Un oraș cum multe ar trebui să fie!

TIPĂREȘTE

Am fost din nou la Cluj. Cu treabă (un congres legat de profesiunea pe care o practic), prea puțin timp liber, nicio intenție turistică (l-am vizitat în mai multe rânduri, câte puțin de fiecare dată, dar în mare l-am cam vizitat). Acest articol n-o să fie neapărat o pledoarie pentru atracții turistice, pentru cunoașterea istoriei și culturii acestui loc fabulos, ci mai mult o scurtă pledoarie pentru normalitate. Pentru că tot mai des, când mă întorc acasă de la Cluj (și, în general, din vestul României), mă încearcă același sentiment pe care-l aveam acum 15-20 de ani când veneam în țară de pe undeva din Lumea Civilizată: un amestec de „așa da” pentru Ei și „așa nu” pentru Noi, izvorât, desigur, din perceperea diferențelor atât de evidente...

Nu ai cum să nu remarci clujenii încă din avion. Îi recunoști după accent, după acele dulci inflexiuni ale limbajului, după felul inconfundabil cum își exprimă uimirea („Ioi!”) și după „no”-ul simpatic cu care își încep expunerea; mă înnebunesc după limba ardelenească - atât de tare, că după câteva zile petrecute acolo, mă surprind rotunjind cuvintele în mod asemănător, deși vorba moldovenească am refuzat s-o deprind în atâția ani de viețuire în Galați. Mă rog, să zic că sunt eu subiectivă... Dar nu-i vorba doar de limbaj, ci de o anumită atitudine. În general, oamenii ăștia îți zâmbesc fără să te cunoască, nu te împing aiurea la urcarea în avion, își cer scuze dacă te-au atins involuntar, zic destul de des „mă scuzați” și „mulțumesc”; oricum, mai des decât sunt eu obișnuită să aud. O colegă concitadină mi-a povestit, șocată și ea, cum un tânăr care se afla în spatele ei pe un trotuar îngust a rugat-o politicos să-i facă loc, și-a cerut scuze pentru faptul că se grăbește și la urmă i-a mulțumit! („Păi la noi dă peste tine de te dărâmă pe jos și apoi te beștelește că tot tu ești moșcăit!”) Mă rog, nu-i chiar așa, dar recunosc că adevărul nu-i departe...

Pe urmă, taximetriștii. Primul lucru care îți trebuie când ieși din aeroport e un taxi. Îl poți alege pe primul care e la rând, fără teama că te-ai putea „țăpăna”, așa cum mi s-a întâmplat de câteva ori în București, fie când am ajuns la aeroport, fie la Gara de Nord. Înțeleg că lucrurile s-au mai schimbat, cel puțin la Otopeni, dar tot mi se pare un pic mai complicat și mai consumator de timp - trebuie să comanzi telefonic un taxi și să aștepți să vină, pe când la Cluj pur și simplu te urci în primul care e liber chiar în fața ieșirii din aeroport. Ocazie cu care din nou ți se ridică o sprânceană în sus a mirare: văzându-te că te apropii, șoferul sare din mașină, deschide portbagajul, îți înșfacă valiza din mână și o așează el însuși! în portbagajul impecabil de curat! , apoi îți deschide portiera (dacă n-ai făcut-o chiar tu - încă aflat în stare de prostrație) și te invită înăuntru. Te dezmeticești și rostești: „La Hotel Ramada, vă rog!” „Da, doamnă, sigur că da!” Conduce corect și profesionist (ultima oară în București m-am rugat la Dumnezeu să mă țină în viață până la destinație!), iar la final știi că plătești prețul corect pentru că primești bon fiscal. A propos, cam 25-28 ron și cam 15 minute pe sens drumul de la aeroportul Avram Iancu până în centru (la ore neaglomerate însă, seara târziu sau dimineața devreme; mai puneți încă 15-20 de minute în condiții normale, căci Clujul, ca orice oraș modern, e super-aglomerat în ceea ce privește circulația!). Pe urmă iar - șoferul sare din mașină și-ți oferă bagajul, urându-ți fie ședere plăcută, fie drum bun, după caz; și neapărat o zi/seară la fel de plăcută!

Prin contrast, mă gândesc numai la ultima experiență din orașul meu adoptiv, nu mai departe decât azi dimineață devreme. Băiețel a împlinit de curând o frumoasă vârstă, pe care și-a sărbătorit-o împreună cu familia și prietenii la un restaurant din Galați. La plecare, Tati a chemat taxi - pentru ei doi (recunosc că eu mă retrăsesem un pic mai devreme, profitând de faptul că finii noștri au hotărât să plece și ei la Băiețelul lor), pentru cele două boxe și aproximativ 10 pungi de cadouri. Mofturi, fițe, figuri. „Trebuia să chemați două mașini dacă știați că aveți atâtea bagaje!” Făcut totuși mare concesie și acceptat comanda. Terminat tacticos de fumat țigara, privindu-și clienții cum încărcau „bagajele” în mașină. Idem la destinație (doar țigara era diferită). Toate cele bune din partea clienților! Noroc că la serviciu merg pe jos și n-am nevoie să apelez prea des la serviciile firmelor locale de taximetrie! Dar și când am... Îmi amintesc când am sunat în disperare la 5 dimineața și absolut niciun dispecerat n-a catadicsit să-mi răspundă! Disperată că pierd trenul, mi-am înhățat trolerul și-am pornit-o voinicește către prima stație de taxi; bine că nu ploua, nu ningea, nu era polei... Și atunci le-am urat toate cele bune.

Nu mai zic de felul cum ești primit la hotel - profesionist și eficient. Dar asta e valabil pentru majoritatea serviciilor, la fel la restaurante, în magazine etc. Și tot la calitatea și gradul de educație al oamenilor revenim. Am mai povestit asta: primul contact mai serios cu Clujul l-am avut în vara lui 2014, când fiica mea a dat la Facultatea de Arte. La Arte examenul ține cam o săptămână, chiar mai bine dacă te gândești că trebuie să te prezinți cu câteva zile înainte să te înscrii. Am locuit atunci la Aparthotel Gutinului, despre care am scris unul din primele mele articole pe AFA; dar nu asta-i important. Important e faptul că am realizat, în ziua plecării, cât de relaxantă fusese șederea noastră în Cluj, chiar în condițiile emoțiilor inerente unui examen de acest gen! Practic, într-o săptămână întreagă, nu avusesem cu nimeni vreo contră cât de mică! Singurul lucru care mă mai iritase un pic fusese timpul de așteptare pe la restaurante, mi se părea câteodată că oamenii se mișcă „în reluare”. Și de aici a doua revelație: „Poate că problema nu e la ei, ci la noi, care suntem obișnuiți să trăim într-un adevărat vacarm!” Înclin tot mai mult să cred că da, problema e la noi... În ultimii ani am făcut ceva demersuri în a o ameliora, dar încă lucrez la asta...

Hotelul Ramada e destul de departe de locul unde s-au desfășurat lucrările congresului, la Hotel Napoca (aproximativ 2 km). Totuși, de drag și dor de orașul ăsta și pentru că am avut noroc de o vreme splendidă, am ales să-i străbat de fiecare dată pe jos. Mergeam pe stradă și mă uitam - trotuare frumos pavate, semafoare funcționale, de multe ori sincronizate, clădiri în general îngrijite. Multe în curs de reabilitare, acoperite cu pânze uriașe pe care sunt desenate detaliile arhitectonice ale clădirii respective, iar zona de șantier frumos delimitată și protejată (sau, mă rog, trecătorii protejați). Din loc în loc, hărți turistice, pe care neapărat e marcat punctul în care te afli, întru o mai bună orientare a străinului de urbe. Ca să nu vă zic cum arată stațiile de autobuz/troleu/tramvai! Exact cum trebuie - acoperite, dotate cu băncuțe și tonomate de unde poți să-ți cumperi bilete cash sau cu cardul. Ca „înafară”. De multe ori, mergând pe stradă în Cluj, am avut senzația că nu sunt în România, ci altundeva, în Lumea Civilizată! Rasteluri pentru biciclete cu biciclete de închiriat. Piste pentru biciclete absolut funcționale, fără pomi care răsar fix în mijloc sau care se termină brusc într-o intersecție de unde ești nevoit să-ți iei bicla în spate și să mergi mai departe! Chestii făcute cu cap. Chestii atât de normale, până la urmă!

Nu e de mirare, așadar, că deși străzile gem de oameni, mai ales la primele ore ale dimineții, asta nu te stresează deloc, ba chiar - ca pieton și ocazional venit în Cluj - te încântă și îți confirmă faptul că orașul e viu, e tânăr, vibrează din cele mai sănătoase corzi ale sale! Chiar așa am răspuns când am fost întrebată la întoarcere „Cum a fost la Cluj?” „Relaxant.” Da, mi-a plăcut Clujul din nou foarte, foarte mult, chiar dacă a fost prima dată când n-am mai avut un motiv suplimentar să-l vizitez, fiica mea nemailocuind (poate temporar) aici. Am admirat din nou nivelul științific și modul impecabil de organizare a congresului (tot ardelenii, bată-i vina!) dar am găsit și un pic de răgaz să fac câțiva pași prin Parcul Central, pictat în superbele nuanțe ale toamnei, pe străduțele orașului vechi, printre terase încă animate, sfidând temperaturile de noiembrie, ba chiar să mănânc o varză a la Cluj (ce altceva?!) la restaurantul preferat al fiicei mele, Livada, împreună cu câțiva prieteni.

Iubesc și respect Clujul din ce în ce mai tare și, dacă ar fi să personific orașul în care trăiesc, Galați, aș spune în locul acestuia: „Eu, când mă fac mare, vreau să mă fac Cluj!”

---

VIZUALIZĂRI: 2272 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI