Mănăstirea Mărcuța – pierdută în istorie…

TIPĂREȘTE

Ups... voi scrie un nou articol despre o mănăstire, fie – o fostă mănăstire. Din fericire există în literatura de specialitate și termenul de turism în spațiu religios – atunci când „elementele de atracție pentru turiști se află într-un monument sau altă formă a patrimoniului cultural de factură religioasă”. Societatea în care trăim și complexitatea omului modern au indus turistului diverse motivații pentru vizitarea unui lăcaș de cult, de la cea pur spirituală, până la cea culturală. La nivel mondial, peste 300 de milioane de persoane vizitează anual situri religioase importante, iar peste 600 de milioane de călătorii cu scop religios (din care 40% se desfășoară în Europa) au loc în fiecare an – estimează Organizația Mondială a Turismului într-un studiu din 2014. Dar să trecem mai departe, așa cum o pot face și cei care nu agreează astfel de review-uri.

Pe apa Colentinei, în apropierea smârcurilor și pâlcurilor de trestie și papură, se află bine ascunsă Mănăstirea Mărcuța, important monument istoric de secol al XVI-lea, conservat într-o formă apropiată de original. Mănăstirea înconjurată cu ziduri a făcut parte din centura de fortificații pe care au încercat domnii români a o înjgheba în jurul Bucureștiului.

Acces. Cu mai mulți ani în urmă având câteva ore de așteptat în zona Fundeni-Pantelimon, am căutat Biserica Mărcuța despre istoria căreia aveam câteva idei vagi. La începutul anului 2016 am revenit în zonă pentru a observa transformările, dar și pentru o plimbare în parcurile din apropiere, fiind vorba de o zi caldă de februarie. Lăcașul de cult este accesibil din Șoseaua Pantelimon, după ce treceți de intersecția cu Șoseaua Fundeni; vis-a-vis de Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Pantelimon se află strada Biserica Mărcuța, unde la nr. 8 se află ansamblul mănăstiresc. Este posibil accesul auto dar nu veți găsi locuri de parcare disponibile, poate pe undeva pe vreun trotuar îngust.

Scurt istoric. Lăcașul de cult apare pe firul istorie chiar înainte de domnia lui Mihai Viteazul, așa cum scrie și istoricul Nicolae Iorga: Abia se deschide poarta din zidul înalt de cărămidă tare și ajungi în curtea bisericii. Clădirea e veche, fiind făcută întăi cu câțiva ani înainte de Mihai Viteazul, din evlavia acelui logofăt Dan, în casa căruia au fost uciși, la 1594, turcii din București, de către oștile răzbunătoare ale voievodului răscoalei. Pe atunci ea era numai mănăstirea logofătului Dan; în vremea lui Brâncoveanu, la vreo sută de ani de la întemeiere, o coborâtoare a ctitorului, fata armașului Marcu (sau Mărcuță), Vișana, a cheltuit pentru înnoirea zidirii.

La început mănăstirea era situată la distanță de vechiul oraș dâmbovițean, dar cu vremea casele construite s-au apropiat de lăcaș și chiar l-au înconjurat. După biserica Curții Domnești, biserica fostei mănăstiri Mărcuța este cel mai vechi locaș bucureștean ca vechime. O altă refacere a ansamblului monastic are loc în secolul al XVIII-lea; domnul Alexandru Ipsilanti contribuie la reparațiile chiliilor și instalează aici o tipografie în limba greacă. În 1829 este tocmit un meșter pentru a repara clădirile fostei fabrici de basmale de lângă mănăstire și a amenaja o baie, în scopul deschiderii unui spital. Se simțea nevoia întemeierii unui așezământ de îngrijire a bolnavilor după ciuma de la începutul secolului al XIX-lea („ciuma lui Caragea”), care a lovit îndeosebi Bucureștiul. Pe la 1839 apare spitalul de la Mărcuța, într-o parte din chilii și în clădirile fabricii de baticuri, cele 120 de paturi fiind destinate cu precădere alienaților mintal și celor cu boli nervoase, mutați aici de la schitul Balamuci. În 1864 legea secularizării averilor mănăstirești transformă mănăstirea în biserică de mir (parohială).

Mihai Eminescu și Mărcuța. În pridvorul bisericii găsim portretele poetului nepereche, dar și poezii ale acestuia. Legătura dintre cele două nume nu e una prea plăcută: într-o zi de iarnă a anului 1889 Mihai Eminescu este internat în ospiciul de la Mărcuța pentru circa o lună de zile, fiind „găzduit” într-o cameră a fostei case domnești a lui Ipsilanti. Se vorbește despre versurile scrijelite pe pereții albi cu cărbune de către poet. Primăria Bucureștiului refuză să plătească spitalizarea lui Eminescu astfel că acesta este mutat la sanatoriul „caritabil” al doctorului Șuțu. La 1885 erau internați la Mărcuța peste 500 de bolnavi, iar la începutul secolului al XX-lea sunt înregistrați circa 700 de bolnavi. Abia după întemeierea Spitalului de boli nervoase de către doctorul Obregia, ospiciul Mărcuța intră în declin.

La Mărcuța. Parcăm autoturismul pe Șoseaua Pantelimon, pătrundem pe străduța ce merge spre fosta mănăstire. Trecem pe lângă clădiri care par noi, e vorba despre Complexul pentru activități recreative și educație „Sf. Pantelimon” construit prin 2012 pe locul unora din clădirile ospiciului. Prin ochiurile gardului din curtea mănăstirii mai observăm o clădire cu etaj, parte a sanatoriului de bolnavi cu tulburări mintale – construcția în paragină e tot ce a mai rămas din Ospiciul Mărcuța.

Accesul înspre fosta mănăstire Mărcuța se face acum prin curtea noii biserici cu hramul „Înălțarea Domnului”, sfințită în 2013. Lângă această monumentală biserică albă (în contrast cu vechiul locaș „îmbrăcat” în cărămidă roșie) se află un așezământ cultural unde găsim și pangarul. Partea aceasta nouă a parohiei e supravegheată video – paradoxal, în zona monumentului istoric nu am observat camere video.

Pentru a ajunge la vechea biserică trecem prin două centuri de ziduri, pe sub un prim turn de poartă, apoi pe sub turnul clopotniță. Zidurile de cărămidă, întărite cu mici contraforți, au fost construite în secolul al XVIII-lea și puteau adăposti în caz de nevoie pe boierii timpului. Legendele vorbesc chiar de o rețea de tuneluri care îi puteau face pierduți pe asediați în Codrii Vlăsiei ori spre Mănăstirea Plumbuita. Turnul clopotniță este refăcut de Alexandru Ipsilanti în 1779, dovadă placa de marmură amplasată pe turn pe care observăm stema familiei domnitorului și inițialele acestuia. Tot în zidurile clopotniței au fost prinse cărămizi cu inscripții în limba chirilică (cel mai probabil sunt cărămizile puse la căpătâiul monahilor trecuți în lumea de dincolo). Fortificațiile înalte de aproximativ 6-7 m sunt prevăzute cu guri de tragere.

Biserica aflată în mijlocul celei de-a doua incinte poartă hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” și se evidențiază prin arhitectura sa. Privim către cele două rânduri de ocnițe oarbe, ordonate în două registre și despărțite de brâuri rotunde ori zimțate. Specialiștii aseamănă această biserică cu cea de la Cozia, atribuindu-i influențe sârbești. Ancadramentele sculptate cu ornamente florale din jurul ferestrelor sunt deosebite fiind adăugate la aproape două secole de la ctitorire. Pridvorul este adăugat mai târziu, lucru sesizabil cu ochiul liber. Modelele din cărămidă aparentă creează o imagine plăcută pe fațadele lăcașului religios.

În curte se mai văd urme ale fundațiilor fostelor chilii, un clopot de secol al XIX-lea, dar și o cruce albă de piatră – posibil mormânt al Sfântului Sofronie de Vrața. Episcopul bulgar a fost canonizat de biserica ortodoxă bulgară în 1965; neatestată documentar, prezența episcopului bulgar ca egumen la mănăstirea Mărcuța apare doar în legendele orale, care vorbesc despre moartea acestuia la 1813 la Mărcuța (vezi amănunte aici: ziarullumina.ro/cine-odih ... uta--14242.html). Misterul încă plutește în aer… Sofronie de Vrața îl va numi ierodiacon pe Sfântul Calinic de la Cernica în 1808.

Mănăstirea Mărcuța e ascunsă în umbra zidurilor de cărămidă și așa va rămâne. Noua biserică a captat toți enoriașii cartierului, istoria a rămas undeva în umbră. Cine dorește să vadă un monument istoric trebuie să meargă „în spate”, acolo unde clipe triste din istoria noastră încă plutesc în aer. Clipele triste pot fi alungate printr-o plimbare în Parcul Morarilor, urmărind siajul rațelor de pe lac, ori în mai micuțul Parc al Florilor (loc unde a fost mutat de la Bucur Obor monumentul dedicat anului 1907).

---

VIZUALIZĂRI: 2468 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI