O comună la standarde europene, Cornu Prahova

TIPĂREȘTE

Aflat cu oarece treburi prin oraşul Câmpina şi având ceva timp la dispoziţie m-am hotărât să fac o vizită în comuna Cornu. Cum care comună Cornu? Aia mult lăudată unde un cunoscut reprezentant al politichiei noastre posdecembriste şi-a cumpărat o proprietate împreună cu socrul, a înfiinţat o fermă de păsări ce producea multe ouă şi invita pe alţii să i le numere. Producea, pentru că între timp expertul în politichie a rămas fără ouă, ferma depopulându-se vezi aici. Aaa, v-aţi prins... despre ea este vorba (comuna).

Spuneam că această comună este ridicată în slăvi ca fiind foarte aşa şi pe dincolo, dar să ştiţi că nu este chiar aşa, sau în cea mai mare parte nu este aşa. Dacă excludem centrul comunei cu parcul său deosebit şi câteva străzi din zonă, restul nu impresionează prin ceva deosebit faţă de suratele sale de pe Valea Prahovei. De exemplu, porţiunea de drum de la intrarea în comună m-a dezamăgit profund. Datorită lucrărilor ulterioare făcute pentru extinderea conductelor de gaze şi apă la construcţiile noi s-au făcut numai şanţuri şi gropi în asfalt, astfel încât eşti nevoit să slalomezi printre ele mai ceva ca suedezul Ingemar Stenmark pe pârtiile de ski alpin.

Dinamica dezvoltării comunei, asemănătoare într-un fel cu cea a Scorniceştiului din perioada „plumbuitului” de la Târgovişte se datorează prezenţei aici a personajului descris mai sus. Astfel primăriei i s-a alocat una halcă consistentă din bugetul de dezvoltare a reţelei de apă al judeţului, (cică jumătate) şi astfel comuna Cornu a început să crească precum Făt Frumos din poveste, într-o zi cât alţii într-un an. Cum de ce i s-a dat atât? ..."c-aşa-i în tenis”... bănuiesc, v-a zburat gândul la marele campion şi la... coincidenţă.

Atestată documentar prin secolul XVI, când aici s-au stabilit refugiaţii altor localităţii alungaţi de războaiele timpului, comuna nu s-a remarcat prin ceva deosebit faţă de altele. Oamenii se ocupau cu creşterea animalelor, albinărit şi pomicultură, ocupaţii specifice unei localităţi situată în zona de munte. Odată cu infuzia de capital de după revoluţie în comună a început să se construiască masiv, au apărut serviciile, unele unele locuri de muncă şi ocupaţii noi. Comuna are gaze, reţea de apă potabilă, canalizare, stadion, sală de sport, centru cultural, muzeu etc.

Despre ele o să mai povestesc pe parcursul vizitei, deocamdată un indicator plantat înainte de intrare în centru ne conduce spre Mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul. O luăm spre dreapta pe un drum mai îngust dar asfaltat şi ajungem aproape de o bifurcaţie de drumuri în formă de Y, cel din stânga ducea spre munte, iar celălalt la mănăstire. Chiar înainte de bifurcaţie o turmă mare de oi în transhumanţă ne-a stopat înaintarea. Cum eram porniţi pe vizitarea mănăstirii, ne-am pus pe aşteptat şi între timp am schimbat câteva vorbe cu cei cinci păstori opriţi şi ei din mers la rândul lor de o turmă de vaci.

După eliberarea drumului de către prima turmă a pornit şi cea de-a doua, însă jumătate pe drumul din stânga şi jumătate pe drumul din dreapta. ”Hait” mi-am zis, ... ˝n-am făcut nici o brânză... turma o ia pe drumul din dreapta”. După ce aproape jumătate din turmă parcurge vreo 20-30 de metri pe drumul spre mănăstire, se desprind doi ciobani şi cu bâtele îmboldesc oile pe drumul din stânga (cel corect) care ducea spre munte. ”Ce să le ceri”... aud în dreapta glasul copilotului. ”Lasă-i şi tu, ăştia nu sunt din cei ca Ghiţă ciobanul cu telefon inteligent... şi apoi cred că dinţosul din reclamele tv dirijează turma cu GPS-ul”.

În sfârşit plecăm şi începem să urcăm o rampă destul de abruptă. Obişnuit cu astfel de drumuri nu am băgat în seamă urcuşul, însă la a doua rampă când am început să văd mai mult botul maşinii decât asfaltul din faţă a cam început să se simtă ceva furnicături pe şira spinării.

Ajunşi în vârful celui mai înalt deal din nord-estul comunei, Topşeni-Podişor, am fost un pic dezamăgiţi, mănăstirea era una de construcţie mai recentă, fără să prezinte un interes istoric mai deosebit. Acest neajuns turistic a fost compensat însă de imaginile panoramice superbe asupra oraşelor Câmpina, Breaza şi a Văii Prahovei. Cum în incinta mănăstirii nu era nimeni cu care să stăm de vorbă, am căutat câteva informaţii în articole apărute pe net şi de la o localnică pe care am întâlnit-o la coborârea în sat.

Ideea ctitoririi acestei mănăstiri a aparţinut scriitoarei Aurora Cornu-Cornea, o fiică a comunei Cornu şi fostă primă soţie a scriitorului Marin Preda, în prezent stabilită la Paris. Construcţia a început prin 2003, iar activitatea mănăstirească a început în 2008, la început cu o stareţă, un preot duhovnic şi opt surori, toate cu studii superioare. În prezent mănăstirea numără 25 de vieţuitori, pentru care s-a construit un corp de chilii şi un arhondaric.

După ce am vizitat ce se putea vizita în cadrul mănăstirii şi am admirat excelentele peisaje din jur, m-am apropiat de o zonă protejată cu un gard în partea de nord a dealului. Imediat m-am dat un pas înapoi cu teamă. În spatele gardului şi foarte aproape de fundaţia corpului de chilii se căsca o prăpastie imensă formată de o alunecare de teren. Natura s-a răzbunat ca urmare a lăcomiei termitelor cu două picioare, care şi aici ca peste tot unde sunt păduri au tăiat fără discernământ copacii şi dealul a luat-o la vale punând în pericol corpul de chilii, arhondaricul şi chiar biserica.

După ce a cerut ajutor de la B. O. R. şi Ministerul Cultelor şi a fost refuzată pe motiv de “nu-s parale”, acum maica stareţă apelează la mila credincioşilor, pentru a strânge fondurile necesare opririi dezastrului. Păi dacă mai marii bisericii care se plimbă cu limuzine de 'j'dă'mii de euro nu au dat dovadă de “milostenie”, de unde să aibă săracii credincioşi mare parte din ei neavând nici măcar o bicicletă?

Am coborât dealul Topşeni-Podişor spre comună şi parcă acum nu am mai avut acea reţinere ca la urcare şi chiar panta nu mi s-a mai părut aşa abruptă. Am ajuns foarte uşor în centrul comunei şi am parcat pe una din străzile laterale. Partea interesantă de vizitat, unde sunt şi câteva obiective turistice, se găseşte în zona centrală pe strada principală a oraşului, Bulevardul Eroilor.

De cum intri în această zonă îţi sare în ochi curăţenia desăvârşită şi frumuseţea vegetaţiei din jur. Bulevardul şi străzile centrale au trotuare moderne şi foarte frumoase, construite din dale de culoare gri sau gri intercalat cu cărămiziu. În dreapta bulevardului cum vii din DN1 un frumos parc cu alei, brazi înalţi, brazi argintii mai mici, aranjamente florale şi băncuţe pentru odihnă cum multe oraşe din ţară nu au, te îndeamnă la promenadă.

În partea de nord a parcului se află Monumentul Eroilor, un soclu pe pereţii căruia sunt trecute numele ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor comunei căzuţi în primul şi al doilea război mondial, iar deasupra un fel de arc de triumf.

La partea nordică a parcului se află clădirea căminului cultural ce adăposteşte Muzeul Hărţilor de la Cornu, un obiectiv turistic important de pe Valea Prahovei, dar mai puţin cunoscut turiştilor. Pe lângă colecţia impresionantă de hărţi, muzeul cuprinde si patru busturi ale unor cartografi ramasi in istorie: Nicolae Milescu Spataru, Stolnicul Constantin Cantacuzzino, Nicolaus Olahus si Johanes Honterus.

Căminul cultural mai are un amfiteatru cu 300 de locuri şi o bibliotecă cu peste 20.000 de volume (rara avis în mediul rural). Cum şcoala de lângă parc are în dotare peste 25 de calculatoare, mă îndoiesc ca elevii să mai treacă pe la bibliotecă şi să răsfoiască aceste cărţi.

Vis-à-vis de parc, pe partea stângă, se află Primăria Cornu, o construcţie simplă, bine îngrijită, în faţa căreia se află un părculeţ cu o mulţime de brăduţi argintii, aranjamente florale şi multă verdeaţă. Deasupra uşii de la intrare se află stema comunei Cornu care are în desen şi o ramură de corn, un arbore de esenţă tare cu fructe comestibile predominant în pădurile de aici şi care se pare a dat numele comunei.

Ca o curiozitate, în vizita mea la Cornu am aflat de câteva personalităţi ale comunei ale căror nume au legătură cu arborele pomenit mai sus. Astfel iniţiatoarea ctitoririi mănăstirii din deal se numeşte Aurora Cornu, soţul căruia îi poartă numele se numeşte Aurel Cornea, iar primarul comunei se numeşte Cornel Nanu şi sunt convins că mulţi locuitori ai comunei poartă nume de…Cornu.

Alte clădiri mai interesante din Cornu ar fi Sala de Sport, o construcţie asemănătoare cu Sala Olimpică Sidney 2000 din Izvorani, dar care a costat cu 20 % mai mult, fapt comentat din belşug în mijloacele mass- media după darea în folosinţă. Lângă căminul cultural se află un restaurant-pizzerie, un minihotel şi un minimarket. De asemeni, în zona centrală dar şi în restul comunei sunt multe vile noi care de care mai frumoase şi mai arătoase.

La plecare am întrebat aşa de curiozitate, cam pe unde se află proprietatea personajului cu ouăle citat la începutul review-ului. ”Păi mergeţi un pic mai la vale spre DN1, treceţi de biserică, treceţi şi de cimitir, apoi faceţi prima la dreapta”. Aşadar nu este chiar în centru, dar nici departe. Cum nu eram interesat să o vizitez, m-am urcat în maşină şi printre zeci de vile am coborât într-un nou slalom în DN1.

Cam atât despre cunoscuta comună Cornu. În eventualitatea că v-am convins să o vizitaţi, vă doresc de pe acum drum bun!

---

VIZUALIZĂRI: 14134 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI