Podul Prieteniei, visul lui Eminescu

TIPĂREȘTE

Anul acesta dar și în anii trecuți, am parcurs sau am stat ceva timp deasupra Dunării, pe acel pod pe care jurnaliștii l-au numit în ultimul timp "podul dușmăniei" dar pe care noi toți îl știm oficial de "Podul Prieteniei". Cum aproape de fiecare dată am ajuns să discutăm despre nașterea lui - fapt ce a adus ceva și familiei mele și mie personal - am gândit că nu este rău să știm mai mult despre acest pod iubit sau hulit de turiștii ce au oră fixă la ferry la nu știu ce port grecesc sau care se grăbesc să treacă granița la turci.

Dunărea, "regele râurilor europene" cum îi spunea Napoleon, numită și de Iorga însă și de mulți cărturari ai secolelor trecute drept un mare dar pe care-l are poporul nostru, născătoarea unui impresionant număr de legende doar pentru partea ce curge pe la noi (1075 km), a fost și o mare stavilă în calea cotropitorilor dar și opreliște în răspândirea rapidă a purtătorilor de cultură și a comercianților. Danubius este numele purtat de Zeul Fluviilor și se pare că de aici vine numele de Dunăre. Zeul Fluviilor are o origine controversată încă din antichitate, unii spun că este o divinitate geto-dacă preluată de romani după cucerirea Daciei și care a primit numele de Danubius sau Danuviu. Cert este că zeul apare pe monede romane din epoca lui Traian dar cea mai frumoasă reprezentare este cea de pe Columnă unde zeul veghează asupra trecerii trupelor romane peste podul construit de Apolodor din Damasc.

Trecerea Dunării fără bărci, un vis al multor oameni în secolele trecute, a durat o veșnicie căci dacă peste apele mici se putea repeta lucrul naturii, adică răsturnarea unor trunchiuri de copaci de-a latul apei, aici lățimea și repeziciunea apei curgătoare nu permitea acest fapt. Și trecând peste istoria celui mai vechi pod construit de om (cunoscut), cel din Babilon, ce lega malurile Eufratului, construit în anul 700 î. H., trecând peste controversata construcție a podului peste Dunăre de către Apolodor din Damasc, peste podul împăratului de origine geto-dacă Constantin sau peste mai noul pod Carol I / Anghel Saligny, ajungem în perioada comunistă când a prins viață ideea construirii unui pod peste Dunăre care să lege Europa de partea de sud a continentului dar și de Asia.

Originea ideii de a construi un pod care să lege România de Bulgaria este neclară, unii susțin că a fost dorința URSS, alții că a fost impusă de CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), proaspăt înființat în 1949 și la care România era membru fondator, fie că erau dorințe mult mai vechi ale românilor și bulgarilor, așa cum se pare doar privind timbrul emis de Poșta Română în 1948, în care un român și un bulgar își dau mâna peste Dunăre. Dar important este că, indiferent de motiv, în anul 1950 URSS, de fapt "tătucul" Stalin, din motive economice dar și strategice, hotărăște să contribuie la realizarea podului atât financiar cât și cu tehnica de lucru pe care n-o aveam nici noi și nici vecinii bulgari dar și cu partea de proiectare, aceasta revenind unor ingineri ruși al căror nume îl găsiți pe net dacă vă interesează (aici încă sunt ceva controverse cu bulgarii care pretind că și ei au avut un bun proiectant în echipă).

La 30 iunie 1951 se semnează protocolul de construcție între România și Bulgaria, alte state precum Cehoslovacia, Ungaria și Polonia urmând a dona materiale necesare precum tabliere metalice, cabluri, fier beton, electrice, etc. În același timp se formează și echipa de ingineri, director general fiind desigur un rus dar care avea și subordonați români din școala lui Anghel Saligny.

Lucrările au început în 1952 iar materialele folosite au ajuns în timp scurt de la Skoda, uzinele Bocșa, din carierele Bicsad, Măcin sau din Bulgaria, nisipul scos din Dunăre de la 100 km depărtare și tot așa. Mâna de lucru a fost în special românească, muncitori fiind detașați din toate colțurile țării, însă o bună parte a fost suplimentat, cum altfel decât cu soldați (așa a ajuns Giurgiu un oraș unde soldații și ofițerii și-au petrecut serile, unii chiar toată viața cu frumoasele localnice și așa a ajuns locul de naștere al soțului meu). Se spune că în medie existau cam aproape 5000 de lucrători români pe zi, în ture, număr completat și de ceva muncitori bulgari.

La construcția propriu zisă a podului se adaugă unele clădiri suplimentare, precum casele muncitorilor, un cinematograf în oraș, o sală de popice, dar și clădirea corpului grănicerilor, plus clădirile tehnice necesare șantierului, o gară cu rol mai mult simbolic, și asta doar pe partea românească.

Terminat în timp record putem zice, raportat la timpii doar de reparații din sec. XXI, este terminat practic la sfârșitul primei luni a lui 1954 și încep probele de rezistență de-a lungul celor 2223,52 m propriu ziși din care 1168 m pe partea română (precizarea lungimii aparține fiului ministrului transporturilor de atunci), asupra funcționării secțiunii centrale din partea de mijloc, de 86 m care se poate ridica la 24 m pentru a trece navele mari. Referitor la aceasta, acum este în administrarea românilor, verificările se fac periodic deși nu se mai folosește decât de maxim două ori pe an.

Podul numit inițial "Dunărea", așa cum apare pe insignele și brevetele șefilor de șantier de atunci, a fost repede numit, la cererea rușilor, "Podul Prieteniei" iar inaugurarea s-a făcut la 20 iunie 1954 în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza și a demnitarilor bulgari și ruși.

Ca realizare a fost la epoca respectivă, cel mai mare pod combinat din Europa, adică rutier, pietonal și feroviar și după perioada de garanție dacă se poate numi așa, s-a renunțat, în 1954, la terminalul de feribot pentru calea ferată construit de nemți în 1941 între Lom în Bulgaria și Giurgiu în România. Pe acest pod se continuă spre Bulgaria DN5 (E70/E85).

Despre cum se circulă astăzi pe Podul Prieteniei știm bine toți cei ce mergem în sudul continentului. Pot să mai adaug că începând cu 2013, la 20 iunie în fiecare an se serbează ziua podului iar trecerea este gratuită dinspre partea română (de la "Dunav Most" spre noi nu cunosc).

Un pod peste Dunăre între noi și bulgari a fost prilej de rămășag pus de Eminescu, poetul susținând că este atât de necesară calea aceasta peste apă încât se construiește sigur până la moartea lui. Din păcate a pierdut pariul făcut în 1883. Eu pariez că cel pentru care s-au dat deja fonduri, cel de la Brăila, nu se va construi în timpul vieții mele. Sper să pierd și așa să am șansa de a fi cu ceva egala lui Eminescu!

---

VIZUALIZĂRI: 1689 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI