Vestigiile rupestre din Munții Buzăului

TIPĂREȘTE

Un tărâm învăluit în legendă, cuprins de culorile toamnei s-a dezvăluit în fața noastră în acest weekend. De ani de zile am privit fotografiile de pe Internet cu așezările rupestre din Munții Buzăului, cuprinse în arealul Bozioru-Nucu-Aluniș-Colți, dorind să explorez cândva aceste locuri. Întrucât informațiile privind traseele erau lapidare, nesigure, marcajele aproape inexistente, am tot așteptat. Diverse agenții de turism și asociații organizează periodic excursii în zonă dar nu am putut onora nici o astfel de escapadă.

La început de octombrie apare pe AmFostAcolo propunerea colegului Dan privind organizarea unei excursii la așezările rupestre de lângă Aluniș (vezi impresii). E un prilej perfect de a privi pe viu ceva despre care doar am citit, dar așteptăm prognoza vremii. Aceasta se dovedește capricioasă, rece și ploioasă, și astfel primul termen se decalează cu două săptămâni. Cu atât mai bine, culorile toamnei prind mai bine contur.

Iată cum descrie Marele Dicționar Geografic al României, vol. I, din 1898 locurile unde vom ajunge: Aspectul comunei este foarte muntos, iar munții, dacă nu se disting prin mărime, au în schimb aci sălbăticie înfiorătoare, aci frumuseți romantice. Cea mai mare parte sunt stâncoși, iar stâncile mai toate transformate în peșteri, din care unele au servit ca biserici, iar altele ca ascunzători. Văile și izvoarele, ce străbat acest teritoriu, sunt nenumărate. Terenul e impropriu agriculturei, dar e avut în substanțe minerale, mai cu seamă în fier, sare și o mulțime de izvoare minerale, în care predomină sulful. Mulțimea pădurilor a dat naștere unei mici industrii de lemnărie; mai cu seamă se lucrează bine butoiașe cu doage de nuele pentru țuică. Apropo de țuică, lângă biserica Aluniș am fost întrebați de un bătrân dacă nu dorim o țuică de prune bună.

Acces în zonă

Locul de întâlnire stabilit a fost Muzeul Chihlimbarului din Colți. Pentru a ajunge acolo am urmat DN 1 până la Ploiești, centura Ploieștiului, apoi DN 1A Blejoi-Vălenii de Munte. La ieșirea din orășelul lui Nicolae Iorga am urmat breteaua spre dreapta, DJ 102B Drajna de Jos-Nucșoara-Poseștii Pământeni-Zeletin-Slobozia-Calvini cu ieșire în DN 10 la Poienile. La doar 8 km distanță, în orașul Pătârlagele, vis-a-vis de Liceul Teoretic Radu Vlădescu, virăm dreapta (avem indicator către Colți), traversăm râul Buzău și parcurgem DC 69 până în fața muzeului. Drumul a fost reabilitat de curând și se prezintă în stare foarte bună până la Colți. Am plecat din București la ora 06.30 și am ajuns la Colți la ora 09.15, pe drum fiind ajunși și de Dan. Aici ne-am întâlnit cu Zlatna și alte câteva persoane.

În fața Muzeului am așteptat circa 40 minute sosirea unor microbuze cu grupuri organizate și alte autoturisme din diverse puncte ale țării. Din acest motiv s-a întârziat foarte mult, abia spre ora 10.00 s-a plecat cu autoturismele către biserica din Aluniș, punct de plecare în traseu. Ultimii 100-150 m până în fața Pensiunii Nicoară drumul e foarte prost.

Traseul excursiei

Același Mare Dicționar Geografic al României, tipărit la sfârșitul secolului al XIX-lea, ne informează că vestigiile rupestre erau căutate de călători încă din acele vremuri: Cele 7 biserici sunt în: Boziorul, Posobești, Scăeni, Văvălugi, Râul, Vornici și Schitul Găvanele, afară de cele părăsite sau în ruine, din care mai însemnate sunt: Fundăturile, Sf. Gheorghe, Agatonul, cari înca mai atrag pe călătorii curioși de a vedea și admira frumusețea pozițiunilor, în care au fost zidite. Nu mai puțin demne de văzut sunt peșterile: Iosif, Dionisie-Torcătorul, Piatra-Găurită, Crucea-Spătarului, etc. Munții acestei comune, fiind în mare parte formați din stânci calcaroase, au permis cu înlesnire a săpa într-înșii o mulțime de grote. Aceste peșteri au servit mult mai târziu loc de azil Românilor, cari în timp de invazii își găseau scăparea într-însele și cari, drept recunoștință, în pietatea lor, le transformau în bisericuțe.

Circuitul urmat de subsemnatul și cei trei prieteni care m-au însoțit a fost următorul: Aluniș – Poiana Cozanei – Chilia lui Dionisie – Fundul Peșterii – Bisericuța lui Iosif – Poiana Cozanei – Aluniș. Timpul efectiv a fost de circa 6 ore, incluzând aici toate popasurile pentru odihnă, grupările pentru explicațiile ghidei și staționarea la obiectivele de pe traseu. Diana-Liana G. este ghidul care ne-a însoțit și ne-a oferit toate informațiile necesare la obiective, atât chestiunile certe atestate documentar și arheologic, cât și elementele mistice și legendele care circulă în jurul acestor vestigii.

Ansamblul rupestru din Aluniș este cel mai accesibil complex din cadrul acestei zone, biserica cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” fiind azi biserică parohială (două bătrâne îl așteptau pe preotul care slujește în mai multe sate la ora 11, urma oficierea unei cununii religioase, pe drum întâlnindu-ne cu plugul și bradul împodobit). În curtea bisericii ne-a adunat Diana și ne-a oferit primele detalii despre așezămintele religioase din acest areal geografic. Am admirat clopotnița rustică de lemn, pridvorul de lemn, vopsit albastru, atașat bisericii săpate în stâncă, interiorul sobru afectat de incendiul din iarna trecută. Și în acest loc întâlnim legenda celor doi ciobani care au o viziune și construiesc biserica.

Grupul se organizează, ne adunăm în final circa 50-60 persoane de toate vârstele. Pornim la drum la ora 10.45, târziu după mine. Traversăm zona rurală a satului Aluniș și mergem pe un drum desfundat de pământ pe o costișă, oamenii sunt veseli, fac primele fotografii, ne bucurăm de primele peisaje de toamnă. Urmează o livadă, o poiană mică după care începem urcușul, mai întâi ușurel, apoi din ce în ce mai accentuat. Intrăm în pădure și începe greul, după părerea mea nu e un „traseu ușor” așa cum îl prezintă toate site-urile și asociațiile care organizează excursii acolo. Nu e ușor pentru cei neantrenați, orășeni ca mine și mulți alții; există vreo câteva urcușuri cel puțin de grad moderat. Covorul foșnitor de frunze arămii, superb de altfel, îngreunează ascensiunea deoarece ascund rădăcinile și pietrele. Primul urcuș susținut ne aduce la o altitudine de peste 800 m – a durat o oră de la plecare până am ajuns pe culme; urmează coborârea de care ne bucurăm, cu atenționarea că la întoarcere vom urma traseul în sens invers… ha, ha, ha. Este o zi caldă de toamnă, rezervele de apă încep deja să scadă rapid.

Ajungem în Poiana Cozanei, punctul de unde pornesc multe din traseele turistice din zonă. Un spațiu larg, mărginit de copaci arămii și stânci. Până aici se ajunge și cu mașina de teren, pe drumuri forestiere. O troiță de lemn adăpostește un izvor cu apă ușor sulfuroasă, potabilă, rece, la care s-au bulucit mulți participanți la excursie. Peisajele înconjurătoare îi fac pe mulți să se minuneze cu voce tare; cromatica frunzelor trece de la culori roșiatice, până la nuanțe de galben și portocaliu. Cerul e de un albastru ireal, fără urmă de nori. Urmează un popas de aproape 30 minute, prilej de a lua o gustare și a mânca un baton de ciocolată energizant. Ne adună m din nou în jurul ghidei pentru a ne spune mai multe despre obiectivele rupestre grupate în jurul Poienei Cozana. Scaunele lui Negru Vodă, o creastă de forma unui zigurat, în vârf tronând „jilțul domnesc”, ne veghează dintr-o latură a poienii

Pe la ora 12.45 ne deplasăm spre stâncile din apropiere și privim către un soi de portal de piatră (diaclază a calcarului), pe care imaginația îl poate modela drept o trecere spre altă dimensiune. Începem un alt urcuș spre Peștera (Chilia) lui Dionisie Torcătorul. Un masiv stâncos se avântă spre cer, iar noi ne ridicăm privirile tot într-acolo: un contur negru sparge peretele la înălțime, o scară de lemn te îndeamnă să urci spre locul de nevoință al sihastrului Dionisie din secolul al XIV-lea. Ocupația sa, aceea de a toarce lâna adusă de ucenici din sat, i-a adus numele de Dionisie Torcătorul. La circa 4 m înălțime se află încăperea neregulată dăltuită în piatră, luminată de două goluri de fereastră care străpung peretele de stâncă. Poteca e îngustă, zecile de persoane stau cuminți la rând. Câte 5-6 persoane urcă pe scările de lemn, se strecoară prin golul îngust de piatră, ușa de altădată. În interior observăm o nișă pe peretele din stânga (loc al altarului soarelui, dacă împingem existența încăperii în vremuri ancestrale). În epoca medievală târzie pereții au fost acoperiți cu o tencuială cu tentă roșiatică și apar mai multe inscripții în chirilică, greu vizibile azi. Nu toată lumea are curaj să se cațere la înălțimea locuinței monahale, loc perfect de observație asupra împrejurimilor. Se pierde mult timp la Chilia lui Dionisie; după 45 de minute pornim pe o cărare de coastă și coborâm în poiană pe latura cealaltă a versantului.

Mergem la Peșteră sau Fundul Peșterii, poate cel mai important obiectiv din punct de vedere istoric din zonă. Alt urcuș abrupt, scurt însă, până în gura cavității protejată cu un grilaj metalic. În interior se află peste 140 de simboluri incizate în stâncă, din care vreo 40 reprezintă modele de pumnale. Sunt modele care aparțin unor populații diferite, din colțuri diverse ale Europei – prilej pentru cercetători de a emite ipoteza unui centru inițiatic al populațiilor străvechi în Curbura Carpaților. Forma vulvară a peșterii și stânca sub formă de falus de la baza versantului induc ipoteza unui cult al fertilității, prilej de zâmbete și glume în grupul de excursioniști.

Iarăși urcăm pe alt versant, solicitant și alunecos; în apropiere simțim mirosul puternic de sulf al unui izvor, nepotabil. O ascensiune susținută ne aduce în fața altui obiectiv rupestru important. Bisericuța lui Iosif ne întâmpină printre copaci, clar delimitată în peretele de stâncă. Însemnele paleocreștine sunt vizibile începând chiar de deasupra intrării unde este incizat simbolul peștelui. Trepte decupate în stâncă facilitează accesul în unica încăpere a bisericuței (împărțită la un moment dat în două spații); deasupra ușii și unicei ferestre sunt săpate două arce frânte, posibile acoperișuri de protecție, apoi în ultima etapă a existenței lăcașului de cult s-a construit în față un pridvor de lemn (se observă găurile în care intrau grinzile). Interiorul a fost tencuit cu lut și podit cu lemn pentru creșterea condițiilor de trai. E momentul altor povestiri interesante, grupați în jurul ghidei. Aflăm despre picturile elvețianului Henri Trenk care îl însoțea pe Alexandru Odobescu în 1871 în prospecțiunile sale istorice, de Basil Iorgulescu care publică la sfârșitul secolului al XIX-lea un dicționar al județului Buzău și susține vechimea predacică a unor vestigii rupestre, de mănăstirea Blestematele și poveștile adunate în versuri de C. D. Aricescu privind viața călugărească din zonă.

Era ora 14.30 când am ajuns la Bisericuța lui Iosif (Schitul lui Ioan Bogoslov, denumire de influență rusească); membrii AFA au făcut față cu brio până acum traseului. Obositor, dar extrem de frumos și interesant. După popasul din fața bisericii-locuință grupul se împarte în două: unii continuă cu Diana spre Agatoane și Crucea Spătarului, alții se întorc la Aluniș cu Andreea (viitor ghid de nădejde). Lipsa antrenamentului, orele înaintate și alte considerente mă îndeamnă să mă întorc la bază. Dan și Zlatna nu se dau bătuți și pornesc mai departe – bravo lor (restul obiectivelor le vor descrie ei în articolele ce vor urma). În circa două ore, pe la 17.00, ajungem înapoi la autoturism, obosiți, dar încântați de cele văzute.

Concluzii. Zona vestigiilor rupestră din Munții Buzăului este minunată, nu ezitați să o vizitați dacă aveți ocazia. Țineți cont însă că traseul nu e tocmai ușor, cum se prezintă pe multe site-uri, mai ales pentru cei neantrenați. Recomand încălțăminte adecvată, bețe de trekking, șapcă (pe timpul verii) și multă apă. Recomand să apelați la un ghid, e greu de găsit de unul singur traseele și obiectivele. Marcajele lipsesc în cea mai mare parte a drumului, Diana a mai legat marcaje de pânză/plastic prin copaci pentru a ajuta pe turiști.

A fost un week-end de toamnă minunat, culori superbe și soare binefăcător. Mulțumesc Dan pentru această excursie în natură și istorie.

---

VIZUALIZĂRI: 2366 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI