Ce au în comun un castel, un vulcan, un lac și niște coloane de bazalt? Un nume - Racoș!

TIPĂREȘTE

Cam lung titlul, nu? Cam așa lung a fost și drumul nostru prin Racoș.

Profitând de o vreme frumoasă pentru sfârșitul de săptămână, am plănuit o escapadă prin împrejurimi. Unde? Prin apropiere. Grație AFA, a colegilor Crismis (vezi impresii) și mai recent Zlatna (vezi impresii), dar și a altor colegi din anii anteriori, am aflat despre ,,surprizele” de la Racoș.

Noi am mers cu trenul. Din Brașov, cu IR, am ajuns aproape de 9.30, cu mult elan și dorință de cunoaștere. Sigur că se poate veni și cu mașina, dar după cum v-am obișnuit, cred că v-ați prins deja că nouă ne place să facem mișcare, ceea ce recomand pentru a vizita Racoșul, merită din plin, este un loc fermecător, liniștit, parcă uitat de lume, pe care nu-l simți la fel din mersul mașinii.

Așadar am pornit agale pe strada Gării , spre centru, nu era prea multă lume pe stradă, ne-au depășit doar câteva căruțe. Am mers destul de mult pe această stradă, apoi am făcut stânga, cam 100 metri și din nou am luat-o la dreapta pe strada Bethlen , dorind să ajungem prima dată la castel. Am văzut foarte multe case frumoase, unele foarte vechi, cu fațade frumos pictate sau cu mini sculpturi sub streașină. Am bănuit că am ajuns aproape de castel, căci am văzut un gard viu din brazi, ce delimita o curte mare, frumoasă și într-adevăr, poarta era deschisă, iar doamna care face pe gazda ne-a și întâmpinat, poftindu-ne înăuntru. Știam că nu există taxă de intrare, am întrebat-o totuși, apoi i-am oferit noi ceva pentru deranj și informațiile oferite.

Ne-a descuiat poarta, apoi ne-a spus pe unde să începem vizita, de jos din fosta bucătărie, al cărei întreg tavan se continua în sus ca o imensă hotă. De acolo am început să urcăm scările de lemn, întâi în bastionul de deasupra bucătăriei, abia apoi am urcat spre turn, de unde am putut admira toată localitatea, dealurile verzi din jur. Sigur că trebuie atenție, interioarele sunt destul de degradate, doar scările sunt mai noi, în unele locuri pe terasă, am pășit cu teamă, păcat, că nu este bine restaurat și pe interior.

Exteriorul castelului arată foarte bine și curtea de jur-împrejur, dar în interiorul curții erau bălării destul de mari. Doamna ghidă ne-a spus că acoperișul turnului a fost refăcut de curând, s-au înlocuit țiglele. Am aflat că turnul s-a reparat în curte, putând fi detașat cu o macara. Probabil că lipsesc fondurile pentru a face mai multe reparații.

Dar să spun câte ceva despre istoria acestui castel. Castelul Sűkósd-Bethlen . El a fost o reședință nobiliară, a grofului István Sűkósd , ridicată pe terenul primit în dar de la Gabriel Bethlen . Încă din anii 1600 se atestă documentar existența castelului, ca o locuință nobiliară, apoi de frica atacurilor turcești, dar și a țăranilor răsculați, se mai întăresc și se mai înalță zidurile. După moartea celor din familia Sűkösd, averea revine familiei Bethlen, iar Samuel Bethlen , este cel care reface castelul, partea de jos, revenind treburilor gospodărești, iar etajul fiind destinat locuințelor, sala de primire și sala cavalerilor. Din 1873, castelul ajunge în stăpînirea contelui Samuel Teléki , om de cultură, savant, cunoscut cu multe expediții în Africa. Prin 1903, domeniul ajunge în proprietatea comunității locale, lucru care nu a fost prea fericit, pentru că au început să-l distrugă încet-încet, apoi cu timpul a fost sediu CAP, depozit de cereale iar spațiile de jos au ținut loc de grajd. Chiar și cutremurul din 1977 a afectat serios zidurile castelului. De atunci o fundație a început să renoveze câte puțin, dar sper din suflet ca acest lucru să fie continuat pentru că merită.

La ieșire din castel ne-am dus și în partea cealaltă, unde e intrarea de pe strada Cetății, am pozat și emblema de pe turn: șarpele și coroana. Câteva băncuțe în curte pentru a admira în tihnă locul, ascultăm sfaturile gazdei care ne spune pe unde s-o luăm ca să vedem vulcanul și lacul.

Ne luăm rămas bun, chiar vine cu noi o bucățică din stradă ca să nu greșim, apoi noi plecăm spre dreapta, pe strada Nyirő József, până în dreptul grădiniței, apoi o luăm din nou spre dreapta, cât să ajungem în dreptul bisericii Ortodoxe, Sfântul Mare Mucenic Dumitru. Aveam avantajul că suntem pe jos, deci o puteam lua pe scurtătură.

De la biserică o luăm tot pe stânga, la deal, până ieșim din localitate. Ajungem la o intersecție de drumuri, aici e și o mică parcare, cine a ajuns cu mașina o poate lăsa și poate continua pe jos. În stânga e drumul spre vulcan, în dreapta spre lac. Am pornit întâi spre vulcan, nici nu e greu de ghicit că acolo ar fi vulcanul căci de departe se vede un moț roșiatic, iar pe drum se văd deja bucăți de piatră, tuf vulcanic, mai mari, mai mici, iar pământul, mai bine zis pietrișul începe să se coloreze, pe măsură ce ne apropiem de vulcan. Găsim și panoul indicator, care spune că suntem într-o arie geologică protejată, acum nu se mai exploatează, dar până nu de mult se scotea multă zgură.

Aici în acest vulcan au avut loc activități în urmă cu cca 10 mii de ani. Iar locul arată de parcă s-ar fi întâmplat ieri, dacă vreți un cuvânt pentru descriere spun doar atât- impresionant. Pereții de jur-împrejur, au culori diferite, de negru, maro, roșu, toate alternând superb, în straturi, vegetația este cam rară, pe sus, niște pini, brazi, jos niște tufe, flori mov-rozalii, chiar și frunzele erau mai mult roșiatice. E un spectacol acest loc, te atrage să mergi tot mai aproape, am urcat și pe niște ridicături de pământ ca să vedem craterul, dar am și coborât până jos. Parcă eram într-o altă lume, poate așa o fi pe Marte? Și liniștea, era așa o liniște... Noi și încă alți câțiva turiști. Am făcut aici o grămadă de poze, mi-au plăcut culorile, razele soarelui luminau frumos straturile de pământ, făcându-le infinit mai frumoase.

De aici, de la vulcan nu ne-am mai întors până la intersecție, avantaj fără mașină, dar și datorită sfaturilor gazdei de la castel, am luat-o direct peste câmp, un câmp verde, frumos, plin de floricele, am făcut poze cu satul, care se vedea în jos, pierdut parcă în vale și am mers tot așa până am ajuns cumva deasupra lacului, doamne ce priveliște... Un verde superb... Abia așteptam să ajungem.

Am continuat tot pe câmp până am ajuns în drumul pietruit pe care veneau și mașinile. De aici încă câtiva metri și am ajuns la o mică parcare, unde erau deja câteva mașini. Bolovani mari împiedicau accesul mașinilor mai departe. Un bărbat înota, trecuse deja pe partea cealaltă, alții admirau. De jur-împrejur și aici erau pereți de bazalt, coloane parcă sculptate. Am ajuns la Lacul de Smarald de la cariera Brazi. Un lac format în urma exploatării carierei, din ape de ploi, zăpezi care s-au acumulat, rezultând această minunăție a naturii. Cuvintele sunt seci, nu pot reda frumusețea, ea trebuie văzută și descoperită.

În parcare am văzut indicatorul și spre Coloanele de Bazalt , în partea opusă lacului, se mai merge destul de puțin, iar la dreapta găsim coloanele. Întreg complexul este declarat încă din 1962 rezervație naturală protejată. Coloanele au o înălțime între 10 și 15 metri și s-au format prin răcirea bruscă a lavei vulcanice. Am admirat. Am făcut poze. Mi-am promis că o să spun toate astea oricui e dornic să audă, sunt locuri neștiute de mulți. Nepromovate. Necunoscute.

Când am urcat în tren, la întoarcere, o vecină de compartiment, cumva deranjată de oprirea trenului IR în minuscula gară Racoș, ne-a întrebat ce am făcut aici? Am vizitat ceva? Ce-i de văzut aici? Da, i-am povestit. Nu-i venea să creadă. Așa e.

De la coloane, nu ne-am întors pe unde am venit ci uitându-ne pe hartă, am văzut un drum la stânga de coloane, ce duce în sat, chiar spre gară, deci am luat-o pe acolo. Am văzut tufe cu măceșe aproape coapte, tufe pitice cu flori, cred iasomie sălbatică, de un miros amețitor. Am văzut, am mirosit, am admirat. Frumos! Am ajuns peste vreo 20 minute în sat, am mâncat o înghețată de la magazinul din colțul străzii, am mers apoi încet spre gară pentru a aștepta trenul. Satul pitoresc, curat, liniștit, minunat, oamenii foarte amabili și dornici de a da indicații, doar gara... parcă din secolul trecut. Un gust amar. Ce păcat, soțul îmi spune că e parcă din Afganistan, da, dar măcar acolo e război... noi ce scuză avem? Iar trenul a întârziat 45 minute. Se pare că ne-am obișnuit și cu asta. :(

Oricum toate astea nu știrbesc cu nimic locurile frumoase pe care le-am văzut. :)

---

VIZUALIZĂRI: 1573 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI