Ceva Vulcani Noroioși, Platoul Meledic și Focul Viu de la Terca

TIPĂREȘTE

Nu știu dacă am mai întâlnit pe undeva, prin țărișoară, o mai mare concentrare de obiective turistice decât în Ținutul Buzăului! O fi poate, dar n-am ajuns eu pe-acolo... Cei ce s-au perindat, cât de cât, prin zonă îmi vor da, cu siguranță, dreptate. Stabilindu-ne baza la Berca, în inima „acțiunii” , am zis să mai bifăm câte ceva... În ultimii ani nu mai suntem chiar așa încrâncenați, nu mai vrem să le vedem și să le facem pe toate dintr-o dată, nu ne mai concepem dinainte un traseu bătut în cuie, ne mai lăsăm purtați și de drum și ne rezervăm timp la finalul zilei pentru a savura o mâncare bună și-un pahar de vin și a ne bucura de locul de cazare ales (care, pe cât posibil, trebuie să facă parte din poveste).

De asemenea, primăvară mai capricioasă ca asta (căci iată, suntem în miez de iunie și încă nu se poate spune că a venit vara) nu cred că am mai întâlnit vreodată!... Totuși, am avut oarece noroc – sâmbătă am prins o vreme minunată pentru un mijloc de aprilie, soare și călduț; duminică însă, sorții ne-au surâs mai puțin, norii groși aveau să aducă temperaturi cu vreo 10 grade mai scăzute și, pe alocuri, ceva picături de ploaie...

Dar să începem cu începutul. Păi, aflându-te la Berca, la ce-ți zboară gândul mai întâi și mai întâi?! La Vulcanii Noroioși, desigur! Evident, i-am mai vizitat și cu alte ocazii, Tati a cam mârâit că-i pierdere de vreme, dar eu nu și nu, hai să mergem, că-s aproape!

Știam încă de pe vremea când mergeam cu părinții că există Pâclele Mari și Pâclele Mici și că Pâclele Mici de fapt sunt mai mari decât ăle’ Mari (ceea ce – normal – a creat o confuzie de toată frumusețea în bietul meu creieraș). Acuma ce să ne mai complicăm?! ; niște noroioși să fie, oricare dintre ei, că mi-e dor să văd bulbucii și noroiul ăla vâscos, prelingându-se agale pe micile conuri... ca într-un wonderland de jucărie... Primii care mi-au apărut la căutarea pe harta Google au fost Vulcanii Noroioși – Pâclele Mari, așa că am luat drumul într-acolo, printre dulci coline și pomi în floare... Drum asfaltat și destul de bunișor, se cuvine menționat.

Chiar vis a vis de intrarea în areal se află o cârciumă și o parcare privată, alături un loc amenajat pentru picnic, cu mese și băncuțe din lemn. Dar dacă o cotești dreapta și mai mergi încă puțin, găsești parcarea gratuită, destul de spațioasă. Vizitarea vulcanilor se plătește însă – 4 lei/adult, 2/student, 1/elev (deci se presupune că studenții au mai mulți bani decât elevii, nu?! :)).

A fost amenajat un adevărat traseu tematic, cu alei delimitate și presărate cu mici panouri explicative bilingve (română/engleză), foarte simpatic concepute, chiar m-au surprins plăcut. Și cred că e o idee bună să începi explorarea zonei colinare a Buzăului de aici, pentru că vei înțelege mai bine fenomenele ulterioare. Totul pleacă de la compoziția particulară a adâncurilor, un amestec de argilă, sare, petrol, gaze și apă, de unde rezultă de toate pentru toți: vulcani noroioși, masiv de sare, lacuri și râuri cu apă sărată, focuri vii, exploatări de gaze naturale și petrol.

După culturalizare, am înaintat spre zona de interes propriu-zisă. Ați mai văzut poze, mai văzuserăm și noi, ba chiar, precum menționai, mai fuseserăm pe-aici; totuși, e imposibil să nu te impresioneze mereu și mereu acest peisaj arid, suprarealist, nepământesc! M-am împotmolit, nici nu știu cum să-l descriu în cuvinte... Încerc să scap cu scuza clasică: voi atașa câteva fotografii la final, să vorbească ele mai bine...

Cu ocazia asta, am aflat că în lume sunt peste 700 de vulcani noroioși și că peste jumătate din ei se găsesc în Azerbaijan – mai mari, dar mult mai puțin activi. De asemenea, că în Europa mai avem vulcani noroioși în Bulgaria, Italia și Ucraina, dar ăștia ai noștri ar fi cei mai bolborositori. Și care e diferența între pâcle și fierbători; totul ține de vâscozitatea noroiului, acela mai vâscos formează conuri (pâcle), pe ai căror versanți se prelinge ulterior, iar cel cu conținut mai mare de apă formează lacuri în care se elimină la suprafață gazele naturale (fierbători). Există și legende populare legate de acest aspect: pâclele ar fi opera balaurilor subterani, pe când de geneza fierbătorilor ar fi responsabili căpcăunii! :)

În județul Buzău există 5 zone cu vulcani noroioși, iar 4 dintre ele sunt concentrate pe o arie relativ mică (de fapt, aproximativ în linie dreaptă), în estul județului. De la sud spre nord: Fierbătorile de la Berca, Pâclele Mici, Pâclele Mari, Pâclele de la Beciu. Ar mai fi Fierbătorile de la Bădila, dincolo de Măgura.

Dacă tot eram pe-aproape, am zis să vedem și Pâclele de la Beciu. Teoretic, sunt peste deal, o pasăre în zbor ar ajunge mintenaș. Noi, motorizați fiind, a trebuit să ieșim din nou în DJ96 și, la prima răspântie, să facem dreapta, pe un drum vai mama lui, spre satul Beciu. Noroc că zona devine foarte pitorească și, în fond, nu ne gonește nimeni din spate!... Iaca și sonda de petrol!... Că tot veni vorba...

Găsirăm și pâclele, la puțin după ieșirea din localitate. Aici nu era nimeni, nici om, nici taxă de intrare, nici explicații. Un mic platou cu câteva lăcușoare (nu știu de ce le zice pâcle, că mi s-au părut mai mult fierbători, dacă tot ne lămurirăm ce și cum...), bolboroseala lor se aude de departe. Cel mai bine se văd de pe șosea, cu vreo 3-400 m înainte de a ajunge la punctul marcat pe hartă. Există și o cărăruie ce coboară până acolo, dar mica excursie nu-ți oferă satisfacții suplimentare, căci nu te poți apropia mai mult de câțiva metri, ar fi foarte periculos. 2-3 poze și-am plecat.

Semnalul la telefon nu excelează prin zonă, așa că n-am prea putut să ne folosim de aplicația GPS, dar a fost destul de ușor de urmărit harta. De la răspântia de mai devreme am continuat pe DJ97: Balta Tocila, Podu Muncii (mama-i născută în Buzău, da’ zău dacă am auzit vreodată numele ăstea! ; pun pariu că nici ea). Aici am traversat râul Slănic (nici că există un Slănic în Buzău n-am avut habar! ; și aveam să-l traversăm de nenumărate ori până la finalul zilei), apoi am dat în drumul 203K și am virat la stânga. Sat după sat, efectiv lipite între ele: Niculești, Vintilă Vodă, Sârbești, Beșlii, Satu Vechi. Un continuu și fermecător peisaj rural, toate ingredientele prezente: case tradiționale, unele în stare acceptabilă, altele dărăpănate, animale domestice de toate neamurile, bisericuțe... Spectacol!

În Mânzălești am făcut primul popas. Scurt, căci la Muzeul Omului (despre care aflasem dintr-un blog) nu era nimeni. Doar un număr de telefon afișat și informația că programul de vizitare e flexibil. Când am vrut să sun, Tati mi-a dat peste mână: „Fii serioasă, Mami! E ora prânzului, lasă femeia în pace!” Așa e, lasă c-om mai veni pe-aici... Muzeul e în aceeași clădire cu Căminul Cultural, asta dacă vrea cineva să ne-o ia înainte... În Mânzălești se află și Grunjul de Sare, l-am bifat din mers – un guguloi uriaș care cică n-ar fi integral din sare, ci doar poleit cu sare... Un pic fake, cum ar veni. Oricum, arată bine.

Imediat la nord de Mânzălești se află unul dintre cele mai spectaculoase locuri din județ (și poate din țară): Muntele de Sare. Setasem pe harta virtuală mai multe chestii: platoul, peștera și lacul Meledic, pentru care trebuia să ne abatem în dreapta (sunt 2 căi de acces, una imediat după grunj, alta ocolește muntele pe latura sa vestică), dar mai întâi am mai continuat câțiva kilometri în față. Drumul se face iar prost, însă compensează cu vârf și îndesat priveliștile ce te lasă cu gura căscată și te fac să te oprești din 10 în 10 m (asta o fi și motivația autorităților, de au rămas neasfaltate multe din drumurile submontane în județul Buzău! ; lasă, că și-așa nu contează, nu se uită nimeni la gropile de jos, se uită la minunățiile dimprejur!).

Cale de vreun kilometru jumate – doi, ai pe dreapta sutele de creste parcă ninse ale masivului de sare, iar pe stânga, dincolo de șosea, râul Slănic strecurându-se printre roci amestecate, între care am recunoscut adevărate blocuri de bazalt. Doamne, câtă diversitate geologică într-un areal atât de mic! Și mai departe, pe versant, gospodării fermecătoare, cu căsuțe modeste și zeci de copaci înfloriți!... Fain tablou, ne-a fost tare drag să-l tot privim; și ne e drag și acum, în amintire...

După ce se termină masivul de sare, începe localitatea Lopătari (pe parcursul căreia șoseaua iar se face bunișoară). Și aici aveam pin-uit un muzeu, pescuit din același blog, „7 locuri de poveste” e numele lui și l-am găsit într-o casă frumoasă din piatră și lemn, vechea (poate și actuala?) bibliotecă a satului. L-am găsit, de asemena, închis. Aici treaba e clară și fixă: se poate vizita de luni până vineri, nu și la final de săptămână (când tot turistul muncitor se presupune că ar avea timp de vizitat...). Asta chiar m-a frustrat, pentru că nu sper să mă pensionez prea curând... De fapt, nu prea sper defel, dar asta e altă poveste... Nu-i nimic, cine ajunge pe acolo să ne povestească și nouă! :)

Ne-am întors un pic, apoi am apucat-o pe drumul ce ocolește muntele de sare (se pot admira și de aici spectaculoșii versanți crestați și pudrați cu pulbere albă, ne-am oprit la întoarcere într-o poieniță și ne-am apropiat puțin mai mult). Drumul o cotește la dreapta și urcă în serpentine largi masivul, până pe platou, unde sunt concentate obiectivele enumerate mai devreme. Întâi am oprit într-un punct unde găsisem pe hartă Ruinele Castelului Boierului Meledic, lângă un lăcușor. Lăcușorul l-am bunghit, jos, într-o poiană frumoasă, alături erau 2 căsuțe de lemn, locul împrejmuit, nici urmă de ruine. Or fi fost, dar nu mai sunt. Merită de mers pentru o poză-două.

Pe urmă ne-am dus la Complexul Turistic Meledic. Am văzut pe hartă că-i chiar deasupra Lacului Meledic și deja ne imaginam degustând o cafeluță aromată cu privirile pierdute când în albastrul apelor, când în dealurile înverzite din jur! Ha-ha. Complexul, format dintr-o fostă crâșmă și câteva căsuțe dezafectate, ne-a primit cu brațele deschise, dar cam atât. Adică se poate parca în incintă, se poate coborî până la lac (mizeria de pe lume! Doamne, cum or gândi oamenii ăștia care aruncă gunoaiele pe unde le tună?! Și mai ales cu ce?!...), se poate urca pe un versant cu pantă lină, pe care noi l-am găsit plin de iarbă proaspătă, presărată cu fragede flori de primăvară... În capăt sunt niște sculpturi din lemn foarte faine, iar priveliștea asupra împrejurimilor face toți banii! Păcat de locul ăsta, cât potențial turistic irosit...

Iar ne-am urcat în mașină, dar n-am mers mult, doar până la punctul corspunzător pe hartă Platoului Meledic. Din locul unde am lăsat mașina (pe marginea drumului), am coborât o poieniță splendidă, smălțuită cu sute de flori parfumate (dar și cu câteva zone mlăștinoase pe care trebuie să ai grijă să le ocolești), apoi am urcat un dâmb. Rămâi mut de uimire și plăcere când ajungi pe cresta acestuia! Dedesubt se deschide o prăpastie adâncă de zeci de metri (mi-a fost teamă să mă apropii prea mult de margine și să mă uit în jos să văd cât de adâncă e de fapt), dincolo de care se înalță un alt versant pudrat cu sare. Undeva, prin măruntaiele lui, s-ar găsi Peștera Meledic, greu accesibilă, nerecomandabil a fi vizitată (din cauza solului bogat în sare, au loc frecvente prăbușiri, se pare). Mie-mi ajunge să știu că există.

Din acest punct, n-am mai avut un plan clar în minte. Văzusem pe hartă un drum care continua prin Lopătari și ocolea și tot ocolea și-ntr-un final ajungea la Bozioru. Bozioru ăsta este punct de pornire spre Trovanții de la Ulmet, dar și spre așezările rupestre de la Nucu. După multele zig-zaguri de pe hartă, părea că trebuie să traversăm ceva zone muntoase și, deja trecuți în a doua parte a zilei și oarecum sătui de drumuri neasfaltate, am zis că totuși nu. (Numai Nucu îți ia o zi întreagă, „zi de vară până-n seară” , dacă-ți pui mintea!). Dar parcă nici să ne-ntoarcem acasă nu ne venea, mai „intra” ceva...

Am făcut o simulare până la Focul Viu, Terca (aici aveam semnal, releul se află în apropiere) și mi-a dat în jur de 40 de minute. 25 km. 25 km în 40 de minute = drum prost; dar, din nou: cine ne gonește din spate?! :) Am socotit deci: 40 de minute dus, 40 întors, 10-15 pe-acolo; merge! Câțiva km dincolo de Lopătari, șoseaua se menține bună, pe urmă... praf și pulbere, normal. Însă extrem de pitoresc (se pare că ăsta e numitorul comun al zilei: drumuri proaste, priveliști de vis). De când nu v-ați mai întâlnit cu un car tras de boi pe drumurile patriei?! Ei?!...

De-acum urcarăm în amonte pe lângă râul Slănic, alt lait-motiv al zilei. Și da, 40 de minute până unde se termină drumul. De tot. Lași mata mașina în mica parcare improvizată și traversezi pe puntea ce se bălăngăne deasupra albiei râului. Pe partea cealaltă te așteaptă un indicator rudimentar care îți arată direcția: Focul Viu. Întâi pe cărarea îngustă de lângă râu, pe urmă pe un drum forestier desfundat ce urcă și tot urcă. Peisajele sunt de vis! Însă plimbarea nu ne-a fost chiar simplă, căci șenilele utilajelor lăsaseră șleauri adânci, unele pline cu noroi, pe alocuri abia am găsit câte un locșor să le traversăm...

Nu m-am uitat la ceas, dar să fi urcat așa vreo 30-40 de minute... Singuri-cuc, doar niște văcuțe am întâlnit păscând liniștite dincolo de un gard... Și multă, multă frumusețe, care ne-a încărcat inimile și ne-a bucurat retinele. Din loc în loc drumul e marcat cu o bulină roșie (deși nu prea ai cum să te rătăcești). O săgeată desenată pe unul din pereții laterali ai unei troițe de lemn ne-a indicat ultima porțiune a traseului. Precum în povești (că tot simțeam că în ziua aia plonjasem într-un basm frumos și fantastic!), aceasta e partea cea mai dificilă, ca un fel de încercare supremă, pe care, dacă o aduci la îndeplinire cu succes, vei primi răsplata mult-așteptată! Urci mata o pantă accentuală (40-45°), noroc că nu-i prea lungă și... gata, ai ajuns! Pe micul platou sunt câteva scobituri în pământ prin care adâncurile slobozesc metanul ce se aprinde spontan, de unde și numele: Focul Veșnic sau Focul Viu.

N-am petrecut acolo nici 10, nici 15 minute, nu prea ai ce face (poate un grătar; se pare că alții înaintea noastră încercaseră așa ceva); câteva poze, îți tragi un pic sufletul, pe urmă te întorci. Cărarea continuă din zona cu focul aprins, ne-am gândit că poate coboară în final în sat, dar nu eram dispuși să riscăm; prea multe aventuri pentru o singură zi! :) Ne-am întors pe unde am venit, de-acum știam pe unde să ocolim noroaiele. Evident, la coborâre drumul fu mai scurt (ca timp). Iaca, făcurăm și traseu pe munte, deși n-a fost în plan! :)... Dacă ne aminteam să luăm și ceva apă cu noi, ar fi fost perfect.

... Declarându-ne suficient de osteniți pentru ziua în curs, am decis să revenim la bază pe drumul cel mai scurt. O oră jumate aproape, dar frumos și relaxant. Și tot ne-a rămas suficient timp pentru o masă gustoasă, un pahar de vin și un pic de... făcut-nimic!... Mâine vom porni din nou în explorare, dar asta va fi o altă poveste...

Peisaje de vis, obiective interesante și diverse, dar multe din drumuri sunt praf!

---

VIZUALIZĂRI: 1468 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI