Trovanții (Babele) de la Ulmet, Biserica rupestră Aluniș, Muzeul Chihlimbarului Colți

TIPĂREȘTE

Vă povesteam deunăzi câte ceva despre Ținutul Buzăului – ce diversitate de locuri, câtă frumusețe pură, necoafată și... cât de proaste sunt drumurile!... Ascultați aici, povestea continuă!

Duminică dimineață, mijloc de aprilie, pensiunea Cob Village, Berca, jud. Buzău. Noi ne trezim cu voioșie (precum în orice zi de vacanță), însă norocul nostru pare că doarme încă somn adânc; spre deosebire de ziua precedentă, nesperat de caldă și însorită pentru acest timp al anului, de-acum nori groși și cenușii acoperă bolta, vântul șfichiuiește în reprize, atmosfera s-a răcit, în consecință, binișor. Și ce?! Noi nu ne dăm bătuți! Nu după ce am așteptat atât primăvara, „cu alaiul ei de flori” , să ne putem începe peregrinările prin lume!...

După un mic-mare dejun gustos și consistent, ne încheiem socotelile financiare, ne luăm rămas bun de la gazdele noastre și pornim la drum. Lista e lungă, dar vremea neprielnică ne-o ajustează mintenaș. Vom renunța deci la bisericile rupestre de la Bozioru; ca să te cocoți pe munticei, n-ar fi rău să fie mai puțină umezeală în sol și aer (mai ales când nu deții o condiție fizică de invidiat, așa, ca noi...). Cu voia Cerului, altădată... Hai s-o luăm totuși spre Bozioru, să vedem trovanții! Și biserica albastră de la Aluniș, și am auzit c-au reabilitat Muzeul Chihlimbarului!... O excursie soft, de „pantofari” , putem s-o facem și noi, chiar și pe ploaie ????. Tati semnează că-i de acord.

Pun Bozioru pe aplicația de pe telefon; aproape de destinație, nu știu ce drum apare închis, ne-om lămuri noi la fața locului... Prima porțiune a traseului este comună cu cea de ieri (și aproximativ asfaltată): Joseni, Scorțoasa, Gura Văii. Pe urmă facem stânga. Nu mai știu exact din ce punct drumul a devenit de pământ; destul de ok totuși. Înaintăm încet, că doar nu ne mână nimeni din spate.

Amândoi suntem de acord că n-am mai ajuns în viața noastră pe coclaurile astea... atât de fermecătoare! Case presărate pe pantele line ale colinelor, râul curgând mai lin sau mai năvalnic, pomii în floare, ochiuri de pădure, stâncării, troițe, zeci de troițe rustice la fiecare răspântie (și nu numai)... Oameni puțini, modest îmbrăcați, din plin munciți. Animale blânde și cuminți, spre a nu-și necăji suplimentar stăpânii. Oprim din loc în loc, tragem în piept aerul tare și rece, pozăm, ne bucurăm... Sentimentul dominant: duioșie cred că se cheamă. Sau recunoștință.

Urmează localități cu nume ciudate, nemaiauzite (de noi) până acum. Rețin Valea Verzei. Urcăm, coborâm, drumul e un șarpe uriaș, cu spinarea de praf și piatră, ne poartă înainte cu fiecare curbă. Pe o culme, un loc de popas: munții cenușii fumegă în depărtare! Ce tablou! Ok, nu e fum, e abur.

Ajungem în Bozioru; aici întâlnim un pic mai multă mișcare. Pe harta mea virtuală rămâne pin-uit Muzeul Formelor; îi dăm ignore din start. Dacă ieri, sâmbătă, le găsirăm închise pe ălelalte, ce șanse ar exista ca ăsta să fie deschis azi, duminică?! Muzeașe de nișă, făcute cu fonduri de la Maica Europă, parcă special pentru a fi ascunse mai apoi de ochii publicului; aș putea comenta, dar n-am chef. În fine, Ținutul Buzăului este el însuși un imens muzeu al formelor.

Podul din inima Boziorului s-a surpat (de atâtea ploi, probabil; ca să nu dăm vina pe materialele de construcție, exclus!). Ăsta e drumul blocat de pe hartă. Precum am prevăzut, există o variantă ocolitoare, nici măcar prea mult ocolitoare. Totuși, ne bulibășim prin ocolișuri și avem senzația că ne-am rătăcit după ce nimerim pe o uliță desfundată, ce abia se strecoară printre un șir de case nevoiașe și un mal de pământ. Înaintăm încă puțin și... surpriză! La ieșirea din sat, indicatorul „Trovanți – 500 m” . Dumnezeu preia din când în când funcția de GPS, clar!

În acest punct, drumul se bifurcă, exclus să continuăm cu mașina, cel mult cu căruța. Cum căruță nu deținem, lăsăm mașina pe un mic dâmb și-o luăm la pas. Miros de ploaie ce va să vină, de animale, de iarbă, de flori... Divin! Urcăm ușor, dăm într-o poiană uriașă, unde ne întâmpină de bun venit un trovant ca o farfurie zburătoare. Ceva mai în față, un mic foișor și o căsuță de lemn, casa de bilete. Plătim 5 lei de bucată adult; bonus, nenea ne promite că la întoarcere ne arată pe hartă cum să ajungem la Colți.

Apucăm pe cărarea urcătoare, în primă parte sunt săpate trepte, pe la mijloc e și o băncuță. Niște tanti ce coboară ne încurajează: „Oho, mai aveți destul până sus!” . Destul înseamnă vreo 10-15 minute de urcat, nici măcar nu gâfâim cum ne pricepem noi... Ce răutăcioase!

Iaca, am ajuns pe platoul nisipos. Trovanții, ziși și Babele de la Ulmet, sunt formațiuni din piatră dură, singulare sau grupate, rotunjite de vânturi și ploi, parcă aruncate de mâna unui uriaș de ambele părți ale unei potecuțe ce continuă pe culme încă vreo câteva sute de metri, până se pierde în pădure; ba, și mai jos, pe versanți, printre arbori. Munții din jur se văd spectaculos, păcat că nu-s luminați de soare... Ba, spre a ne face și mai tare-n ciudă, începe să picure ușor.

Ne întoarcem pe unde am venit. Nenea de la bilete ne invită în foișor și ne înseamnă pe o hartă adevărată, de hârtie, drumul spre Colți; tembelul de GoogleMaps cică să mergem pe drumul de căruțe ce se face în dreapta, la râspântia unde ne-am lăsat mașina. Nenea râde cu foc de așa ghidușie. Nope. Trebuie să ne întoarcem în Bozioru, să ocolim podul dezafectat, apoi, când ar fi să ieșim din sat, s-o facem spre Pătârlagele. Mergem vreo 2-3 km (drum de pământ, dar mergem), lăsăm Fișici în dreapta (pe-acolo vom ajunge la Nucu, când va fi să ne cocoțăm la bisericile rupestre), noi o ținem stânga. Urmează Văvălucile (da, e nume de sat, ce vă mirați?!), Scăieni, Buduile, Muscelu Cărămănești și, în fine, Colți.

Uau, civilizație! Adică șosea asfaltată. Cotim dreapta, până la Aluniș străbatem lin și repejor cei câțiva kilometri, parcăm în incinta nămoloasă a Pensiunii Nicoară (nenea o menționase ca punct de reper), chiar peste drum de bisericuță. Continuă să picure mărunt, peisajul e însă proaspăt, plin de culoare și pace. Nu doar că e duminică și ne învăluie spiritualitatea locului și a timpului sfânt, dar suntem singurii vizitatori, ceea ce – desigur – ne convine. La intrare, un imens panou informativ, probabil de-o vârstă cu biserica, la cât de șters și neinteligibil se prezintă.

Deschidem poarta acoperită de lemn, străjuită de stâlpi ornamentali cu sculpturi naive, totul vopsit în albastru pur, trecem de clopotnița cea mică. În față se așterne o alee betonată, mărginită de narcise galbene și toporași parfumați, biserica azurie se profilează frumos la capătul ei, printre trunchiuri de copaci, la poalele stâncăriei. În stânga e un loc de relaxare, masă și băncuțe rustice, de lemn, și o cișmea; în dreapta, cimitirul. Biserica e simplă și frumoasă, așa cum îmi plac mie bisericile. Un adevărat sanctuar în care Dumnezeu se poate cuibări în liniște și pace.

Afară, lângă ușa de la intrare, înrămat și protejat de sticlă, ca un tablou de preț – istoricul locului. Citim că biserica are hramul Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul (29 aug), că este una dintre cele mai vechi din țară (1274) și că încă se mai țin slujbe în ea. Legenda spune că a fost săpată în stâncă de 2 ciobani, unul dintre ei avusese un vis în acest sens, cum că va găsi în munte Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Pe la 1580, micul schit devine mânăstire, Doamna Neaga, soția domnitorului Mihnea Turcitul, înzestrând-o cu moșii și odoare. Călugării și-au săpat chilii în stâncile dimprejur.

Apăsăm clanța, ușa simplă nu întâmpină nicio împotrivire. Înăuntru găsim întuneric beznă, așezământul n-are defel ferestre (doar turla de deasupra; ca și cum n-ar fi). Acționăm întrerupătorul, o lumină chioară se răspândește din becul ce iese din perete. Pe un afiș scrie mare să nu aprindem lumânări în biserică; e de înțeles, jumătate din ea este săpată în munte, dar cealaltă jumătate-i construită din șipculițe de lemn. Te poți servi cu lumânări (contra unei sume modice) și le poți aprinde în locul special amenajat de afară, desigur. Nu petrecem prea mult timp înăuntru, doar cât să admirăm un pic icoanele frumoase, iconostasul de lemn sculptat, țesăturile tradiționale. Dumnezeu suflă aer cald peste mâinile noastre aproape înghețate și peste pletele ude.

Ne foim un pic și pe-afară, vizităm cea mai mare dintre chilii, mă împiedic de o cruce sprijinită într-un colț, pe care n-o văzusem încercând să prind în poză nu știu ce cadru. Mă redresez fără urmări serioase. Mă consolez cu sutele de flori movulii, punctate de diamantele ploii, ce se întind între chilie și biserică într-un veritabil covor prețios! Aflu peste câteva zile că se numesc saschiu, ce nume urât pentru o floare atât de frumoasă! Mai potrivită mi se pare denumirea latinească, Vinca minor; ba, ce să vezi, aflu că-i plantă medicinală, din frunzele ei se extrage vincamina (pe care am recomandat-o cu sârg la viața mea), cu efecte benefice asupra metabolismului creierului. Cum arată floarea, mi-a scăpat până acum. Omul cât trăiește-nvață.

Ne întoarcem pe șoseaua asfaltată, Muzeul Chihlimbarului e chiar la drum, nu trebuie să mai bântuim pe coclauri; lui Tati îi convine maxim chestia asta. E bine că au făcut drumul, țin minte că era pulbere când am fost ultima oară pe-aici, acum vreo... 15 ani. Și muzeul arăta diferit. Au renovat casa (foarte frumoasă! din lemn, arhitectură specifică zonei) și au îmbogățit colecția; așa am citit, iar Tati îmi confirmă, el a mai ajuns aici cu 2-3 ani în urmă. De aceea nici n-are chef să mai intre, dar îl conving să mă însoțească așa, fără chef.

De data asta ne intersectăm cu mai mulți vizitatori, chiar e nevoie să așteptăm un pic, să mai iasă dintre ei. Se pot cumpăra bilete on line, noi însă plătim direct la casa de bilete, câte 12 lei de căciulă. Sunt o grămadă de prețuri diferite pentru diferite categorii și situații, mai bine pun o poză la final; sau le găsiți pe net. Achit și taxă foto, 25 lei.

Casa are 2 niveluri, unite între ele prin niște scări exterioare, muzeul se desfășoară în 5 încăperi. La parter, o cameră e dedicată grotei de la Nucu, nu prea spațioasă, dar unică în România (și chiar sud-estul Europei) din punct de vedere istoric și spiritual, deoarece pe pereții ei s-au găsit numeroase desene scrijelite, majoritatea reprezentând pumnale, ce par că datează din preistorie (înc. mil. 3 – prima jum. mil 2 î. Hr. ; nici nu pot cuprinde cu mintea atâta amar de vreme!). În epoca medievală, grota a devenit chilie pentru călugării așezărilor rupestre din zonă. Și ei au lăsat urme (cruci și monograme) în calcarul moale al încăperii, dar interesant e că n-au distrus vechile inscripții, ci au desenat printre și peste ele. Următoarea cameră prezintă câteva fosile găsite în zonă – dinți, fragmente de oase – și câteva date despre preistorie.

La etaj există o încăpere dedicată primelor descoperiri de chihlimbar în Munții Buzăului și exploatării acestuia, savantul Gh. Munteanu-Murgoci aducându-și o contribuție importantă în acest sens. În camera din mijloc sunt expuse mostre de chihlimbar brut, dar și obiecte finite. Aici ne intersectăm cu un grup mai mare de vizitatori și cu o domnișoară muzeograf ce povestește foarte fain despre una, despre alta... Stăm și ascultăm și noi.

Există și o vitrină interactivă, domnișoara zice că-i unică în țară, dai cu degetul pe ecran și vitrina îți arată imagini și vorbe. Din motiv de pandemie, nu-i voie s-o atingă turistul de rând, numai domnișoara muzeograf. Dar tot e fain. Aflăm, spre exemplu, povestea celei mai mari bucăți de chihlimbar din lume (3840 g!) , achiziționată recent de Muzeul Județean din Buzău (a cărui filială este cel de față) de la o tanti din zonă; ani de zile „bolovanul” fusese folosit în bătătura cu pricina spre a propti ușa din pridvor, să n-o trântească vântul. Remarcăm și pozăm și drăguțul set de biju-uri ce a aparținut Leanei Ceaușescu.

Ultima încăpere, cea mai futuristă ca design, este împărțită între colecția de pietre semiprețioase, cea de flori de mină și cea de mici fosile vegetale și animale prinse în capcana timpului... și a delicatei ambre. Un muzeu drăguț, în concluzie, merită bifat. Are și un mic magazin de unde poți cumpăra obiecte din chihlimbar și alte chestii; această etapă o sărim de data asta.

... Ar mai fi multe de văzut și cunoscut prin zonă, le mai lăsăm și pentru altădată. Vremea nu-i cea mai îmbietoare și ne așteaptă ceva drum spre casă... La revedere, Buzău frumos, vom reveni curând!

Locuri extem de frumoase și interesante, drumuri în general proaste.

---

VIZUALIZĂRI: 1219 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI