Mănăstirea Vărbila

TIPĂREȘTE

De la Mănăstirea Jercălăi până în satul Vărbila din comuna Iordăcheanu nu sunt decât 4,5 km. Auzisem despre vechea mănăstire ctitorită la începutul sec. XVI de "… Dumnealui Dragomir, marele Spătar și Dumnealui Toma Ban în luna lui Sept. 14 zile, anul 7048 (1539) și Dumnealui Caraciu, al doilea Vistier", dar până acum nu am avut prilejul de a o vizita. De astă dată, fiind atât de aproape, nu exista nici un motiv de amânare. Trebuia să ajungem la Mănăstirea Vărbila mai ales pentru că aflaserăm că acolo s-au săvârșit de curând importante lucrări de reabilitare. N-a fost greu să găsim sfântul lăcaș, așezământul fiind amplasat în centrul satului cu același nume.

Am lăsat mașina lângă o troița umbrită de doi brazi falnici, păzită de un cățel cuminte, apoi, pe podețul de lemn, trecând un pârâiaș noroios - raiul gâștelor, ne-am oprit în fața intrării. Dominată de tricolorul românesc pe care scrie "Pace celor ce vin. Bucurie celor ce rămân. Binecuvântare celor ce pleacă." poarta masivă, de lemn, este încărcată de informații tipărite - Lista ctitorilor și donatorilor Mănăstirii de la Vărbila, Lista egumenilor și a preoților care au slujit acolo, un scurt istoric al mănăstirii, programul de vizite, un număr de contact - iar alături, pe un panou cu arhicunoscutul format, informații privind proiectul de restaurare și punere în valoare a ansamblului medieval al fostei Mănăstiri Vărbila.

Turnul de la intrare este frumos, amintind de foișorul de la Conacul Bellu din Urlați. Acoperit cu șindrilă, având un ceas pe partea exterioară și un altul - identic - înspre incintă, turnul de la Vărbila este înconjurat de un cerdac decorat cu mușcate roșii.

În timp ce ne îndreptam spre intrarea în biserică, ne-a întâmpinat o doamnă care ne-a urat bun venit și ne-a însoțit apoi peste tot. Trebuie să spun că acestei doamne îi datorăm posibilitatea de a vizita tot ceea ce se putea vizita acolo. Ne-a mărturisit că nu este muzeografa obiectivului, aceasta lipsind pentru moment, dar deținând cheile și cunoscând traseul, ne-a condus peste tot scuzându-se că nu ne poate da și informații istorice. Am asigurat-o că nu e nici o problemă din acest punct de vedere, informațiile de acest gen putând fi aflate și din alte surse. Important era să vedem cu ochii noștri ceea ce a devenit în prezent Mănăstirea Vărbila. Îi suntem recunoscători și îi mulțumim și pe această cale că ne-a însoțit și ne-a permis să fotografiem tot ceea ce am dorit.

Având hramul "Adormirea Maicii Domnului", biserica a fost zidită - conform pisaniei - la începutul sec. XVI, mai exact pe la 1539. Vechea pisanie de piatră, spartă în două bucăți, se poate vedea acum în muzeu alături de altele două pe care textul în slavonește (descifrat de Nicolae Iorga) spune: "Pe locul de închinare egumenul Andronic și ieromonahul Sava au făcut acest hram. Maiestrul Ștefan a lucrat".

Istoria sfântului lăcaș este lungă, complicată și nu are rost să ne adâncim în amănunte. Cu perioade înfloritoare, beneficiind de importante danii boierești, cu perioade mai puțin bune culminând cu cele în care a fost închinată Mănăstirii "Sf. Ecaterina" din Muntele Sinai, cu cele trei mari cutremure devastatoare (1802, 1940, 1977) care au afectat lăcașul, dar și cu secularizarea averilor mănăstirești (1864) urmată de transformarea sa în biserică de mir, sfântul lăcaș de la Vărbila a străbătut secol după secol, până în zilele noastre.

Biserica înaltă și îngustă, fiind ctitorie boierească, nu are turle. Zidurile groase, inițial cu piatră și cărămidă aparentă, specifice bisericilor înălțate în sec. XVI, astăzi sunt zugrăvite în alb lăsând pe alocuri porțiuni neacoperite în scop demonstrativ. Singurele decorațiuni exterioare sunt arcaturile semicirculare și brâul încadrat de șiruri zimțate care înconjoară biserica. Ferestrele și ușa de la intrarea principală au ancadramente de piatră sculptată.

Documentele vremii ne informează că în sec. XVII biserica a suferit importante prefaceri, adăugându-i-se un pridvor specific perioadei. Boierului Pană Filipescu - în acea vreme stăpân al moșiei Vărbila - i se datorează refacerea așezământului și înzestrarea lui (în 1653) cu un pridvor susținut de coloane care îndeplinea și rol de clopotniță. După cutremurul din 1802, întreg aşezământul a fost refăcut de ieromonahul Paisie Sinaitul, care a astupat pridvorul transformându-l într-o culă, tip de fortificaţie specific perioadei caracterizată prin mari tulburări politice.

În biserică nu am zăbovit prea mult. Am remarcat totuși pictura deosebită, pe alocuri afectată de trecerea timpului, catapeteasma și ușile împărătești, frumosul candelabru care coboară din boltă, precum și chipurile ctitorilor zugrăviți în pronaos.

Aproape de ușa de la intrare, ridicând mocheta special decupată acolo, însoțitoarea noastră ne-a arătat dalele de piatră care pecetluiesc două morminte străvechi. Se pare că acolo și-au aflat odihna veșnică rudele lui Mihai Viteazul - Maria Caplea şi boierul Stanciu.

Lângă ușă, mai înainte de a ieși din biserică, ni s-a arătat o scară în spirală, cu balustradă metalică și trepte foarte înguste pe care am fost invitați - dacă avem curiozitatea - să urcăm în foișor. Bineînțeles, nu am așteptat să mi se spună de două ori. Cu multă grijă la urcare (și mai ales la coborâre), am trecut peste acest obstacol și am ajuns în foișor. Despre satul Vărbila văzut de sus, despre mușcatele purpurii care înfrumusețează cele trei laturi deschise ale foișorului, despre turnul de la intrarea în incintă văzut de acolo, de sus, nu are rost să detaliez. Am descoperit în foișor o comoară de obiecte vechi, deteriorate - stâlpi de lemn cu încrustații, bucăți din vechile strane, o cruce a răstignirii care nu mai avea brațe, precum și o icoană foarte veche reprezentând "Punerea în mormânt" care așteaptă să fie restaurată și să-și găsească locul în muzeu.

Muzeul mănăstirii amenajat în una dintre clădirile anexă expune tot felul de obiecte care vorbesc despre trecutul sfântului lăcaș - ușile împărătești și icoanele vechii catapetesme, cădelnițe, sfeșnice, cărți de cult, veșminte preoțești, o "Listă de Eroii parohiei Verbila, comuna Valea Cucului morți pentru întregirea neamului 1916-1918", o alta cu "Eroii din com. Valea Cucului căzuți pe câmpul de onoare" în cel de-al doilea război mondial, mobilier deosebit executat donat de credincioșii din Moldova, o ie veche de 150 de ani donată de o localnică, dar și două documente foarte vechi, expuse spre analiză. Este vorba despre "Planul moșiei Căldărușanca și partea din moșia Surani situate în Jud. Prahova, Plaiul Teleajen, Comuna Surani proprietatea doamnei Elena Grigore Monteoru întocmită de inginerul hotarnic Petru N. Cossăceanu în anul 1906" și de Brevetul emis "Din Înaltul Ordin al Majestății Sale Regelui Ferdinand" prin care se conferă Plut. Florea Ion "Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918".

Trapeza sau sala de mese nu este deocamdată folosită conform destinației sale. Este un imens birou în care se sortează, se organizează și se încadrează la locul cuvenit obiecte sau porțiuni din acestea descoperite în timpul lucrărilor de reabilitare a sfântului lăcaș.

Chilii sau camere de oaspeți? Am urcat spre camerele care urmează a fi destinate găzduirii monahilor care - poate - vor fi aduși la Mănăstirea Vărbila. Nici însoțitoarea noastră n-a știut să ne răspundă dacă vor veni aici alți slujitori sau dacă aceste încăperi vor fi camere pentru oaspeți. Cert este că, deocamdată, sunt… muzeu. Camerele sunt foarte curate, noi, dotate cu mobilier de strictă necesitate (două paturi înguste, fiecare cu noptiera lui, un dulap pentru haine, o masă și două scaune cu spătar), precum și cu televizor și calorifer. Băile și toaletele sunt cu intrare de pe hol.

Pivnițele sunt cele construite inițial, acum aproape 500 de ani. Arcadele din cărămidă, sprijinite de stâlpi de susținere foarte viguroși, au rezistat bine până în zilele noastre.

Merită să coborâți în pivnițe pentru că aici s-a amenajat un lapidariu. Vechile pisanii, pietre funerare, câteva cruci, sunt așezate pe postamente speciale, toate cu note explicative. Două clopote vechi, precum și imagini înfățișând biserica, turnul clopotniță și casa monahală înainte de începerea lucrărilor de restaurare, dar și din timpul acestora, pot fi analizate în muzeul din pivniță.

Mihai Viteazul la Mănăstirea Vărbila

Istoria spune că la 17 octombrie 1600, Mihai Viteazul se afla în tabăra de la Rătești, la 20 km de locul unde era încartiruită armata polonă. Nesigur pe ajutorul așteptat din Transilvania, domnitorul decide a-i prinde pe poloni într-o ambuscadă pe pârâul Bucovel, în pădurea de lângă satul Bucov. Cu câteva zile înainte (la 27 septembrie 1600), Mihai Viteazul scrisese generalului Basta câteva cuvinte care au rămas în memoria posterității: "Chiar dacă ar fi să pierd totul nu vreau să îmi pierd sufletul prin trădarea creștinității".

Înaintea acestei bătălii decisive, lăcașul de rugăciune de la Vărbila în care alături de portretele ctitorilor se afla și cel al bunicului său Radu Paisie Calugarul (1535-1545), nu avea cum să nu-l atragă pe domnitor. În Biserica "Adormirea Maicii Domnului" de la Mănăstirea Vărbila Mihai Viteazul împreună cu oștenii săi a ascultat cu evlavie slujba religioasă și s-a rugat pentru victoria împotriva dușmanilor. Totodată domnitorul a hotărât că dacă Dumnezeu îl va ajuta să iasă cu bine din luptele cu polonii, va înfrumuseța biserica și va adăuga portretele membrilor familiei sale lângă cel al lui Radu Paisie, bunicul său, alungat de pe tron de propriul frate, Mircea Ciobanul.

În amintirea trecerii lui Mihai Viteazul pe la Mănăstirea Vărbila - unul dintre cele mai vechi așezăminte de cult care s-au păstrat la noi - în stânga intrării în biserică, flancat de două cruci din lemn sculptat, a fost amplasat un bust al voievodului.

---

VIZUALIZĂRI: 1390 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI