Drobeta-Turnu Severin. La Podul lui Traian

TIPĂREȘTE

Vizitarea orașelor românești de la Dunăre încă este pentru noi un capitol deschis. N-am reușit să le vedem pe toate, deși am început acest periplu cu mare sârg, acum câțiva ani. Am fost la Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Oltenița, Brăila, Galați, Tulcea uneori doar vizitând, alteori rămânând și peste noapte.

Prin Drobeta-Turnu Severin am trecut de mai multe ori. Niciodată nu am fost acolo ca un turist adevărat. Pentru că știam că orașul are de arătat mult mai mult decât poți vedea din mersul autocarului, ne-am propus ca acum, cu prilejul miniîntâlnirii AFA de Paște, de la Hotel Đerdap - Kladovo, să-i dedicăm câteva ore - fie la ducere, fie la întoarcere - pentru a vedea cu ochii noștri prin ce se face remarcat Drobeta-Turnu Severin față de alte orașe românești de la Dunăre.

Fiind în mare întârziere din cauza traficului anevoios din ajun de sărbătoare, am tăiat orașul pe drumul cel mai scurt către vamă amânând din nou interesele turistice. La întoarcere însă, fără nici un fel de constrângeri, am rămas câteva ore în Drobeta-Turnu Severin.

La intrarea în oraș, la sensul giratoriu cu macheta unei porțiuni din Podul lui Traian, am urmat pe Bulevardul Carol I, pe lângă Parcul Gării, Parcul Rozelor și Hotel Continental cu intenția de a ajunge la Castrul Roman Drobeta și la Piciorul Podului lui Traian. Ne doream foarte mult să vedem ceea ce a mai rămas din faimosul pod proiectat de arhitectul Apollodor din Damasc pentru Traian și oștile romane cu atât mai mult cu cât în urmă cu patru ani fuseserăm - la 3 km de Kladovo - la piciorul Podului lui Traian de pe malul sârbesc al Dunării, o ruină mâncată de vreme și de ape stătute.

Văzuserăm și piciorul de pe malul românesc al Podului lui Traian, dar numai de la distanță, de pe "Đerdap Turist" - vaporașul cu care făcuserăm o minicroazieră până la Insula Șimian. Nu voiam însă să părăsim zona fără a-l vedea de aproape. La cât este de ruinat, nu putem ști cât va mai rezista timpului și vicisitudinilor naturii. Pe internet citiserăm recenziile unor vizitatori, ca și noi, care spun că nu e nimic de văzut acolo, locul fiind pustiu și noroios mai ales după ploi.

Am oprit mașina lângă Muzeul Regiunii Porților de Fier și Castrul Roman. Un lucrător vopsea gardul la exterior, iar alți câțiva își făceau de lucru în interior, la clădirea încă înveșmântată în schele. Se renova. Semn bun pentru vizitatorii perioadelor viitoare. Am întrebat cum putem vedea piciorul Podului lui Traian și - binevoitori - oamenii ne-au arătat calea prin castru, în coborâre, spre Dunăre. Am intrat, am făcut chiar și câteva fotografii ruinelor romane, dar curând a apărut custodele muzeului, o doamnă căreia prezența noastră tocmai i-a întrerupt o convorbire telefonică. Ne-a spus că nu putem intra, că este interzis accesul la pod și… mai pe scurt, elegant, ne-a dat afară din incintă.

Tot muncitorii au fost salvarea noastră. Ei ne-au informat că pe o cărare care pornește dintr-o stradă lăturalnică, pe lângă gardul Băilor Romane, traversând calea ferată, putem ajunge la drumul ce duce la piciorul podului. Am urmat sfatul lor și - după o coborâre destul de anevoioasă - iată-ne pe drumeagul cu gropi pline cu apă, în orăcăit de broaște, mergând paralel cu Dunărea, spre ceea ce a mai rămas din celebrul pod. La intrarea în situl arheologic, pe o plăcuță prinsă în gardul de sârmă, scrie: "Trecerea oprită - Șantier". Ne-am apropiat cu băgare de seamă de locul pustiu, nepăzit, pe care zac în dezordine sumedenie de pietre mari, probabil menite să reconstituie ceva. Într-adevăr, dacă nimerești acolo după o ploaie, poți da de noroi, bălțile pe lângă care am trecut dovedind din plin acest lucru. Peisajul care înconjoară rămășițele Podului lui Traian este dezolant, dar faima anticului pod care lega acum 2000 de ani castrul Pontes - de pe malul drept al Dunării de castrul Drobeta - de pe malul stâng al Dunării, podul de 1135 m construit în mare parte cu materiale aduse din împrejurimi, nu poate decât să impresioneze. Ne putem lesne imagina cum arăta podul cu 20 de picioare din care s-au mai păstrat doar cele de la capete, ruinate, înconjurate de broaște și ape înverzite.

Cât despre Castrul Roman, fortificația construită în același timp cu podul, după primul război daco-roman din 101-102, nu pot spune mare lucru pentru că nu l-am vizitat. Abia dacă am reușit să fur câteva fotografii. Obiectivul rămâne pe lista mea de opțiuni, iar dacă voi ajunge acolo atunci când vizitarea sitului arheologic va fi din nou permisă, voi povesti. La vest de castru, pe malul Dunării, lângă calea ferată, se văd ruinele băilor romane. În prezent nici acestea nu se pot vizita, dar, trecând pe lângă gardul care le înconjoară, pot fi văzute foarte bine. Se pare că aici lucrările de reconstituire sunt mai avansate. Așteptăm momentul viitor în care vom putea vizita și acest loc de importanță istorică, prilej cu care vom căuta să identificăm sistemul de încălzire, încăperile băilor cu apă rece sau caldă, precum și celelalte spații cu destinația lor.

De la Castrul Roman, pe același drum, ne-am întors în oraș și am parcat în fața Hotelului Continental, aproape de Parcul Rozelor.

Monumentul Eroilor amplasat la intrarea în Parcul Rozelor a fost realizat în perioada 1928-1933 de sculptorul Teodor Burcă, după concepția arhitectului State Boloșin. Grandiosul monument care adăpostește cripta eroilor mehedințeni jertfiți în primul război mondial, a fost dezvelit la 25 octombrie 1933, în prezența regelui Carol al II-lea.

Edificiul este flancat de coloane între care pot fi văzute două urne din bronz sculptate cu scene de război. În centru, în partea cea mai înaltă, sunt două figuri reprezentând alegoric predarea torței latinității de către soldatul roman unui ostaș român. Monumentul abundă de simboluri - doi vulturi cu crucea comemorativă, un soldat cazut în luptă, efigiile lui Traian și Decebal, Victoria - zeița protectoare a eroilor, doi lei… nu cred că am mai văzut un monument al eroilor atât de elaborat și de complex alcătuit. Dacă sunteți în trecere pe acolo, alocați câteva minute studierii lui! Eu cred că merită.

Dacă am ajuns la Drobeta-Turnu Severin, firesc, trebuia să vedem și Cetatea Medievală a Severinului. Orașul antic Drobeta, cu numele Severin în perioada medievală, favorabil supravegherii Dunării, o punte de trecere între regatul maghiar și Țara Românească, datorează edificarea fortificației cavalerilor ioaniți. Un scurt istoric este afișat și în incinta cetății, iar referiri istorice mai ample pot fi consultate pe internet, așa încât nu voi intra în amănunte. Subliniez doar că importanța strategică pe care o avea a făcut ca pentru ea să se poarte nenumărate bătălii, sfârșitul așezării medievale fiind la 17 august 1524, dată la care Cetatea Severinului a fost cucerită de turci.

Nu am vizitat Cetatea Medievală a Severinului înainte de a fi refăcută, reconstruită, dar am văzut mai multe imagini vechi. Cu ele în minte, am pășit pe aleile moderne, dalate, ale cetății reabilitate încercând să identific ceva. Și, am descoperit rămășițele bisericii și ale Turnului lui Sever - cu trei etaje - cândva înconjurate de pământ denivelat și iarbă, acum înconjurate de beton. De departe, de pe șosea sau chiar de pe Dunăre, privind zidurile groase ale cetății în desfășurarea lor pe coasta abruptă, ești impresionat. Pe panouri am citit că grosimea zidului la bază era de 4 m, iar înălțimea de 8 m. Pe latura de est și în partea de nord-vest existau turnuri semicirculare pentru observație și atac al artileriei atunci când situația o impunea.

Ce vede turistul astăzi? Un turn, rămășițele unei biserici, ziduri refăcute și porți pe sub care te poți plimba în voie. Și izvorul cu apă bună, de la care localnicii iau și acum apă a fost renovat. Am văzut oameni cu peturi mari făcând coadă acolo.

Dar, hai să mergem în oraș!

De lângă Hotel Continental unde parcaserăm mașina, am pornit să vedem și ceva din orașul modern Drobeta-Turnu Severin. Lăsând în dreapta Palatul Cultural "Theodor Costescu" clădirea impozantă proiectată de Grigore Cerchez în 1912, apoi Fântâna Cinetică cu jocul său de apă şi lumină concepută de sculptorul Constantin Lucaci, pe strada pietonală am ajuns în Parcul Tudor Vladimirescu. Aici, în umbra pomilor abia înfrunziți, pe frumoase piedestaluri, ne așteptau busturile lui Traian şi Decebal.

Admir construcțiile vechi, iar aici, la Drobeta-Turnu Severin, am văzut multe. Considerând plimbarea noastră o simplă plimbare de relaxare, n-am încercat să le identific pe toate. Nu puteam totuși să nu remarc Hala Radu Negru un edificiu emblematic pentru oraș. Ulterior am aflat că se purtau discuții privind construirea unei hale încă din 1893, dar impedimente de tot felul au tergiversat vreo 10 ani realizarea lucrării. Se spune că proiectul a fost avizat de însuși Anghel Saligny. Mi-a plăcut clădirea roșiatică amplasată în centrul pieței și chiar am intrat acolo. În prezent în hală nu se comercializează nimic alimentar. Sunt doar chinezării.

Vis-à-vis de Hala Radu Negru se află Catedrala Episcopală "Sf. Mare Mucenic Gheorghe". Este o construcție măreață așa cum sunt toate catedralele de la noi, are trei turle și un paraclis la subsol cu hramul "Nașterea Domnului". Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință este considerat ocrotitorul Severinului.

Castelul de apă situat pe Str. Crișan, la cea mai înaltă cotă din oraș (104 m), este în prezent doar un monument. Castelul de apă, de 27 m, cea mai înaltă construcție din oraș la acea vreme, a fost dat în folosință în 1910 și era destinat alimentării orașului cu apă din Dunăre, decantată, filtrată și sterilizată cu ajutorul ozonului. Construcția rămasă nefinisată la exterior, prevăzută în partea superioară cu patru turnulețe, a fost folosită și ca foișor de foc. În primul război mondial armata germană și-a instalat acolo puncte de observație.

Cam atât am văzut noi în cele câteva ore cât a durat popasul la Drobeta-Turnu Severin. Sunt obiective de referință pentru oraș, dar - cu siguranță - nu singurele. Dacă timpul și împrejurările ne vor oferi posibilități de a descoperi și altele… rămâne de văzut.

---

VIZUALIZĂRI: 3984 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI