteptare de clienți.

De aceeași parte a drumului, mai jos de cimitir, un banner fixat pe gard semnalează prezența unei expoziții de artă cu vânzare, precum și a unui magazin cu produse de artizanat, băuturi răcoritoare, gustări și cafea.

În afara curții bisericii, vis-à-vis, Pensiunea Nicoară îi poate găzdui pe cei dornici să rămână la Aluniș peste noapte. Nu știu care sunt condițiile, dar cred că este un loc potrivit pentru cei care doresc să facă drumeții spre așezările rupestre din comunele învecinate unde vor descoperi alte aprox. 30 de chilii săpate în stâncă.

După terminarea vizitei la Ansamblul rupestru de la Aluniș, noi ne-am reluat locurile în microbuze și am urmat drumul de întoarcere la autocarul care ne aștepta în vale, la Muzeul Chilimbarului. Încheiam astfel ce-a de-a treia zi a micului nostru circuit în Ținutul Buzăului.

---

VIZUALIZĂRI: 944 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI