La pas prin Râmnicu Vâlcea de Ziua Națională a României

TIPĂREȘTE

Îmi doream de câțiva ani buni să mai ajung în Râmnicu Vâlcea și prin împrejurimi, pe Valea Oltului, pe la Olănești și Govora. Nu mai fusesem de pe vremea studenției... Și dacă tot am decis că nu iubim Bulgaria într-atât încât să ne mai băgăm niște bețe-n nas taman de Ziua Națională a României, am zis hai să mergem într-un loc cu rezonanță! ???? De exemplu, în locul în care s-a cântat prima dată „Deșteaptă-te, române!” .

De fapt, nu cred că prin Râmnic am adăstat în trecut mai mult de o oră, două. Îmi amintesc o vacanță cu părinții, nici nu mai știu câți ani aveam și o colină mică de unde se vedea frumos orașul; am rămas cu un sentiment plăcut, mi-am dorit să revin. Și iată că în sfârșit s-a întâmplat.

Aveam 3 zile pline de petrecut în zonă, duminică, luni și marți. Voiam să îmbinăm utilul cu plăcutul, adică ședințele de răsfăț oferite de hotelul unde ne cazasem cu plimbări de voie prin natură și cu vizitarea câtorva muzee și lăcașuri de cult. În Rm. Vâlcea țineam musai să vedem Casa Memorială Anton Pann și Casa Simian (Muzeul de Artă) și, cercetând un pic adresele lor virtuale, mi s-a confirmat ceea ce bănuiam deja: luni vor fi închise. Așa că am hotărât să începem cu ele.

De fapt, am început cu... o pauză, așa cum se cuvine într-o minivacanță de relaxare! ???? După circa o oră de bălăceală și bulbuceală la piscina hotelului, ne-am uscat pletele și-am pornit. Nu spre Casa Memorială (care era la 2 pași de noi), nici la Muzeul de Artă (alți 2 pași), ci am zis să începem cu obiectivul situat la cea mai mare depărtare, pentru care am folosit mașina proprie. Este vorba de Muzeul Satului Vâlcean, e de fapt în Bujoreni, imediat în nordul municipiului, iar până în mica parcare am avut de străbătut doar vreo 4-5 km.

Era cam 11 dimineața, vreme ok pentru final de noiembrie, soare cu ceva nori și câteva grade cu plus – perfect pentru o astfel de incursiune! Ne-a întâmpinat o frumoasă poartă vâlceană de lemn sculptat, pe care am găsit-o deschisă. În stânga intrării, un panou cu tot felul de informații utile, printre care programul de vizitare (L 9-16, Ma-D 9-17; deci zilnic!) și tarifele practicate (6 lei – bilet normal; 5 lei pentru grupuri de cel puțin 10 elevi sau studenți; 4 lei – pensionari; 10 lei – taxă ghidaj; 100 lei/oră!! – taxă foto). Nu se zărea nimeni prin preajmă, așa că am decis să ne începem vizita și-om plăti noi când ne-o trage cineva de mânecă... Nenea responsabil de muzeu ne-a ginit însă rapid, în nici 5 minute a apărut de pe undeva și i-am înmânat bănuții. Doar pe bilete, normal; taxa foto a zis că se referă la foto profi, deci nu se aplică în ceea ce ne privește, n-avem decât să pozăm cât vrem.

Muzeul funcționează din 1974; pe o suprafață de 8 ha ce acoperă panta lină a unui deal, el încearcă să reproducă o așezare rurală tipic vâlceană. Absolut toate construcțiile sunt autentice și au fost transferate din diverse gospodării, de pe întreg teritoriul județului: case cu prispă sau cu foișor, mai simple sau mai înstărite, anexe tradiționale, o casă-culă (numită chiar Bujoreanu, după proprietarul său, datată 1806-1812), un han sătesc din 1899, o moară de la înc. sec. 19, un scrânciob, o stână de munte (1915-1922), o fierărie, un conac de vie, fântâni de hotar, stupine, troițe pentru pomenirea morților etc. Să nu uit școala primară, e prima care te întâmpină într-o frumoasă grădină, chiar în stânga intrării! Și să nu uit un cuvânt nou pe care l-am învățat, „varniță” – groapă pentru ars varul. O mențiune specială pentru cele 3 biserici de lemn foarte, foarte vechi: 1775,1771 și 1665; ultima provine din satul Anghelești și este considerat cel mai vechi lăcaș liturgic de lemn atestat documentar din Oltenia.

Ne-am plimbat în voie pe ulițele „satului” , am deschis portițele, am pătruns în gospodării, am admirat îndeaproape zidurile de piatră sau de lemn, îmbinările, streșinile, cornișele, stâlpii sculptați, toate acele decorațiuni rustice închipuind simboluri și semne din străbuni. Pe fațada fiecărei construcții se află câte o plăcuță explicativă în română și engleză, cu câteva informații sumare despre ceea ce reprezintă edificiul respectiv. E drept, ușile sunt încuiate, casele nu pot fi vizitate prin interior, dar nu cred că am ratat să mă cocoț în vreo prispă sau vreun foișor! ???? Chiar și așa, îți poți face o idee despre viața sătenilor vâlceni acum o sută sau două de ani.

În plus, mi-a plăcut că totul arată foarte îngrijit, iarba tăiată, grădinile îngrijite, rondurile de flori de asemenea. Am văzut și stupi de albine „contemporani” . Există și un mic amfiteatru (destul de bine integrat în peisaj), probabil că atunci când vremea și timpurile permit, aici se desfășoară tot felul de evenimente. Între proprietățile de sus, de pe deal și pădure este un gard de nuiele împletite, dar pădurea „coboară” pe alocuri prin „sat” , te poți plimba pe cărare, pe la umbra copacilor. Noi am petrecut vreo 2 ore pe-acolo, am fi putut mai mult, însă ne mai așteptau și altele de văzut...

... După masa de prânz, ne-am continuat explorarea cu Casa Memorială Anton Pann. Am găsit-o în chiar centrul orașului, pe str. Știrbei Vodă nr. 4, într-un mic scuar în care tronează și bustul marelui om de cultură. E imposibil să n-o remarci: o casă țărănească văruită în alb orbitor, cu pridvor înalt și contraforți.

Am coborât în demisol, acolo am găsit casa de bilete, de fapt un mic birou unde ne-a întâmpinat doamna custode. Muzeul e deschis zilnic între 9 și 17, mai puțin lunea. Am cumpărat bilete, 5 lei bucata (nu mai rețin dacă erau ceva reduceri pentru alte categorii de vârstă) și am întrebat dacă avem voie să fotografiem; răspunsul a fost negativ, ceea ce ne-a cam tăiat elanul. Nu e prima dată când ne întâlnim cu această regulă absurdă și zău dacă-i înțeleg rațiunea!... În fine...

Doamna a început să ne povestească despre casă și Anton Pann, genul acela de lecție învățată pe de rost, expusă cu o intonație specifică, din care oricum nu reții mare lucru. Pe urmă ne-a lăsat câteva minute să admirăm obiectivele din această sală, în general poze și desene vechi. La final ne-a însoțit la etaj, unde îmi amintesc că sunt 4 camere, câte 2 de-o parte și de alta a unui culoar central, mobilate și decorate în stil tradițional de secol 18-19; le-am putut vedea doar din prag, dincolo de cordoanele fixate în dreptul intrărilor.

Am întrebat dacă au vreo broșură-ceva de vânzare, întru aducere aminte viitoare și am cumpărat una ce prezintă câteva informații sumare și niște fotografii mici, în care culoarea dominantă este maro; mai bine decât deloc.

Pe scurt, casa a fost construită la mijlocul sec. 18 și i s-a spus „casa papistășească” , pentru că a aparținut unui catolic. Ea l-a găzduit pe Anton Pann în repetate rânduri, în intervalele 1826-28 și 1836-40, o vreme acesta activând ca profesor de muzică bisericească la seminarul din Rm. Vâlcea. Inițial casa s-a aflat pe drumul spre Olănești și a fost translatată pe distanța de aproape 38 m în 8 nov 1982, cu ocazia sistematizării orașului, pentru a fi salvată de la demolare. Expoziția datează însă din 1967, reorganizată fiind în 2007.

Următorul obiectiv era Casa Simian, sediul Muzeului de Artă Vâlcea. Poate că în alte condiții nu ne-am fi înghesuit noi să vizităm un muzeu de artă într-o minivacanță de relaxare, dar văzusem poze cu edificiul, ce-mi suscitaseră maxim interesul. Adresa este str. Carol I nr. 25, între cele 2 muzee am mers pe jos vreo 10-15 minute, poate mai mult, având în vedere că ne-am tot oprit să admirăm și să fotografiem frumoasele edificii ce ne tot ieșeau în cale (o asemenea aglomerare de case frumoase rar mi-a fost dat să văd!).

Am recunoscut de departe vila scundă albă, cu ferestre boltite, dublate de feronerii dantelate. Am pășit dincolo de ușa de la intrare, și aici am fost întâmpinați de o doamnă custode, tot 5 lei costă biletul, același program de funcționare ca la Casa Anton Pann (ambele sunt secții ale Muzeului Județean Vâlcea „Aurelian Sacerdoțeanu” ) . Doar că aici, după o scurtă expunere, doamna ne-a lăsat să vizităm de capul nostru și s-a făcut că nu vede că pozăm în toate direcțiile (sau poate că aveam voie; sincer, mi-a fost teamă să întreb).

Superba vilă a fost ridicată pe la 1940, poartă semnătura a 2 mari arhitecți ai vremii, Gh. Simotta și N. Lupu și a aparținut familiei Nae și Tita Simian, ce dețineau o fabrică de încălțăminte în Rm. Vâlcea. Construcția îmbină extrem de armonios elemente arhitectonice variate – romanice, gotice, renascentiste. A fost comparată cu o vilă italiană, mie mi s-a părut că aduce cu o veche mânăstire medievală – peste tot acolade, linii blând unduitoare, lipsesc ușile, trecerea dintr-o încăpere în alta se petrece pe nesimțite, parcă ești purtat de-un val de mare... Mi-a plăcut mult! Plus șemineele discret ornamentate, vitraliile delicate, micile obiecte decorative...

Nici colecția artistică nu-i de lepădat, retinele și sufletele ni s-au bucurat deopotrivă. Am admirat câteva lucrări religioase, printre care vechile uși împărătești ale Mânăstirii Govora (1400 și ceva), am admirat tablouri și sculpturi semnate de autori celebri sau mai puțin cunoscuți, trecuți sau contemporani, printre care N. Grigorescu, N. Vermont, Sabin Popp, Sava Hentia, F. Storck, Gh. Petrașcu, N. Tonitza, C. Ressu, Sabin Bălașa. O remarcă deosebită asupra celor 14 lucrări ale lui I. Țuculescu, fiecare în parte o superbă explozie de culoare!

Ne-am terminat vizita în grădina interioară, centrată de un mic bazin și înconjurată de arcade sprijinite pe coloane de piatră cu capiteluri bogat ornamentate – un adevărat claustru. Absolut minunată Casa Simian, m-a uns pe suflet!

Când am ieșit, peste drum, printre case, ne-au atras atenția turlele răsucite ale unei biserici (în genul celor de la Mânăstirea Curtea de Argeș). Curioși, ne-am dus s-o vedem mai de aproape. Pridvorul boltit se odihnește pe stâlpi vărgați de piatră, frumos modelați în partea de sus, iar frontonul e decorat cu o bulină uriașă în care sunt pictați sfinții unul lângă altul, aliniați pe mai multe rânduri; de altfel, chiar așa se cheamă, Biserica „Toți Sfinții” . Evident, era închisă la ora aia, mi-ar fi plăcut să aruncăm o privire prin interior.

În față, în aceeași incintă, se află un fel de troiță dedicată eroilor neamului, iar în dreapta bisericii, un loc de joacă pentru copii într-un mic parc. Nu putea să lipsească nici de aici bustul lui Anton Pann!

Am ieșit prin spate, pe Calea lui Traian, apoi ne-am îndreptat spre Scuarul Revoluției, acolo unde se găsesc clădirile administrative ale orașului; între ele o fântână „în trepte” (nefuncțională la data vizitei noastre). Am urcat, chiar în față se profilează Monumentul Independenței; îl remarcasem în treacăt pe drumul dintre Casa Anton Pann și Casa Simian și aveam un feeling că acela era locul din amintirile mele, micuța colină de pe care admirasem cândva fermecătorul oraș...

Și da, așa e. Monumentul are la bază o nișă care adăpostește o sculptură înfățișând 2 copii. De aici pleacă în ambele părți câte un rând de scări de piatră către statuia de sus, reprezentând o tânără ce ține în mâna stângă steagul național. Întregul edificiu își datorează existența sculptorului vâlcean Ioan Iordănescu și sprijinului oferit de dr. Gh. Sabin, veteran al Războiului de Independență și a fost inaugurat în 1915, ca un omagiu închinat memoriei eroilor. În spatele monumentului, începe dealul Capela, numai bune de drumețit pe el... Și în față – orașul, așa cum se prezenta în flash-uri repetate, în amintirile mele...

... Ne-am mai plimbat un pic în ultima seară. Din mașină, întorcându-ne din peregrinări, observasem că fuseseră deja instalate decorațiunile de Crăciun și eram nerăbdători să vedem și noi „luminițele” . Drăguț! Un mic târg cu căsuțe de lemn, cunoașteți genul, de unde puteai cumpăra tot felul de prostioare colorate, mai mult sau mai puțin utile, precum și gustări sau vin fiert. Pe urmă sania lui Moș Crăciun, negreșit – deliciul copiilor (și nu numai). Și bolta făcută din mii de lumini argintii, sub care toată lumea se pozează. Și pomul de Crăciun, desigur!

Iar în ultima dimineață, înainte de plecare, ne-am dat seama că ne rămăsese neexplorat obiectivul care se găsea fix la nasul nostru (așa se-ntâmplă; zici că e aici, ai tot timpul din lume, și câteodată chiar pe ăla îl ratezi): Parcul Zăvoi. Din fericire, nu ne mâna nimeni de la spate, așa că vreo juma' de oră tot am avut vreme să ne plimbăm pe alei.

Este unul dintre cele mai vechi parcuri românești, fiind fondat la 1850 de către domnitorul Barbu Știrbei (căruia i-a fost dedicată o frumoasă statuie amplasată aproape de intrarea în parc). Tot aici se află un bust al cărturarului N. Bălcescu, semnat C-tin Baraschi. Și tot aici, lângă Fântâna Turbatului, la 29 iulie 1848, s-a intonat pentru prima dată imnul compus de Anton Pann pe versurile lui Al. Mureșan, cel ce avea să devină imn național, „Deșteaptă-te, române!” (locul este marcat cu toată cinstea).

Pe una din alei am găsit Teatrul Ariel, o construcție albă și delicată și sunt numeroase locuri de joacă pentru copii. Pe la mijloc, în partea sa nordică – Taverna Zăvoi, un restaurant foarte fotogenic ce se oglindește în apele unui mic iaz (părea închis). Spre sud, am traversat Splaiul Independenței și am salutat apele îndiguite ale Râului Olănești, apoi ne-am întors la hotel; vacanța noastră se apropia de final...

***

Mi-a plăcut mult Rm. Vâlcea. Am regăsit orășelul cochet, fermecător din amintire, revederea nu m-a dezamăgit defel, ba din contră. Mi-au plăcut casele vechi, frumos restaurate și puse în valoare. Mi-a plăcut că era curat. Am auzit că primăvara și vara orașul este scăldat în flori; trebuie să fie minunat! Mi-a plăcut și zona, am revăzut locuri de care mă leagă amintiri plăcute, am punctat și alte câteva pe unde nu mi-au mai călcat pașii până acum; dar despre asta, în altă povestire...

---

VIZUALIZĂRI: 659 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI