În vizită la Cetatea Sighişoarei

TIPĂREȘTE

A fost al doilea an în care ne-am propus să facem o călătorie cu maşina prin ţările europene. În urma experienţei căpătate cu un an în urmă, când am făcut un circuit de 5700 km şi ne-am familiarizat cu pretenţiile şi nevoile unui asemenea circuit, am decis să lungim itinerarul şi, pentru că s-a putut, numărul zilelor efective.

Astfel ne-am propus un circuit de aproximativ 7000 km pe care să-l parcurgem în 24 de zile respectiv 23 de nopti.

A rezultat un itinerar care includea şi vizitarea oraşului Sighişoara, pe care din pacate, nu îl cunoşteam, în special cetatea Sighişoarei.

Nu am să vă povestesc prea multe lucruri “istorice” despre aceste locuri, pentru că asftel de informaţii se pot găsi cu uşurinţă pe internet, am să vă spun cum am perceput noi ceea ce am vazut în această vizită, impresiile şi părerile personale cu care am rămas după încheierea ei.

Am plătit 15 lei de persoană şi am intrat în cetatea Sighisoarei. După ce intrăm în cetate, în piaţa centrală a oraşului vechi şi parcăm maşina, începem efectiv concediul, să facem poze şi să descoperim ceea ce cunoşteam doar din renume şi din documentele de pe internet.

Indicatoare ale pieţelor şi străduţelor erau cu grijă amplasate peste tot – un lucru pe care l-am considerat foarte util şi care ne-a plăcut.

Biserica Mânăstirii – pe stâlpi, erau panouri pe care era afişat numărul capitolelor sau psalmilor din biblie care erau cântate de enoriaşi. Pe pereţii albi şi austeri se aflau covoare sau tapiţerii, aflate într-o stare relativ bună.

Din piaţa în care ne aflam, plecau câteva străduţe în direcţii diferite, fiecare având plăcuţe cu denumirea şi, se pare că majoritatea reprezentand meseriile ce erau practicate de mult.

Una dintre străduţele pe care nu am intrat, fiind oarecum limitaţi de timp, era Strada Cositorarilor, îngusta şi circulată de turiştii (nu puţini la număr) sosiţi în cetate.

Nord-estul cetăţii este apărat de Turnul Fierarilor în care urcăm câteva trepte şi în prima cameră descoperim o expoziţie de pictură modernă, având picturile expuse pentru vânzare. Turnul în sine nu avea nimic spectaculos, după cum se poate vedea în cele câteva poze din interior pe care le-am făcut, accesul fiind limitat la două nivele.

Pozând turla bisericii din interior şi primăria aflată în incinta cetăţii, vedem şi degradarea colţului produsă de vreme şi intemperii. Din păcate, degradarea se făcea simţită în multe locuri din cetate, deşi foarte multe clădiri erau restaurate şi vopsite, cu materiale din zilele noastre. Aş fi vrut eu să cred că erau intenţionat lăsate aşa, pentru a păstra aspectul vremurilor trecute dar, m-aş fi amăgit singur dacă continuam să cred asta.

Pot spune cu certitudine că, din păcate, nu ştim să ne păstrăm bogăţiile şi istoria, iar lipsa banilor nu este singurul motiv. Această degradare am observat-o în mai multe locuri şi, pe bună dreptate, ne punem întrebarea “ce se face cu banii plăţiti de vizitatori?”

Pe lângă turnul cu ceas se găseau străduţe înguste şi în pantă, care duceau undeva spre oraş, aceste străduţe fiind un loc pentru vânzătorii ambulanţi, dar şi pentru cerşetorii nelipsiţi din peisaj care reuşeau să “intunece” imaginea şi importanţa acelor locuri pline de istorie.

În lipsa unui plan al cetăţii (nici nu ştiu dacă se putea cumpăra aşa ceva), ne deplasăm la întâmplare, după fler şi instinct, dar şi după alţi turişti români sau străini. Pentru că am văzut şi câteva grupuri organizate, cu ghid.

Turnul cu ceas este incontestabil “vedeta cetăţii” aflat, cred, aproape în centrul acesteia şi care, din cauza distanţei mici la care ne aflam, nu putea fi fotografiat în întregime. Turnul se putea vizita (sau cel putin muzeul de aici) dar idea de a urca pe trepte nu ne-a încantat şi am renunţat să intrăm.

Doresc să accentuez un lucru pe care probabil îl cunoaşteţi, şi anume că cetatea este locuită. Aici se află mai multe hoteluri, restaurant şi magazine, care asigură cele necesare locuitorilor şi turiştilor interesaţi de ele.

În capătul unei străzi se afla Scara Şcolarilor, având 300 de trepte şi fiind acoperită pentru a proteja copii de ploaie. Deşi căldura începuse să fie supărătoare, hotărăsc să urc cele 300 de trepte ale scării acoperite ce ducea la şcoala din deal (soţia a renunţat şi a preferat să mă aştepte la umbra unui copac). Am vrut să urc pentru că am zis că e păcat să nu o fac, mai ales că renunţasem mai devreme să urcăm în turn.

Vă asigur că atât pentru elevi, cât şi pentru profesori, să urci zilnic pe scări până la şcoală nu este chiar o glumă!

Alături de şcoală am găsit o altă biserică la care, dacă nu ar exista şi un alt drum decât scara pe care am urcat eu, enoriaşii mai în vârstă, ar fi periodic supuşi la mari eforturi pentru a ajunge la ea.

Acum, după ce am văzut o mare parte a vechii cetăţi, am putut trage o concluzie: avem locuri şi lucruri minunate de arătat, însă, din păcate, nu ştim (sau nu vrem să ştim) să “ne vindem marfa”. Nu trebuie decât să fie pus puţin suflet acolo pentru a revigora atmosfera şi pentru a oferi mult mai multe turiştilor veniţi în vizită. M-a surprins în mod plăcut numărul mare de oameni pe langă care am trecut şi care erau atât de interesaţi de ceea ce le povesteau ghizii lor!

Oricum, vizita a fost plăcută şi nu regretăm că am inclus-o în traseu. Însemnătatea acelor locuri pentru frumoasa noastră ţărişoară este incontestabilă şi trebuie să ne mândrim cu ele, chiar dacă nu reuşim întotdeauna cu succes să punem într-o lumină pozitivă adevărata lor valoare…

---

VIZUALIZĂRI: 1652 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI