Schiturile Olteniei – „44 de Izvoare” și „Păpușa”

TIPĂREȘTE

Toamna pe meleagurile Olteniei de sub Munte e magnifică, pornind de la arămiul frunzelor și soarele domol, până la mirosul autumnal al merelor. După un mic dejun copios la Pensiunea Andreea din Baia de Fier (vezi impresii), gazda noastră în acest ținut submontan, am pornit spre Horezu și împrejurimi. Căutam locuri mai puțin vizitate/căutate de turiști, dar cu peisaje pitorești oferite de Natură.

Pentru a ajunge la acest mic lăcaș de cult trebuie să urmezi drumul județean 646, cel care te conduce prin comuna Costești spre mănăstirile Bistrița vâlceană și Arnota. Dar noi virăm la dreapta înainte de a ajunge la aceste ansambluri monahale îndreptându-ne pe DJ 646A spre satul Pietreni și biserica schitului aflată la circa 6,5 km distanță de Primăria comunei Costești. Suntem ghidați de indicatoare rutiere și de monument istoric către obiectivul urmărit, covorul asfaltic se prezintă în stare bună.

Drumul șerpuiește printre gospodării, pășuni și pâlcuri de pădure într-o ușoară ascensiune, treptat ne apropiem de coastele Muntelui Arnota, pereți de stâncă înălțându-se în față. Drumul e asfaltat până în fața schitului, dar pe ultimii 300 m aleea e îngustă, o singură bandă de circulație (oricum drumul se cam încheie acolo). Noi am lăsat autoturismul pe o pajiște la margine de șosea și am parcurs pe jos distanța de câteva sute de metri.

În capătul drumului ne așteaptă o imagine idilică: un tăpșan verde pe care se înalță o biserică mică cu pădurea ținându-i de urât și stânci semețe protejând lăcașul. Nu vă așteptați la un schit bogat, cu o biserică măreață, cu clădiri imense și porți înalte. Nu, la „44 Izvoare” totul e la dimensiuni mici, normale, biserica emană credință și liniște, Natura îmbrățișează întreg arealul.

Aflat în apropierea cheilor formate de râul Costești prin Muntele Arnota, schitul reprezintă un exemplu de arhitectură eclezială simplă. A fost numit „Schitul de sub Piatră” întrucât platoul pe care a fost construită bisericuța se află sub Piatra Dragnei – legenda vorbește despre fata vornicului din sat, Dragna, care e urmărită de o ceată de tătari și se aruncă de pe o stâncă pentru a nu cădea în mâinile lor. Numele de „44 de Izvoare” provine de la existența în zonă a numeroase izvoare cu apă curate, numerate de principele Carol și istoricul Aurelian Sacerdoțeanu (născut în comuna Costești).

Pătrundem în curtea mărginită de un gard scund de piatră printr-o portiță de lemn. Descoperim biserica „Sf. Nicolae” ctitorită la 1701 de arhimandritul Ștefan, stareț al mănăstirii Bistrița și încă câțiva călugări, probabil pe locul unei alte biserici mai vechi din lemn. Simplitatea e cuvântul de ordine, biserica sub formă de navă este acoperită cu șiță și beneficiază de aportul artistic al unui brâu tip zimți de fierăstrău. Ferestrele sunt mici și înguste, cu ancadramente de piatră; deasupra intrării se află icoana de hram, și anume cea a Sfântului Nicolae.

Cum ne bucuram noi de liniștea desăvârșită apare țârcovnicul bisericii, un om blând și dornic de vorbă. Ne deschide biserica și ne îndeamnă să intrăm; traversăm pridvorul închis, pronaosul și naosul până în fața altarului. Pisania dăltuită în piatră se află deasupra intrării în pronaos, iar ușa frumos dăltuită în lemn ne atrage atenția. Pictura interioară e realizată la 1778-1779 de către „Efrem zugrav” și se prezintă în stare precară de conservare. S-au demarat timide lucrări de curățare a picturii, dar este mult de muncă.

Zidul împrejmuitor e ridicat la 1810, iar clopotnița sprijinită de versant la 1955, pe locul unei vechi chilii. Ne cocoțăm sus pe stâncă până în clopotniță pentru a admira împrejurimile.

O serie de personalități au vizitat în trecut acest loc mirific: arheologul Alexandru Odobescu în 1861, Principele Carol la 1867, Regina Maria în 1926, Principesa Elena în 1935, istoricul Virgil Drăghiceanu și prof. Aurelian Sacerdoțeanu.

În aceeași zi am mers la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Grămești (vezi impresii), o bijuterie din lemn datând din veacul al XVII-lea, dar și spre Mănăstirea Bistrița vâlceană în căutarea unui alt schit deosebit. Este vorba despre Schitul Păpușa, o bisericuță cocoțată pe înălțimi deasupra Cheilor Bistriței și a Mănăstirii Bistrița pe care am zărit-o de mai multe ori în timpul vizitelor anterioare din zonă.

Citisem undeva că se poate ajunge cu autoturismul până sus, drumul fiind reabilitat în anii din urmă. Am oprit autoturismul înainte de a traversa podul peste râul Bistrița spre Mănăstirea Arnota și am întrebat un grup de femei pe unde e drumul de acces către schit. Din păcate ori au explicat ele alambicat ori am înțeles eu greșit astfel că am continuat pe DJ 646 urcând către ansamblul monahal Arnota (vezi impresii) trezindu-mă de fapt deasupra schitului. Am înțeles că nu e drumul corect, m-am întors și am descoperit calea cea bună: imediat după pod faceți stânga pe lângă casele sărăcăcioase de pe malul râului, mergeți circa 250 m apoi urmați covorul asfaltic către dreapta. Drumul începe a urca printre grădini, e îngust și împresurat de vegetație – circulați cu atenție. Într-un final ajungem la baza platoului pe care e amplasată bisericuța și lăsăm autoturismul lângă o sală mare de mese în aer liber (un prăznicar).

În jurul nostru nu e țipenie de om, doar sunetele naturii ne înconjoară. Desfacem sfoara care blochează portița de acces și intrăm în curtea schitului a cărui biserică e înconjurată de un cimitir sătesc. Biserica poartă hramul Sf. Grigore Decapolitul - Eleonul, masivul stâncos pe care e așezat lăcașul de cult purtând denumirea populară de Muntele Eleon – Muntele Măslinilor (locul Înălțării lui Iisus Hristos de lângă Ierusalim). Toponimul „Păpușa” apare încă din documente medievale și se referă probabil la forma de relief care semăna cu o păpușă mică (de cârpe probabil).

În fereastra pridvorului citim o hârtie veche, traducerea pisaniei cioplite în piatră, care ne spune că același stareț al Mănăstirii Bistrița întâlnit la „44 de Izvoare” este ctitor și aici, chir Ștefan egumen, la 1712 suportând cheltuiala ridicării bisericii, pe temelii străvechi.

Din nou ne place arhitectura simplă a bisericuței de pe vârf de stâncă și aceleași decoruri de bază (un brâu tip zimți de fierăstrău). De data aceasta lăcașul se înalță spre cer prin intermediul unei turle octogonale pe bază pătrată. Prin geamurile pridvorului închis zărim pisania, ancadramentul ușii și o parte din naos și catapeteasmă. Pictura realizată în anul construcției, 1712, e degradată, multe nume fiind scrijelite pe pereți în epoci mai puțin prielnice.

Ca și celălalt schit vizitat, și la Păpușa au poposit oameni de seamă ai culturii românești și mai mult ca sigur capete încoronate. Istoricul Alexandru Odobescu însoțit de pictorul Heinrich Trenk va vizita schitul pe la 1860 și ceva, pictorul Carol Pop de Szathmary va pune pe pânză imaginea acestui loc, istoricul Aurelian Sacerdoțeanu va investiga istoria lăcașului etc.

Citind că la acest schit au locuit călugării-cărturari de la mănăstirea Bistrița, precum și faptul că în chiliile cocoțate aici a funcționat o școală în secolul al XIX-lea nu poți să nu te gândești la atmosfera liniștită și propice desfășurării acestor activități culturale.

Așezarea pitorească a schitului e accentuată de culorile ruginii ale toamnei; de pe marginile abrupte ale versantului se deschide o panoramă frumoasă asupra văii râului Bistrița și a mănăstirii omonime. Din partea opusă vedem partea superioară a Cheilor Bistriței vâlcene, poteca de acces și gura de acces în Peștera „Sf. Grigore Decapolitul”.

Concluzii. Dacă ați vizitat toate obiectivele importante din Oltenia de sub Munte și totuși zona vă atrage ca un magnet vă îndemn să căutați și punctele de atracție de mai mică amploare, veți fi surprinși de frumusețea naturii și liniștea sufletească indusă de aceste locuri. În arealul geografic al comunei Costești există multe obiective pitorești și frumoase trasee montane. Să pornim la drum!

---

VIZUALIZĂRI: 2770 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI