Sub pana artiștilor – Mănăstirea Brebu

TIPĂREȘTE

Pe Valea Doftanei am ajuns de multe ori în diferite anotimpuri și de fiecare dată am descoperit noi cotloane rurale, autentice, locuri de o bogăție sufletească deosebită. Așezarea de pe platoul înalt întins pe malul stâng al râului Doftana, la doar 7 km depărtare de Câmpina, este atestată de acte de pe la 1500 și ceva în legătură cu negoțul practicat de Țara Românească cu Brașovul. Se pare că numele satului provine de la rozătoarele numite „brebi” (simpaticii castori) care trăiau în mediul semiacvatic din zonă, deși nu excludem un strămoș comun cu numele Brebu sau o asociere cu anumite specii de flori (brebenei sau breabăn).

Astăzi comuna Brebu ne atrage prin frumusețea naturală a satelor sale (vezi impresii), mănăstirea fortificată Brebu (monument istoric), Muzeul „Casa Domnească” (vezi impresii), parcul/lacul Brebu și zona de agrement de pe valea râului Doftana (Cheile Doftanei, Lacul Paltinu, Șotrile, Secăria etc.)

Mănăstirea Brebu a fost ctitorită de domnul Matei Basarab și Doamna Elena, pisania consemnând anul 1650 drept termen de finalizare a lucrărilor. La doar 50 de ani distanță, domnul Constantin Brâncoveanu reface și îmbunătățește ansamblul monahal devenind al doilea ctitor. De la jumătatea veacului al XVIII-lea mănăstirea prahoveană devine metoc al Spitalului „Sf. Pantelimon” din București, după secularizarea lui Cuza se transformă în parohie de mir și abia din 2012 a fost reînființată mănăstirea.

Ctitoria voievodală a lui Matei Basarab era dominată de biserica cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” al cărui plan și detalii arhitecturale interioare seamănă izbitor cu cele ale bisericii Mănăstirii Dealu. Zidurile din cărămidă au 2 m grosime, corpul lăcașului având 30 m lungime și 10 m lățime – un colos pentru acele vremuri, demn de o zidire domnească.

Contactul vizual cu mănăstirea se produce tocmai din „capul satului” , în momentul în care venind pe DJ 214 vedem de la circa 2 km distanță clopotnița semeață. Parcăm civilizat într-un spațiu amenajat, lângă noul parc și mănăstire. Zidurile de apărare sunt ridicate din piatră de râu și cărămidă, au circa 5-6 m înălțime și până la 1 m grosime și sunt prevăzute cu guri de tragere (probabil la interior a existat un drum de strajă). Turnul clopotniță constituie o capodoperă a arhitecturii muntenești din veacul al XVII-lea și a fost construit în același timp cu restul complexului monastic. Parterul e străpuns de un gang de acces închis de o poartă ferecată, următoarele două etaje sunt destinate apărării (avem metereze sub formă de „gaură de cheie întoarsă” ), iar ultimul cat, de formă octogonală, găzduiește clopotele și oferă de la cei aproape 30 m înălțime un punct bun de observație a împrejurimilor.

Pe latura vestică se mai observă urmele corpului de chilii, demolate în 1910 (cărămizile au fost utilizate la ridicarea școlii din apropiere – ca o simbioză între școala veche din pridvorul bisericii mănăstirești și noua școală a satului), iar în colțul nord-vestic este amplasată casa domnească, frumoasă construcție cu un singur nivel, foișor și pivniță.

Rolul principal al acestui complex monahal a fost de retragere și apărare, uneori de popas în timpul deplasărilor prin țară și, de ce nu, poate de necropolă domnească. După ce pătrunzi în incinta înconjurată de zid simți cum te separi de lumea exterioară și pătrunzi într-un loc liniștit în care te poți reculege și relaxa. Intrăm în biserica destul de întunecoasă (grosimea zidurilor și ferestrele înguste nu permit trecerea luminii), pictura e restaurată acum 45 ani (doar anumite porțiuni au valoare artistică), elementele arhitecturale (coloane), spațiul larg și iconostasul de mari dimensiuni impresionează.

Ștefan Luchian și Mănăstirea Brebu. La începutul secolului al XX-lea, tânărul pictor botoșănean Ștefan Luchian – „un regenerator al picturii românești” (criticul de artă George Oprescu, 1939) – petrece vreo două luni de zile la Brebu. Deja măcinat de boală, Luchian alege această zonă pentru odihnă, refacere, dar și lucru pe pânză. Alături de familia Cocea, rude care îl îngrijesc până la moarte, va închiria câteva încăperi chiar în incinta mănăstirii și va cutreiera zona în căutare de subiecte.

Iată ce scria pictorul Luchian literatului Virgil Cioflec într-o scrisoare transmisă din Brebu la 15 iulie 1908: Aș fi vrut să vă scriu mai de mult dar nu aveam hârtie și cerneală. Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu unde am închiriat 3 odăi și o bucătărie chiar în curtea mnăstirei. Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb cîte un peisăjel. Drumurile sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum, cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță cu genunchii la gură când mă dau jos nici nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele; e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase; nu te mai saturi uitându-te la ele, mai ales pe lunca Doftanei e o minune nu altceva. Ce folos că drumul până acolo mă zdrobește și dacă n-ar fi splendoarea naturei care să mă mai învioreze n-aș mai mișca. Până acum cu chiu cu vai, făcu-i 9 peisage și dacă ar fi fost vremea mai bună făceam mai multe. Cum însă mai am de stat o lună și jumătate, nădăjduesc să fac vreo 30... .

Ciclul peisajelor așternute pe pânză la Brebu, atât în ulei, cât și pastel, îl propulsează pe Luchian în vârful ierarhiei peisagistice a picturii românești. Ștefan Luchian a fost unul din marii coloriști ai școlii românești de pictură, deschizător de drumuri în pictura modernă națională. Să enumerăm câteva din pastelurile zugrăvite la Brebu: Mănăstirea Brebu (chilii), Biserica Mănăstirii Brebu, Turnul de la Brebu, Curtea Mănăstirii Brebu, Bucătărie călugărească, Casă din Brebu, Claie cu fân la Brebu, Casa lui Moș Gheorghe de la Brebu, Crâng la Brebu, Fântână la Brebu, Bâlci la Brebu etc.

Adâncimea sentimentului cu care Luchian pătrunde subiectul, seriozitatea și pasiunea pe care le pune în observațiile sale, poezia severă pe care o răspândește în toate pânzele, ceva grav și fierbinte, care se traduce prin atmosfera ce știe să creeze, prin notele calde ale coloritului său - scria criticul de artă George Oprescu la 1939.

Sava Henția și Mănăstirea Brebu. Pictorul transilvănean care s-a realizat peste Carpați este cunoscut în domeniul artei românești drept un portretist de excepție. A imortalizat scene din Războiul de Independență (fiind detașat pe lângă doctorul Carol Davila în calitate de corespondent de război), a fost peste douăzeci de ani profesor de caligrafie și desen la Azilul „Elena Doamna” (vezi impresii) și alte instituții școlare din București.

Spre sfârșitul veacului al XIX-lea călătorește pe valea Prahovei, a Teleajănului și Doftanei pentru a surprinde natura în tablouri. Frumusețea locurilor îl convinge și își cumpără o casă în satul Brebu în anul 1886, locuință moștenită de fiul său, Alexandru Henția, pictor muralist și profesor de pictură de asemenea.

Artistul Sava Henţia zugrăvește în ulei altarul şi tâmpla bisericii mănăstirii Brebu în anii 1901-1902. Printre tablourile legate de așezarea prahoveană se numără: Mănăstirea Brebu (La țară), Biserica Mănăstirii Brebu (Vederea târgului Brebu), Clopotnița de la Brebu, Doi ciobănași la Brebu, Vedere din comuna Brebu.

Alte personalități și Mănăstirea Brebu. Alt pictor valoros care vine pe meleagurile brebene este Nicolae Grigorescu, găzduit în casa prietenului său, Sava Henția. Să nu uităm că pictorul Grigorescu și-a trăit ultimii ani din viață la Câmpina (1904-1907), într-o casă cu arhitectură tradițională, locuința-atelier fiind azi muzeu memorial. Lui Grigorescu îi era la îndemână să se deplaseze pe valea Doftanei, chiar la Brebu – locuri unde se spune că a pictat cel puțin unul din tablourile seriei „Car cu boi” .

O altă personalitate care și-a legat numele de Brebu este doctorul Carol Davila care a descoperit calitățile curative ale aerului de pe valea Doftanei. În perioada interbelică la Brebu exista un preventoriu TBC și se organizau colonii de vară. Încă din ultimul sfert al secolului al XIX-lea fetele de la Azilul „Elena Doamna” din București erau aduse în vacanță la Brebu două luni în fiecare vară, palatul domnesc aflându-se în administrarea Eforiei spitalelor civile. Chiar familia doctorului Davila petrecea săptămâni în această zonă bucurându-se de natură.

Satul Brebu este cunoscut și de poetul Dimitrie Bolintineanu care descrie în romanul „Elena” apărut în 1862 mai multe scene desfășurate la Mănăstirea Brebu: Ei plecară de aici printre dealuri şi văi verzi şi pădurate, poziţiuni desfătătoare, de care ochii se răpesc, şi nu se mai satură!... după cîtva timp ajunseră la Brebu, această mănăstire este aşezată pe o masă de pămînt şeţ - ce se întinde de la malul patului Doftanii pînă la poalele unor munţi spre răsărit, această masă ea însuşi se afla la o înălţime de 150 picioare de la faţa apei. Mănăstirea odihneşte spre nordul mesei de pămînt lingă mal; de aici se face o vale, apoi încep alte dealuri; în această vale, la spatele mănăstirii, este un lac foarte adânc, ce seamănă să fi fost în vechime o mină de sare: apa este sărată! Această monastire este fondată de Matei Basarab. Aici doamna Elena, femeia sa, cată adăpostire în timpul răzbelului lui Matei cu Vasile Lupul al Moldaviei. Mănăstirea este a statului şi depîndă de Eforia spitalelor.

Marele istoric Nicolae Iorga vizitează de mai multe ori Brebul în scop istoric, lăsându-ne descrieri elocvente ale zonei și mănăstirii: În sus, pe lângă apa răşchirată a Doftanei, ce se strecoară în şuviţe pe întinsa albie de prund, se ajunge, în jumătate de ceas de mers întins, la marele sat de munte al Brebului, întemeiat cândva nu de un strămoş Brebul, care n’ar fi greșit alegându-și aice, pentru el și tot neamul său, locul de sălășluire, ci după un „breb” , un castor, rar animal spre peire, vrednic să fie pomenit astfel. O mare bogăție de livezi îl încunjură, și lunga stradă curată îl tăie prin mijloc.

Biserica Brebanilor e o veche mănăstire. La margenea satului se ridică un strălucit turn bătrân, care se poate asămăna doar cu al Câmpulungului. Răzimându-se pe frânturi din zidurile care, scăzute, încunjură totuși întreg cuprinsul mănăstiresc cu perdeaua lor, străpunsă de fereșlile menite pușcașilor de odinioară, el desfășură cu avânt liniile cărămizii tari, împodobite cu șiruri de firide („România mamă a unității naționale: cum era până la 1918” , vol. I, 1939).

Și nu în ultimul rând, Alexandru Vlahuță traversează aceste locuri pentru a putea nota în a sa „Românie pitorească” : Mai în sus, spre miazănoapte, într-o frumoasă deschidere de şes, e vechea mânăstire Brebu, îngrădită cu ziduri înalte, ca o cetate. Aici a stat odată, îngrijată, şi a bătut mătănii pentru mântuirea ţării, milostiva Domniţă Elena, soţia lui Matei Basarab, pe când Domnul, în lupta de la Finta, roşea lunca şi undele Ialomiţei cu sângele vărsat în deşert al bieţilor români, crâncen şi nelegiuit război, care a lăsat una din cele mai dureroase pagini în istoria neamului nostru.

Concluzii. Mănăstirea Brebu a străbătut veacurile pentru a aduce alinare oamenilor, bucurie și relaxare. Personalități de seamă au poposit în curtea ansamblului monahal și au contribuit la difuzarea unor vești bune și imagini nemuritoare despre aceste locuri. Nu ezitați să mergeți la Brebu, a atât de aproape de noi!

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 1133 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI