Pe urmele lui Negru Vodă: Biserica Domnească Sfântul Nicolae, Curtea de Argeș

TIPĂREȘTE

O bătrânică încă în putere, dar nespus de tristă, singuratică și resemnată, așa mi s-a părut sfântul lăcaș domnesc din Curtea de Argeș. Era duminică, spre sfârșitul Sfintei Liturghii, atunci când i-am pășit pragul. Cu pioșenie, pentru că pășisem în casa pământească a lui Dumnezeu, cu respect, fiindcă aici, sub lespezi reci de piatră, odihnesc întru eternitate, părinții neamului nostru: voievozii dreptcredincioși din primele veacuri ale statului medieval Țara Românească. Printre ei, legendele, dar și unele prezumții arheologice mai mult sau mai puțin controversate, îl plasează pe Negru Vodă, prințul înaintemergător, descălecătorul din Făgăraș și fondatorul primului voievodat romanesc pe teritoriul de azi al Munteniei și Olteniei.

Vorbind despre ”Radul Negrul voievod”, personaj istoric identificat de mulți cercetători ca fiind unul și același cu legendarul Negru Vodă, Istoriile domnilor Țării Românești, o cronică atribuită lui Radu Popescu, din vremea lui Nicolae Mavrocordat, dar și Letopisețul cantacuzinesc al lui Stoica Ludescu, oferă cercetătorilor un argument veridic pentru a acredita ideea că prima Biserică Domnească din Curtea de Argeș - Biserica Sân Nicoară a fost ctitoria lui Negru Vodă, ”pravoslavnicul descălecător creștin” din anul 1290 și că ulterior, în anii domniei lui Basarab I, aceasta a fost înlocuită de o construcție mai mare, mai reprezentativă ca lăcaș de cult al curții domnești.

Din păcate, Biserica Domnească Sân Nicoară, biserica din deal cum mai este cunoscută, nu a supraviețuit trecerii timpului, azi doar niște ruine triste, câteva resturi ale zidului și clopotniței, stau mărturie unui trecut mândru, peste care s-a așternut praful uitării.

Câțiva zeci de metri mai jos, biruitoare peste veacuri, dar la fel de tristă și solitară, supraviețuiește Biserica Domnească Sfântul Nicolae, ctitorie atribuită lui Basarab I. Pisania bisericii a fost ștearsă în cursul uneia din numeroasele lucrări de reabilitare, astfel încât nicio dovadă certă nu poate proba numele ctitorului și anul punerii temeliei. Doar inscripția grafică de pe peretele nordic al naosului, descoperită în cursul lucrărilor de reabilitare din 1920, sub portretul pictat al patronului bisericii, Sfântul Ierarh Nicolae, datată chiar în text ca fiind ”din anul 6860 (1352) când la Câmpulung moare marele Basarab Voievod” ne dă temei să presupunem că sfântul lăcaș de cult și loc de îngropăciune pentru familia voievodală, a fost înălțat în timpul domniei lui Basarab I, primul domnitor al Țării Românești, stat feudal independent. După alte păreri, ctitorul ar fi putut fi tot legendarul Negru Vodă, căci potrivit aceluiași Letopiseț cantacuzinesc, acesta ar fi domnit 24 de ani, adică din 1290, anul descălecării, până în 1314, anul morții, o dată relativ apropiată de cea atestată de inscripția din naos. Pe de altă parte, menționarea anului morții lui Basarab Voievod (1352) din aceeași inscripție, poate trece drept o consemnare firească a unui eveniment important și notabil în viața curții domnești, așa cum era decesul voievodului, fără a avea legătură cu presupusa lui calitate de ctitor.

Dacă asupra actului său de naștere există diverse controverse și păreri, în ceea ce privește monumentalitatea edificiului, unicitatea, valoarea lui artistică și istorică, părerile sunt unanime: Biserica Domnească Sfântul Nicolae este o capodoperă românească a artei medievale timpurii de inspirație bizantină, comparabilă pe segmentul secolelor 13-14, cu oricare dintre construcțiile similare din sud-estul Europei!

Integral conservată, Biserica Domnească este o construcție tipică planului architectural clasic bizantin al crucii grecești înscrise, caracterizat prin plasarea naosului sub patru bolți în leagăn (semicirculare) al căror desen imaginează o cruce cu brațe egale, la întretăierea cărora este amplasată și susținută cupola centrală, prin patru piloni dispuși simetric. Raportându-ne la timpul în care s-a realizat zidirea (sfârșitul sec. 13-începutul sec. 14), putem aprecia că dimensiunile bisericii sunt monumentale (23,5 m/14,5 m și 23 m înălțime) , ceea ce contrastează neașteptat cu materialele de construcție folosite, pietre de râu și cărămizi subțiri, de o simplitate împinsă până la banal, care pot fi zărite în straturi alternative pe fațada zidurilor.

Pictura murală, încântătoare operă a unuia sau mai multor pictori necunoscuți, cuprinde mai mult de 300 de scene cu subiect religios, pictate în frescă, într-un colorit încă viu și bogat, caracteristic stilului bizantin. Deși în decursul domniei urmașilor lui Basarab I, respectiv Nicolae Alexandru Basarab, Vladislav I Vlaicu și Radu I, biserica a fost tencuită și zugrăvită de câteva ori (s-au descoperit trei straturi succesive de tencuială, între care mai supraviețuiesc picturi), mai multe restaurări ulterioare ale picturii, ultima datând din perioada 1914-1924, au pus în valoare pictura originală în toată complexitatea și frumusețea ei. Atestate fiind ca cele mai vechi picturi din Țara Românească (sec 13-14), frescele Bisericii Domnești din Curtea de Argeș reprezintă adevăratul motiv pentru care situl a fost înscris pe lista monumentelor istorice UNESCO.

Ca necropolă voievodală, Biserica Domnească Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș adăpostește 15 morminte domnești, dintre care unul cu adevărat princiar. Descoperirea lui îmi pare o întâmplare la fel de captivantă precum descoperirea mormântului celebrului Tutankhamon. Dar pentru că povestea, prin întinderea ei, nu-și găsește locul aici, vă invit să parcurgeți spre informare pagina ro.wikipedia.org/wiki/Mor ... a_de_Arge%C8%99, iar pentru vizualizarea artefactelor descoperite, aflate azi în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României din București, pagina moldodava.forumbook.ru/t5 ... curtea-de-arges.

În linii generale, aceasta era istoria cunoscută de mine a vechiului lăcaș domnesc. O istorie glorioasă, care-mi vorbea cu emoția zilelor în care vizitasem biserica în cursul mai multor excurșii cu școala, despre strămoșii noștri, despre viața lor cu siguranță neobișnuită, trăită între lupte, conflicte, uneltiri, comploturi, ură, dar și în credință, rugăciune, speranță și iubire.

Întru refacerea imaginară a acelei atmosfere arhaice, m-am aflat deunăzi între zidurile bătrânei biserici. Era o dimineață însorită și caldă de sfârșit de noiembrie când am pășit dincolo de poarta curții domnești, pătrunzând în incintă.

Biserica, luminoasă prin colorit, semeață prin înălțime, dar solitară în peisajul ruinelor înconjurătoare, era deschisă! Semnul exclamării exprimă satisfacția mea adecvată momentului, după ce venind aici de mai multe ori în trecut, nu reușisem decât să bat la porți închise.

Primii pași în interior sunt derutanți, căci surprinzător, lumina naturală, deși nu foarte profundă, reușește să pună în evidență toate detaliile picturii și arhitecturii interioare. Dar pe moment, nu acestea au făcut obiectul atenției noastre, întrucât încă se mai desfășura slujba Sintei Liturghii, iar ritualul merita din plin respectul și participarea noastră. Nu știu de unde mi se inoculase ideea că Biserica Domnească nu mai servea serviciului religios și că era prezervată doar domeniului istoric și muzeistic. Motivul avea probabil legătură cu întâmplarea de a o găsi de atâtea ori închisă, dar și cu anunțul plasat la intrare, în care eventualii vizitatori erau îndemnați să se adreseze Muzeului Municipal din Curtea de Argeș, aflat față în față cu poarta de intrare. Cu acest prilej, am aflat că serviciul religios în vechea biserică voievodală nu a încetat vreodată, numai că eu nimerisem la momentul nepotrivit.

Ei bine, am urmărit vreme de vreo treizeci de minute finalul slujbei și predica părintelui paroh. Atmosfera, la propriu, era sobră și rece: preotul și puținii participanți (nu mai mult de cincisprezece persoane), aveau acea atitudine de ceremonie care te îndeamnă la rându-ți să asculți cu capul plecat și să-ți faci bilanțul propriilor păcate; aerul cu adevărat înghețat, fremăta din când în când de aburul respirației sau de văpaia cuvintelor rostite. Se spune că tărâmul spiritelor este unul neobișnuit de rece, așa încât nu m-am putut stăpâni să nu-mi imaginez că duhurile răposaților voievozi îngropați în biserică, mai trec din când în când pe acolo pe unde trupurile lor pământești se macină în țărână, aducând cu ei mireasma tărâmurilor morții.

Am răbdat, la propriu, un mic pui de ger, deși afară soarele strălucea și temperatura era foarte prietenoasă. Curând, slujba a ajuns la final și puținii participanți s-au împrăștiat. Era momentul să purced la a cerceta biserica. Primul căutat: sarcofagul princiar în care odihnesc rămășițele pământești ale unui voievod roman neidentificat, dar presupus a fi chiar Negru-Vodă. Cândva, aceste relicve erau expuse într-o vitrină de cristal așezată chiar în naos, despovărate e adevărat de podoabe, dar imposibil de ignorant. Am căutat zadarnic cu privirea acea vitrină, dar nu era nici urmă de ea. În locul ei, pe partea dreaptă a naosului, luminat de razele soarelui pătrunse prin fereastra îngustă, se află un sarcofag de piatră frumos ornamentat cu motive florale, alături de care o plăcuță informativă ne face cunoscut că aparține lui Vladislav I Vlaicu, domn al Țării Românești între 1364 și 1377. Este singurul monument funerar expus astfel.

Am dat un ocol spațiului interior al bisericii, pășind cu grijă printre pietrele funerare îngropate în podea, în încercarea iluzorie de a identifica numele lui …. Negru Vodă. Demers sortit eșecului, pe care am crezut că-l voi combate adresîndu-mă cu întrebarea cuvenită unuia dintre cei doi tineri cântăreți, deopotrivă diaconi dar și vânzători de lumânări și tămâie, care își strângeau recuzita folosită în timpul slujbei. Am fost surprinsă să constat că omul nu avea habar de istoria bisericii. Dar tot el a fost cel care m-a îndrumat spre o doamnă de alături, o apropiată a ”casei” cum s-ar zice, căci părea familiarizată cu locul și cu toți slujbașii sfântului lăcaș: ”întrebați-o pe doamna, ca a fost multă vreme ghid aici”, mi-a recomandat-o el. Doamna cu pricina s-a arătat deschisă dialogului și a primit să-mi dea cîteva informații, ca răspuns la întrebările mele. Am aflat astfel că sarcofagul expus este cel despre care inițial s-a presupus a fi al legendarului voievod Negru Vodă, versiune acreditată încă și azi de mulți istorici. Și asta, pentru că deși în prezent sarcofagul este atribuit lui Vladislav I Voicu, această ultimă identificare se confruntă cu multe controverse și supoziții greu de combătut.

Doamna fostă ghid împărtășește părerea potrivit căreia nu atât gropnița domnească dă valoarea istorică inestimabilă a Bisericii Domnești din Curtea de Argeș, ci mai ales arhitectura și iconografia care o definesc. Vorbind despre pictura bisericii, se ghicea în expresia doamnei o anumită amărăciune, care pentru mine grăia astfel: ce păcat de așa frumusețe, dacă atât de puțini oameni o prețuiesc și o pun în valoare! E adevărat că această frumusețe a fost pusă în umbră de impunătoarea biserică a lui Neagoe Basarab, dar acesta nu trebuie să fie un nemeritat motiv pentru ca Biserica Domnească să fie uitată. Nu trebuie uitat că aici a fost prima ”casă” care a adăpostit în perioada 1396-1894 racla cu moaștele Sfintei Mucenițe Filoteia, aflate acum în paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeș, nici că biserica a fost reședința primei Mitropolii românești, prin recunoașterea în 1359 de către Patriarhia din Constantinopol a Mitropoliei Ungrovlahiei și a primului mitropolit, Iachint de Vicina. În acest context, trebuie să adaog o mică informație: după ce în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea ca sfânt a Mitropolitului Iachint de la Vicina, un an mai târziu, în 2009, Biserica Domnească Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș și-a asumat un al doilea hram, cel al Sfântului Ierarh Iachint de la Vicina, ca semn de prețuire față de primul mitropolit care a slujit aici.

În final, după o mică rundă de fotografiere, am părăsit naosul și ne-am întors în incinta curții domnești, delimitată de un gard de piatră, reconstituit desigur după modelul celui original. Un tur de orizont în acest perimetru ne-a acutizat impresia amară, lansată deja de dialogul cu interlocutoarea noastră, că aici e un petec de țară uitat de lume, lăsat să trăiască în voia sorții, căci toate în jur par a fi în paragină: zidurile în ruină ale vechilor curți domnești, parcul domeniului în care nu mai viețuiesc decât câțiva copaci schilozi, aleile prăfuite și neîngrijite, iarba tocită de pașii toamnei, dar și de cei ai trecătorilor nepăsători, o toaletă în curte vai de mama ei, cumplită priveliște de murdărie și focar de boli așezat la doi pași de casa Domnului!

Și cu toate acestea, locul are vocația supraviețuirii: el mai respiră încă prin duhul nevăzut al strămoșilor și ne mai cutremură încă de emoția întâlnirii cu istoria, dar și cu nemuritoarele ritualuri creștine. Chiar azi, pe lîngă ceremoniile dedicate hramului Sfântului Nicolae, Biserica Domnească din Curtea de Argeș a fost din nou gazda raclei Sfintei Mucenițe Filoteia, adusă în procesiune de la Mănăstirea Curtea de Argeș, iar mâine, moaștelor sfintei i se vor alătura cele ale Sfântului Grigorie Decapolitul, păstrate de Mănăstirea Bistrița. Credincioșii se vor putea închina celor două sfinte relicve, iar spre seară, se pot alătura procesiunii de reîntoarcere a raclelor la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Nu pot să închei acest review altfel decât amintind de cuvintele finale ale predicii rostite în Sfânta Biserică Domnească de părintele paroh: Rugați-vă cât puteți de mult, dar nu uitați că rugăciunea, oricât de îndelungată și de fierbinte ar fi, nu rodește fără smerenie, blândețe și milostenie. Iar milostenia n-o gândiți ca pe un dar material, ea poate fi doar un cuvânt bun, o încurajare, o mână întinsă la nevoie, o îmbrățișare din inimă. Abuzând și eu de aceste învățăminte, dar având în gând și sărbătoarea celui mai iubit sfânt după Maica Domnului, Nicolae, trimit la rându-mi gânduri bune tuturor ce-I poartă numele, familiilor lor, dar și tuturor cititorilor: să fiți sănătoși, fericiți, norocoși, cu inimi veșnic tinere și pline de iubire!

---

VIZUALIZĂRI: 5510 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI