Trei perle ale litoralului dalmat

TIPĂREȘTE

Sibenik

Scurta întrevedere pe care ne-a acordat-o Sibenikul nu aş putea s-o încadrez nicidecum la capitolul „turism cultural”. Nici n-am avut intenţia; şi intervalul de timp, dar şi temperatura ambientală ne erau potrivnice. Şi în plus, Tati chiar nu se simţea prea bine după ce colindaserăm toată dimineaţa prin Parcul Naţional Krka. După ce am lăsat maşina într-o parcare cu plată lângă port (din acelea cu sistem civilizat de plată, adică iei un cupon la intrare, se ridică bariera, intri, plăteşti la ieşire la un ghişeu, cash sau cu cardul, se ridică bariera, ieşi), am pornit-o în direcţia centrului vechi.

Sibenik se află la gura de vărsare a Râului Krka în Marea Adriatică, într-un golf de formă lunguiaţă, paralel cu ţărmul, a cărei îngustă deschidere la mare şi vecinătatea strânsă a insulelor arhipelagului care poartă acelaşi nume cu al oraşului au constituit de-a lungul secolelor bariere naturale în calea atacatorilor. Atestat prima dată în 1066 în Carta regelui croat Petar Kresimir al IV-lea, fiind pentru scurtă vreme chiar scaun domnesc pentru acesta, se consideră că Sibenikul este printre puţinele oraşe dalmate fondate de slavi, spre deosebire de majoritatea celorlalte „celebrităţi”, care au fost „năşite” de greci, iliri sau romani. În tot cazul, este cel mai vechi oraş croat de pe malul estic al Adriaticii. Istoria lui a fost zbuciumată, fiind cucerit de veneţieni în 1116, care însă l-au fortificat, construind nu mai puţin de 4 cetăţi, dintre care 3 în jurul oraşului (Cetatea Sf. Mihail, a Sf. Ivan, Subicevac) şi una pe o insulă din faţa portului (Cetatea Sf. Nicolae). Nu e de mirare deci că turcii au încercat să tot cucerească Sibenikul de pe la sfârşitul sec. 15, dar nu prea au reuşit. Veneţienii şi-au lăsat nobila amprentă şi în arhitectura palatelor, bisericilor şi clădirilor civile construite în oraş. După căderea Republicii Veneţiene, în 1797, Sibenikul a revenit Imperiului Habsburgic, iar după al doilea război mondial a aparţinut Iugoslaviei până în 1991, când Croaţia şi-a declarat independenţa.

Am luat-o aşadar în stânga portului, pe faleza liniştită a oraşului, dubios de liniştită pentru un oraş dalmat în miez de vară. În curând avea să se elucideze misterul, pasămite majoritatea turiştilor se găsea aglutinată în centrul vechi, pe străduţele înguste sau pe la cafenele şi terase. Am intrat şi noi în această zonă prin una din porţile de piatră veche ale oraşului şi dintr-o dată a fost ca şi cum am fi trecut în altă dimensiune. Primul lucru care ne-a ieşit în cale a fost o mică piaţetă, în care un vechi palat ducal găzduieşte în prezent Muzeul Oraşului Sibenik. Am admirat contrastul delicat dintre alburiul pietrei şi turcoazul marin cu care erau vopsite obloanele de lemn (de care urma să-mi umplu sufletul în următoarele ore în Sibenikul vechi!) şi ne-am continuat drumul. Dreapta sau stânga? Din dreapta ne ademenea maiestuosul turn cu ceas al Bisericii Sf. Barbara, dar din stânga răzbătea ceva mai multă rumoare, aşa că ne-am hotărât rapid spre acea direcţie.

Şi n-am dat greş, căci am ajuns simplu şi curat chiar în punctul zero al oraşului vechi, în Piaţa Republicii Croate, după cum îi zice în zilele noastre (Trg Republike Hrvatske), dominată, fără doar şi poate de silueta impunătoare a Catedralei Sf. Iacob (Sveti Jakob). Construită timp de mai bine de un secol (1431-1536) de câteva generaţii de meşteri veneţieni, purtând semnătura unui celebru arhitect dalmat, Jurai Dalmatinac, ale cărui merite sunt recunoscute şi în ziua de azi, catedrala este considerată singura din Europa renascentistă clădită prin tehnica asamblării unor elemente prefabricate. Uniformitatea pietrei de construcţie este un alt element definitoriu al edificiului, piatra de construcţie provenind dintr-o singură carieră. A suferit masiv în urma bombardamentelor sârbe din 1991, dar a fost reconstruită ulterior, folosindu-se piatră din cariera originală, care însă diferă un pic ca şi culoare faţă de cea de acum câteva sute de ani. Din sep. 2000, Catedrala Sf. Iacob din Sibenik este inclusă pe lista obiectivelor protejate UNESCO.

Am fost singura din familie care ar fi vrut să viziteze catedrala, iar ceilalţi erau dispuşi să nu mă împiedice, dar de data asta am păcătuit grav prin a purta o ţinută care nu-mi acoperea umerii, ceea ce era inadmisibil pentru doamna care tăia bilete la intrare. Am renunţat fără prea mari regrete şi m-am mulţumit să-i dau un ocol bisericii prin exterior, să admir celebra „uşă a leilor” (o intrare laterală străjuită de 2 lei de piatră, deasupra cărora sunt 2 statui care îi reprezintă pe Adam şi pe Eva), precum şi frumoasa rozetă dantelată de deasupra intrării principale. Am acordat puţină atenţie şi statuii din mijlocul pieţii care îl reprezintă pe Ivan Mestrovic, un important artist croat (autorul, printre altele, al statuilor lui Carol I şi a lui Ionel Brătianu din Bucureşti!), dar şi vechii logii a oraşului, în prezent transformată în terasă de restaurant.

Tati şi Băieţel s-au declarat satisfăcuţi cu cât au văzut şi s-au decis să rămână la o cafea şi o răcoritoare pe la vreo terasă, iar eu şi cu Isteţica am pornit-o în sus, pe străzile în trepte ale oraşului. Am urcat chiar din Piaţa Catedralei, prin spatele statuii lui Mestrovic, pe o scară care ne-a condus la vechiul Palat Pellegrini, o parte a lui fiind transformată într-o mâncătorie de fiţe. Aparţinând cândva vechii familii nobiliare care i-a împrumutat şi numele, palatul îmbină, ca majoritatea clădirilor vechi din Sibenik, elemente renascentiste de sec. 16 şi baroce de sec. 17-18, fiind clădit prin îmbinarea mai multor case medievale.

Doar câţiva paşi am mai făcut şi ne-am trezit cu adevărat în inima tihnită, dar palpitând de istorie, a vechiului Sibenik! Ziduri de piatră alburie, obloane verzi şi turcoaz, uşi de lemn împodobite cu plante agăţătoare, străduţe înguste cât abia să poată merge 2 oameni unul lângă altul! Porticuri care fac trecerea dintr-o lume de vis într-o lume şi mai de vis! Mi-a reţinut atenţia o inscripţie veche în limba latină, deasupra unei porţi de piatră: „Recte Faciendo Neminem Timeas” (Nu trebuie să ai teamă dacă faci numai bine).

Mănăstirea Franciscană ne-a întâmpinat cu o firidă săpată în stâncă în care se găsea un ansamblu statuar reprezentând o muritoare care se roagă în genunchi la Fecioara Maria. O doamnă mătura cele câteva frunze căzute prematur pe jos, dar intrarea în biserică am găsit-o zăvorâtă. Ajunsă acasă, am descoperit în mediul virtual câteva date interesante despre acest locaş de cult. Pe la mijlocul sec. 17, călugării de la Mănăstirea Franciscană de pe Insula Visovac (insula din mijlocul lacului omonim ce se află în prezent în Parcul Krka) au migrat în Sibenik, fugind din calea turcilor. Ulterior, ei au ajutat mult populaţia oraşului în timpul unei epidemii de ciumă, iar ca răsplată li s-a permis să-şi construiască altă mănăstire în Sibenik. Aceasta nu a fost construită de la zero, ci este de fapt un complex arhitectonic ce uneşte mai multe clădiri, dintre care cea mai importantă e Palatul Foscole, vechi palat veneţian de sec. 15. Biserica mănăstirii însă, Biserica Sf. Laurenţiu (Sveti Lovre) a fost ridicată la finele sec. 17.

Ne-am continuat drumul pe la umbra zidurilor înalte şi răcoroase, urmărind indicatoarele care ne îndreptau pe nişte scări în sus, spre Grădinile Medievale, cândva aparţinând şi ele Mănăstirii Franciscane. Am intrat într-o incintă acoperită cu mese şi scaune, centrată de o veche fântână de piatră. Grădinile sunt în imediata vecinătate, nu foarte întinse, dar îngrijite. Câteva bănci te invită la relaxare şi reverie, în timp ce admiri turla şi frontonul triunghiular al bisericii, iar susurul micii fântâni arteziene acoperite cu muşchi întregeşte tabloul idilic din care îţi vine să nu te mai desprinzi…

Dar te desprinzi până la urmă cu un oftat şi te duci să-ţi trăieşti viaţa în continuare! Alt indicator: tot în stânga, spre cimitirul Sf. Ana şi Fortul Sf. Mihail. Cimitirul e chiar la baza fortului, dar o doamnă tocmai încuie poarta când noi ajungem. Nu stăm prea mult pe gânduri şi ne cumpărăm bilete de intrare în cetate, 35 de kuna bucata (cam 5 euro). Din pliantul de prezentare, aflăm că fortul a fost construit de veneţieni peste fortificaţii mai vechi, în scopul evident de a ţine piept atacatorilor otomani şi de a oferi adăpost locuitorilor urbei. Îşi trage numele de la Biserica Sf. Mihail, care s-a aflat pentru multă vreme între zidurile cetăţii; biserica nu s-a putut conserva, dar cetatea şi-a păstrat numele sfântului protector al Sibenikului. Zidurile de apărare au fost supuse multor atacuri vrăşmaşe de-a lungul secolelor, au fost distruse şi reconstruite, aşa că ceea ce vedem noi azi sunt fragmente datând din mai multe perioade.

Ultima recondiţionare a locului este de dată foarte recentă; după 2 ani de cosmetizare, cetatea a fost redeschisă publicului vizitator în 2014, iar bună parte din interiorul său este ocupat de o scenă în aer liber cu un modern amfiteatru cu capacitate de 1077 de locuri, destinat spectacolelor, în special muzicale. Noi am acordat doar o mică atenţie interiorului şi ne-am focusat mai ales pe imaginile splendide ale oraşului şi portului văzute de pe zidurile cetăţii. Deşi construită pe o stâncă ce se înalţă doar cu vreo 60 m deasupra mării, Cetatea Sf. Mihail mi-a oferit una dintre cele mai frumoase panorame pe care le-am văzut vreodată, poate şi din cauză că totul era acoperit cu o pudră aurie sub lumina soarelui de după-amiază târzie!

Am coborât din cetate şi apoi pe alte străzi formate din trepte până la faleză, ne-am mai abătut un pic, doar un pic prin inima oraşului vechi, apoi ne-am recuperat băieţii, care îşi reveniseră în mare măsură şi am plecat mai departe, căci seara nu era departe şi ne aşteptau gazdele noastre din Marina…

Trogir

În Marina rezervasem un apartament pentru 3 nopţi. Unul din obiective era oraşul Trogir, „perla Adriaticii”, aşa cum l-am găsit descris, dar nu-mi era foarte clar când anume îi va veni rândul. Dacă până la sosirea în Marina programul excursiei fusese respectat literă de lege, din momentul acela s-a produs ceva… poate obosiserăm un pic, dar parcă doream un ritm ceva mai relaxat, în fond era vacanţă, nu trebuia musai să călărim toată ziua drumurile, aveam nevoie şi de puţină relaxare… De fapt, declicul l-am simţit în momentul în care am văzut prima dată plaja din Marina, în prima seară. Pe socoteala de acasă erau trecute Trogir şi Split pentru a doua zi; între Sibenik şi Marina deja am inversat obiectivele, devansând Insula Brac (cu celebra ei plajă Zlatni Rat, pe care toate ghidurile o recomandau ca pe un must see) faţă de cele 2 oraşe. Ei bine, când am păşit întâia dată pe micuţa plajă din Marina, când am zărit golful imens luminat de razele lunii, mi-am zis: „Ce rost are să alergăm juma’ de zi ca să vedem ce? o plajă? Păi plajă avem şi aici, chiar dacă nu-i aşa celebră! Las’ că ne-am mai dus noi şi altădată la pomu’ lăudat cu sacu’… ” Deci, de comun acord cu Tati, şoferul familiei, am hotărât să rămânem a doua zi „acasă”, să ne prăjim la soare şi să ne bălăcim cââât e ziua de lungă! Cât despre părerea copiilor, o cunoşteam deja: să ne trezim la 12 ziua, să frecăm netu’, să mâncăm şi iar să frecăm netu’; naşpa în maşină, că nu e net.

Dar ţi-ai găsit?! Am desfăşurat noi activităţile programate cu mare succes în cursul dimineţii, am făcut după masa de prânz (mic-dejun pentru Băieţel) şi o plimbare de voie prin paşnica Marina, dar… ne cam mâncau tălpile, mai ales că ştiam Trogirul la numai 12 km! Păi se hodineşte omul cât se hodineşte, dar cât să se mai hodinească?! Copiii au zis pas, aşa că m-am urcat în maşină, lângă Tati şi… pe cai!

Trogir este un oraş care se întinde pe continent plus 2 insule. Oraşul vechi se află pe o insulă artificială, despărţită de continent printr-un canal şi legată de Insula Ciovo printr-un pod. A fost fondat de coloniştii greci din insula Vis în sec. 3 î. H., când se numea Tragurion (de la grecescul tragos=ţap). Grecilor li se datorează şi planul ortogonal al străzilor din oraşul vechi. Istoria a adus pe aceste meleaguri neamurile cunoscute: romani, veneţieni, habsburgi. Trogir face parte din patrimoniul UNESCO, fiind considerat cel mai bine conservat complex romanesc-gotic nu doar din aria Adriaticii, ci şi din Europa Centrală. Cuprinde un nucleu central, cu vreo 10 biserici şi multe case de sec. 13, apărate (de ceva vreme doar la modul simbolic) de ziduri groase, făcute şi răs-făcute după repetate demolaţiuni.

Am parcat undeva lângă un spital de copii, într-o parcare cu plată, de acelaşi gen ca cea pe care v-am descris-o la capitolul „Sibenik”. Deci stres minim, urma să plătim „cât face” la plecare. Am ieşit în curând la canalul care desparte partea continentală de oraşul vechi, am traversat un pod de lemn super-arcuit, dincolo de care erau nişte tarabe cu suveniruri, pe care le-am depăşit impasibili şi ne-am oprit să studiem harta obiectivelor turistice pe un panou. Am hotărât să începem cu partea dreaptă, în care se zărea deja un turn cilindric. Turnul Sf. Marcu, construit de veneţieni prin sec. 15, a fost folosit de aceştia ca depozit de artilerie şi, pentru o vreme, a fost conectat cu „vecina” sa, Citadela Kamerlengo, făcând parte, evident, din sistemul de fortificaţii al oraşului.

Kamerlengo se vedea în toată splendoarea ei dincolo de un teren de sport cu gazon şi ne atrăgea ca un magnet! Am lăsat pe stânga o străduţă idilică şi turnul Mănăstirii Sf. Mihail şi ne-am îndreptat glonţ spre cetatea Kamerlengo, unde am prins ultimul tren, ca să zic aşa, adică am fost printre ultimii vizitatori din seara aceea. Am plătit câte 20 de kuna biletul de intrare şi am pătruns în incinta transformată în prezent în sală de spectacole, mult mai puţin impozantă însă decât cea de la Sibenik. Ne-am cocoţat pe ziduri şi în vechiul turn de apărare, în prezent hotel de lux pentru câţiva porumbei. Într-una din nişe, am remarcat stalactite şi stalagmite formate din piatra de construcţie în sutele de ani, exact cum se formează în peşteri! Şi am admirat mai ales marea cu zecile de bărcuţe şi oraşul vechi, cu turlele bisericilor străpungând cerul albastru de vară!

În faţa cetăţii şi în imediata ei apropiere, pe faleză, am întâlnit apoi o sumedenie de mici tarabe unde domnişoare şi domnişori vindeau tot felul de excursii prin împrejurimi. Tati trăia încă regretul renunţării la vizitarea insulei Brac, unde mai pui că acum i se pusese pata pe alte insule, Hvar şi Vis, despre care ne împuiase capul Ian, gazda noastră. Era o excursie în cele 2 insule şi încă nu mai ştiu pe unde, dar costa puţin peste 100 de euroi de căciulă (şi noi eram 4 căciuli) şi mai începea şi cu noaptea în cap, ceea ce, sincer, nu mă încânta deloc. De altfel, nu m-ar fi deranjat deloc dacă nu am fi luat nici o excursie, dar pe Tati îl mâncau tălpile mai rău decât pe mine. Până la urmă am făcut un compromis şi am achiziţionat totuşi o excursie de jumătate de zi, cu barcă rapidă, cu masă inclusă, la 55 euro bucata şi care începea de la ora 15 a zilei următoare! Rezultă încă o dimineaţă de relaxare pe micuţa plajă din Marina! Yes!

Ne-am continuat plimbarea pe faleza străjuită de palmieri şi ocupată în partea dinspre oraş de un şir nesfârşit de terase ademenitoare. Am încercat să intrăm în Biserica Sf. Dominic (sec. 13), dar era slujbă şi am renunţat. Am defilat prin faţa imperialului Palat Lucic (sec. 13), apoi am intrat în oraş prin Poarta Sudică (sec. 16). Moment în care, ca şi în Sibenik, am avut impresia de teleportare în alt timp! Mai mult cu ochii pe sus, la zidurile de piatră, aceeaşi piatră alburie, punctată aici însă de obloane vopsite mai ales în maro, la terminaţiile neregulate ale caselor, la puţinele balcoane dantelate, de moştenire veneţiană… Ici-colo o turlă de biserică, un blazon vechi, o statuetă… Am intrat la un moment dat într-o bisericuţă, pe care nu mai ştiu cum o cheamă, unde, pentru suma de 10 kuna am putut admira o colecţie de sculpturi.

Am mai cotit-o pe vreo 2 străduţe şi ne-am trezit în piaţa oraşului, în mare parte acoperită cu terase turistice, aşa cum prevăd timpurile moderne. Dar pe noi ne interesau mai mult timpurile ălea mai de demult, sau ce lucruri minunate ne-au lăsat ele moştenire. Păi şi am admirat mai întâi pereţii exteriori ai vechii primării, acoperiţi cu blazoane nobiliare. Apoi loggia decorată cu basoreliefuri de piatră şi cu o mândreţe de turn cu ceas, care chiar funcţiona adecvat! Am pătruns şi în mica biserică Sf. Barbara (sec. 9-11), în care este amenajat un colţ dedicat amintirii eroilor croaţi. N-am avut parte să vizităm nici Catedrala Sf. Laurenţiu, căci nu se putea intra, din cauză de eveniment privat. M-am mulţumit să admir şi să imortalizez superba uşă romanică de la intrarea principală, ce seamănă izbitor de tare cu cea a Catedralei Sf. Iacob din Sibenik. Uşa este păzită de asemenea de 2 lei de piatră şi, ca şi aceea, de părinţii omenirii, Adam şi Eva. Catedrala Sf. Laurenţiu a fost construită pe locul unei mai vechi biserici, distruse de sarazini pe la începutul sec. 12. Ridicarea sa s-a petrecut în etape succesive, între 1193 şi aproximativ anul 1500. Celebra uşă a fost sculptată de nu mai puţin celebrul meşter Radovan, care a revoluţionat arta religioasă a vremii, cel puţin pe plan local, prin faptul că a înfăţişat-o pe Eva doar în hainele în care a făcut-o… Creatorul (că ea n-a avut o mamă, sărăcuţa!). Turnul bisericii (în care ce m-aş mai fi urcat!), de 47 m, a fost şi el construit în etape succesive, de aceea fiecare nivel aparţine unui stil diferit, dar în totalitatea sa reprezintă o adevărată delectare a ochiului şi sufletului!

Ne-am mai foit un pic pe străduţele înguste, am intrat şi într-un restaurant amenajat printre coloanele unui vechi palat (doar să ne minunăm şi să fotografiem, burticile noastre erau rezolvate), apoi am ieşit din oraşul vechi şi am făcut câţiva paşi şi pe podul care duce spre Insula Ciovo, de fapt ne-am dus şi ne-am întors pe pod. Am ocolit prin dreapta oraşul vechi, fără să mai intrăm în el, am imortalizat şi Poarta de Nord (Kopnena Vrata), principala intrare în Trogir pe vremea veneţienilor, decorată cu leul înaripat veneţian şi purtând pe cuşmă statuia Sf. Ioan de Trogir, sfântul patron al oraşului (fost episcop de Trogir în sec. 12). Curând am ajuns la podeţul curbat de lemn, pe care l-am traversat în sens invers şi am pornit-o către „casă” însoţiţi de un spectaculos apus de soare.

Split

Splitul l-am lăsat pentru dimineaţa plecării din Marina spre următoarea destinaţie, că oricum ne cam aţinea calea. Am parcat, ca de obicei, aproape de centrul vechi şi ne-am început incursiunea în istorie păşind pe sub portalul vechii Porta Ferrea. Split a fost fondat, ca şi vecinul Trogir, de colonişti greci, cu vreo 600 de ani înainte de venirea pe lume a lui Iisus, dar romanii au pus în curând ochii pe micuţa aşezare de la malul mării, căreia, după cum obişnuiau, i-au schimbat numele din Aspalathos în Spalatum, oricum, tot ceva de genul. Temutul oprimator al creştinilor, împăratul Diocletian, a făcut în anul 305 un gest nemaiîntâlnit până atunci: după o domnie lungă pentru acele vremuri, 21 de ani, în care a stabilizat şi reformat Imperiul Roman, a abdicat de la tron, adică a ieşit la pensie. Acest moment însă a fost foarte bine pregătit de împăratul tiran, pe care îl aştepta pe ţărmul dalmat al Adriaticii, la Spalatum, un palat-fortăreaţă cum nu se mai văzuse, căci ordonase să fie ridicat încă de prin 295! Diocletian a trăit aici până la sfârşitul zilelor sale, apoi a fost înhumat în mausoleul pe care şi-l pregătise în acest scop, în incinta zidurilor inexpugnabile. Apartamentele imperiale se găseau în sudul complexului, în vecinătatea mării, iar gărzile, sclavii şi cei care se ocupau cu administrarea domeniului trăiau în nord.

După moartea temutului despot, Roma a acordat libertăţi nesperate tinerei religii creştine, care a înflorit pe întregul teritoriu al Imperiului Roman, inclusiv în Dalmaţia. De aceea, palatul lui Diocletian a fost multă vreme ocolit de localnici, considerat un loc păgân şi blestemat. În imediata lui apropiere prospera însă metropola Salona (azi Solin). Bogăţiile ei au atras mulţi invadatori şi, prin sec. 7, după repetate invazii avaro-slave, supravieţuitorii Salonei şi-au căutat refugiul între vechile ziduri ale palatului lui Diocletian, unde şi-au construit case, prăvălii şi biserici. Noul oraş Split a înflorit, fiind favorizat de apropierea mării şi de apărarea conferită de zidurile înalte, punctate din loc în loc de 16 turnuri de apărare. Povestea a continuat aşa cum bănuim, cu intrarea în scenă a veneţienilor timp de mai bine de 3 secole, apoi a austriecilor, chiar a francezilor. Azi, Palatul lui Diocletian este considerat cel mai bine conservat palat romanic, fiind inclus în patrimoniul UNESCO.

Vizita noastră a început cu Catedrala Sf. Domnius (Sv. Duje), numită după sfântul de origine siriană, fost episcop de Salona. Istoria se răzbună şi vechiul mausoleu al despotului a fost transformat în „trunchiul” catedralei, căreia i s-a adăugat ulterior un turn dantelat extrem de impozant, ultima oară reclădit în 1908 de ingineri austrieci. Trunchiul este construit din calcar alb şi din marmură adusă de pe insula Brac, iar uşile masive de lemn de la intrarea în catedrală sunt adevărate opere de artă romanică, purtând semnătura unui sculptor şi pictor croat celebru pe la începutul sec. 13, Buvina Andrija. Vizitele se fac la anumite ore prestabilite şi noi a trebuit să mai aşteptăm vreun sfert de oră, timp pe care l-am petrecut prin împrejurimi, admirând şi făcând fotografii. Biletele de intrare au preţuri diferite, depinde dacă vrei să vezi doar catedrala sau şi tezaurul (care cuprinde moaştele Sf. Duje, dar şi icoane şi cărţi vechi) sau dacă doreşti să urci în turn. Deşi sunt o mare amatoare de imagini vizualizate de la înălţime, de data asta am zis pas, mulţumindu-ne doar cu catedrala-mausoleu. Care nu m-a impresionat foarte tare; am bifat-o şi am pornit mai departe la plimbare.

Căci asta ne propuseserăm în mod special să facem, să ne plimbăm, să respirăm atmosfera locului! „Fără muzee! ” hotărâserăm, aşa că nu ne-am apropiat nici de Muzeul Etnografic, nici de cel al Oraşului, deşi probabil că ar fi meritat. Am admirat tot pe dinafară Templul lui Jupiter, decorat cu un sfinx negru, unul din cei 2 aduşi de Diocletian din Egipt.

Am coborât şi în fostele pivniţe imperiale, transformate în zilele noastre în spaţiu comercial. Am citit anterior păreri care criticau acest demers, dar mie nu mi s-a părut o idee deplasată, oricum nu ştiu ce s-ar fi putut organiza în spaţiul central ocupat de acele standuri şi oricum se pot vizita (contra cost, desigur) pivniţele „laterale” de către cei doritori a aprofunda istoria locului. Isteţica a cumpărat de aici o gravură foarte faină care îi reprezintă pe componenţii trupei Beatles.

Ne-am continuat o vreme rătăcirea voită pe străduţele înguste, umbrite de pereţii alburii cu care deja v-am obişnuit, ne-am rătăcit şi printre acadele colorate într-un magazin de profil, ne-am ostoit foamea din mers cu ceva plăcinte cu brânză şi spanac, proaspete şi gustoase. Am traversat piaţete minuscule, de forme neregulate, ne-am ridicat în repetate rânduri privirile pe urmele plantelor căţărătoare până la nivelul cel mai de sus al clădirilor, acolo unde se uscau în soare rufe colorate, pe sârme întinse de la o casă la alta.

Am ieşit apoi pe faleza decorată cu palmieri, bănci şi rondouri de flori, am mers până în capătul ei vestic, până la Piaţa Republicii, unde era un mic târg cu produse hand made. Ne-am depărtat iar de mare pe o stradă pavată cu gresie şi mărginită de tot felul de magazine, în mare parte închise în acea după-amiază de sâmbătă, am căscat ochii pe la vitrine şi ne-am amuzat cu o pâlnie imensă plantată în mijlocul drumului care capta din când în când un jet de apă pornit dintr-unul din zidurile învecinate. Am dat într-o altă piaţă, ne-am uitat pe hartă şi am recunoscut Teatrul Naţional într-o clădire romantică, văruită în galben. Ne-am întors pe acelaşi drum, ne-am bucurat să reîntâlnim mirosul familiar al mării. Tocmai veniseră vreo 2 vase de croazieră în port, ceea ce însemna că oraşul vechi, şi-aşa plin de toate neamurile de turişti, se va aglomera şi mai tare, deci…

Călătorului îi şade bine cu drumul, deci nici noi n-aveam de ce să facem excepţie. Am părăsit Splitul încântaţi, dar nerăbdători să vedem ce ne rezervă viitorul apropiat!

În loc de concluzii: Deşi au multe elemente comune, cele 3 oraşe se deosebesc major şi nu cred că e adevărat ceea ce am citit la un moment dat înainte de plecarea în Croaţia: dacă l-ai văzut pe unul, atunci le-ai văzut pe toate. Nicidecum! Fiecare are un ceva al lui care îl face special şi unic, un ceva pe care dacă vrei să-l descoperi, trebuie să te duci acolo, să te laşi sedus, înlănţuit, vrăjit! Dacă o să mă întrebaţi care mi-a plăcut cel mai mult, nu o să vă pot răspunde, pentru că m-au vrăjit toate 3, fiecare în alt fel!

Rog Web-ul a ataşa ilustraţia muzicală următoare:

https://www.youtube.com/watch?v=7DKBKZ8Cxeo

---

VIZUALIZĂRI: 3549 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI