Mănăstirea Glavacioc - credinţă şi spiritualitate în inima Munteniei

TIPĂREȘTE

Glavacioc este un sat care aparţine de comuna Ştefan cel Mare, jud. Argeş, şi este situat în zona de confluenţă a trei judeţe ale Munteniei: Argeş, Dâmboviţa şi Teleorman. O aşezare liniştită, cu doar câteva sute de suflete, unde viaţa îşi urmează cursul firesc. Din păcate, cei de aici nu au făcut cunoştinţă cu un element esenţial al lumii civilizate: asfaltul. Drumurile din sat sunt pietruite, am observat că maşinile circulau cu viteză redusă, însă dacă ai norocul să treacă pe lângă tine un şofer care iubeşte viteza, te poţi pune liniştit în pielea unui beduin atunci când se confruntă cu o furtună de nisip în deşert :). În schimb, ce mi-a plăcut aici este faptul că uliţele satului, că aşa îmi place mie să le spun, doar suntem la ţară, au nume de domnitori sau de înalţi conducători ai bisericii ortodoxe din Muntenia sau Moldova, un exemplu ce ar trebui urmat şi de alte localităţi din ţară. Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Matei Basarab, mitropoliţii Varlaam şi Dionisie al-II-lea sunt doar câteva nume cu rezonanţă ale istoriei noastre pe care le-am văzut cu ocazia plimbării mele prin sat.

Legenda spune că numele satului vine de la cuvântul gleava (craniu) şi cioc, de la ciocoi, aici fiind găsit un craniu despre care se spune că ar fi al unui boier care a fost urmărit şi prins de turci, a fost decapitat de aceştia, capul fiindu-i aruncat în pârâul Glavacioc, care străbate localitatea.

Nu ştiam de existenţa mănăstirii din localitate, aflând despre aceasta cu ocazia drumului făcut la Fundăţica în luna august. Trecând prin comuna Şelaru, din jud. Dâmboviţa, în zona primăriei am observat un indicator cu mănăstirea Glavacioc, şi distanţa de parcurs până acolo, 3 km. Nu am mers la mănăstire la momentul respectiv, fiind obosiţi, ne doream să ajungem mai repede acasă, dar ne-am propus să o vizităm atunci când vom avea puţin timp liber, iar prilejul s-a ivit la începutul acestei luni.

După ce am ieşit din comuna Poeni, am parcurs circa 6 km. pe drumul Videle - Piteşti, neasfaltat dar acceptabil, am trecut pe lângă o pădurice, şi la circa 300 m de aceasta am virat stânga către Glavacioc. Ajunşi în sat, am căutat un indicator, o pancartă, ceva care să ne îndrume către mănăstire, dar de unde? Nu ne-a rămas decât să întrebăm o bătrânică, iar aceasta, foarte amabilă, ne-a spus că undeva puţin mai departe de centrul localităţii, pe un stâlp de electricitate vom observa un cuib de barză foarte mare :) din dreptul acelui stâlp vom vira pe o uliţă la dreapta, şi vom ajunge la mănăstire. Aşa am făcut, de la de-acum celebrul stâlp cu uriaşul cuib de barză am virat dreapta pe o uliţă îngustă, am mai mers câteva sute de metri, din această uliţă am virat din nou la dreapta pe un drum de câmp, încă 300-400 de metri, şi pe o colină vedem mănăstirea.

Lăsăm maşina în parcarea din faţă, destul de încăpătoare, şi intrăm, sfioşi, strecurându-ne printre oamenii veniţi la slujbă, care, culmea, tocmai ieşeau din biserică, se terminase slujba! Ghinionul nostru... Am cumpărat câteva lumânări, pe care, ca nişte buni creştini le-am aprins la locurile special amenajate pentru cei decedaţi, pentru cei vii... şi pentru 6/49 :). Vise, taică!

Câte ceva despre istoria acestui aşezământ religios se impune a fi menţionat. Astfel, din unele surse, prima biserică, din lemn, ar fi ridicată în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, undeva pe la 1409, însă nu există date certe cu privire la anul construcţiei acesteia. Prima atestare documentară datează din anul 1441, când domnitorul Vlad Dracul întăreşte proprietatea mănăstirii asupra unui sat dăruit anterior de banul Radu, dregător care avea o poziţie destul de insemnată în sfatul domnitorului Mircea cel Bătrân. În urma invaziei otomane din anul 1462, mănăstirea a fost distrusă, fiind rectitorită de domnitorul Vlad al IV-lea Călugărul, care a ridicat din temelie o biserică din zid, în locul celei din lemn. Totodată, a înzestrat-o cu multe venituri şi moşii, o perioadă folosind-o chiar ca reşedinţă domnească.

Mănăstirea a intrat într-un amplu proces de refacere în timpul domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul, care între anii 1585-1591 a consolidat biserica, construind de asemenea chiliile şi clopotniţa din piatră. În acele vremuri, biserica mănăstirii era atât de frumoasă, încât l-a determinat pe diaconul Paul de Alep, să menţioneze în scrierile sale, cu ocazia unei vizite în Ţara Românească, impreună cu patriarhul Macarie al III-lea de Antiohia, că ,,nu a mai văzut în această ţară nici o altă biserică care să poată fi asemănată acesteia", asemuind-o cu biserica Adda din ţinutul Tripoli. Scuzaţi cacofonia, e pe răspunderea autorului textului :).

A doua renovare a mănăstirii a avut loc între anii 1701-1704, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, acesta, la rândul său, întărind dreptul de proprietate al mănăstirii asupra unor sate şi moşii. În urma cutremurului din 1802, biserica a fost distrusă, fiind refăcută din temelii, între 1840-1843 de către Eforia Şcoalelor, prin grija boierului Costache Faca, revoluţionar paşoptist. În anul 1858, biserica este închisă, din cauza stării avansate de degradare. Abia în anul 1940, datorită preotului Ilie Diaconescu au fost efectuate lucrări de restaurare a vechiului complex monahal, totodată reluându-se şi viaţa monahală de aici. În perioada comunistă, mănăstirea a fost transformată în biserică de mir, alte lucrări de renovare fiind efectuate între anii 1974-1976. În prezent, aici vieţuiesc trei slujitori ai Domnului, din care doi călugări şi preotul de mir, care ţine slujbele tot la mănăstire, satul Glavacioc neavând o altă biserică.

Biserica este în formă de cruce, cu ziduri groase din cărămidă, cu o singură turlă, pe naos.

Catapeteasma este din lemn nesculptat, iar naosul este delimitat de pronaos prin doi stâlpi marginali. Altarul este luminat de o singură fereastră, pe peretele de la răsărit, iar naosul şi pronaosul primesc lumină de la câte două ferestre. Pardoseala bisericii este din lespezi din piatră, iar pridvorul este închis, cu pereţii din interior văruiţi în alb. Clădirile chiliilor înconjoară biserica, ele având rol şi de ziduri împrejmuitoare. În dreapta mănăstirii, după ce coborâm câteva zeci de trepte, găsim un izvor care izvorăşte de sub altarul bisericii, despre care se spune că l-a vindecat de o boală de stomac pe domnitorul Vlad al IV-lea Călugărul, după ce a băut apă de aici. În biserică ne-a atras atenţia, şi totodată ne-am rugat la icoana Maicii Domnului, despre care legenda spune că a fost găsită în urmă cu mai bine de 600 de ani de un cioban, într-un lemn de corn, pe locul unde este ridicată mănăstirea. Deşi a luat-o acasă, a doua zi dimineata icoana dispăruse, ulterior găsind-o în locul unde o descoperise cu o zi inainte. Vestea despre icoana Maicii Domnului s-a răspândit destul de repede, astfel că într-o bună zi în aceste locuri au ajuns oamenii domnitorului, care au luat icoana şi au dus-o la Curtea de Argeş, însă şi de acolo a dispărut, ulterior fiind găsită în acelaşi loc unde apăruse prima dată. Aflând despre toate aceste minuni, domnitorul a poruncit ca în locul unde a fost găsită icoana să fie construită o mănăstire, care veghează asupra liniştii sufleteşti a oamenilor din Glavacioc şi în zilele noastre.

Pentru cei care doresc să ajungă la mănăstirea Glavacioc, să spunem că de la Piteşti până aici sunt 64 de km., iar până la Găeşti sunt 36 de km. Nu sunt distanţe mari, dar există acel mic dezavantaj în ceea ce priveşte starea drumului, de la intrarea spre Glavacioc nefiind asfaltat.

Am avut parte de o zi frumoasă, am vizitat o mănăstire seculară, cu legende captivante, în concluzie vă recomand să veniti aici, să descoperiţi o filă din istoria neamului nostru.

Vacanţe frumoase vă doresc !

---

VIZUALIZĂRI: 2912 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI