Puțină speologie și multă bârfă : Peștera Muierilor și Peștera Polovragi

TIPĂREȘTE

Un speolog găsește o peșteră despre care nu se știau prea multe. Cartografiază peștera, face fotografii, mă rog, toate alea. Un singur impediment, aerul din peșteră puțea în draci.

-Ba, pe dracu', cred c-a aruncat vreunul o mâță moartă acolo...

Cei care scriem pe-aicea avem, cu toții, o vârstă, așa că știm să despărțim adevărul de legende. Doar că legendele vând, așa că, mai ales când facem turism, abia așteptăm s-ajungem la castele bântuite, turnuri de cetăți părăsite sau, de ce nu, în peșteri.

Lucru tare de mirare chestia asta cu peșterile: atavismul din noi nu funcționează mereu în ceea ce le privește, deși, se crede că omenirea a ieșit din peșteri, unde se apărau de tot felul de probleme: animale cu apetit deschis spre consumul de carne omenească, ploi și zăpadă. Acolo, în fundurile Pământului a stat omul și-a inventat focul, hainele și roata, până să iasă la lumină. Cam ca-n reclama cu ”Sinema gugu, Bake Rolls! ”

Spuneam că, din varii motive, nu toată lumea este bucuroasă să intre într-o peșteră. Ca să găsească o explicație științifică s-au inventat termeni noi, cum ar ”claustrofobie”, adică, vezi tu, nu mi-e frică, sunt claustrofob!

Dar, totuși, curiozitatea, nu și nu, hai sub pământ! Și, ca să te-ncurajeze să faci ceva ce altfel n-ai face-o nici decedat, când oricum te bagă în sol, s-a inventat legenda.

Fiecare bortă din pământ are o legendă: fie acolo a stat un balaur, vorba bancului, fie s-a aruncat o fecioară, fie călugării, sau, normal, hoții care-au îngropat o mare comoară a cărei lucire, în nopțile fără lună, ia mintea flăcăilor care vor să se îmbogățească.

Toată vorbăria asta era ca să vă explic de ce, odată ajunși la Novaci, n-am stat și noi, țapeni, în curtea omului de ne primise acasă la el, să crăpăm în noi carne friptă și să bem spirtoase sau alcooale... nu, pe noi ne-a mâncat în dondonel să mergem să vizităm peșterile din zonă: Peștera Muierilor și Peștera Polovragi.

Pentru că de ce spun asta? Că ne-a atras legenda locului, deși eu și-ai mei am mai fost în aceste așezăminte omenești, făcute, aleatoriu, de natură.

Spuneam un review mai înainte că, din Novaci spre cele două peșteri celebre din zonă faci cel mult 30 de minute.

În prima zi, atunci când abia de ne cazasem, am hotărât să dăm buluc în Peștera Muierilor, că era cea mai aproape de noi.

Zis și făcut, hopa sus în mașini și, mână birjar!

Peștera Muierilor

Strict științific ăia de se pricep încearcă să ne convingă că Peștera Muierilor (sau Peștera Muierii) se află în comuna Baia de Fier, Județul Gorj. Asta e de crezut, că, geografic, acolo ne și așteptam să fim,ne-am gândit noi că nu degeaba pe șosea predominau mașinile înmatriculate ”GJ”.

Peștera este săpată în muntele Parâng de către râul Galbenul, care se joacă așa, cu calcarele alea ”mezozoice” de vreo 4.000.000 de ani, cineva să facă bine să-l oprească că a avut destul timp până acuma ! Și, apropos, ”mezozoic” n-are vreo legătură cu înjurătura de mamă, nu? Adică, dacă-i zic vreunuia ”Băi mezozoicule !” nu-mi umflă botu', nu ?

Peștera a fost prima electrificată din țară, din anul 1963 și, imediat, lumea dat buzna, așa că de atunci și până acum este cea mai vizitată peșteră dinRomânia.

Are o lungime de 1 km (galeria deschisă accesului pentru public), fiind cea mai lungă porțiune care se poate vizita. De menționat că se pătrunde în peșteră pe brânci, ca să-ți treacă cheful de intratul sub pământ! Pe urmă vei vedea o grămadă de stalactite și stalacmite.

În plus, în peșteră au fost găsite resturi de oase de origine animală: urși, hiene sau vulpi, vechi de vreo 26.000 de ani. Pe urmă, au găsit și resturi de oase umane, dar mai proaspete, de numai câteva mii de ani, de unde deducem că, așa cum face mai mereu, omul a dat buzna peste animăluț, stricându-i habitatul. Nu-i vorbă, se pare că, la-nceput, animăluțul s-a bucurat de venirea oamenilor, omul aducându-și direct aportul de proteină în meniul animalelor.

S-a găsit și un craniu omenesc, despre care au zis șmecherii că este de femeie, și s-a dedus că are scrijelituri provocate de ghearele vreunui urs. Nu se știe dacă ursul avut o pornire firească, antifeminină (indiferent de regn) sau era dresat în acest sens, de către soțul femeii, mă gândesc că matriarhatul n-o fi durat cât lumea ! Ha, ha, ha, mă alint, în orice casă omenească cântă cocoșul, dar numai ce vrea găina!!!

Peștera Muierilor are mai multe legende, a mai principală fiind aceeea că aicea se ascundeau, atuncea când năvăleau turcii, femeile, plozii și bătrânii neputincioși. ”Neputincios” poate căpăta o serie de conotații, mai bine să nu dezvoltăm subiectul.

O altă legendă spune că femeile care aveau probleme de nu puteau rămâne însărcinate erau aduse aici și, prin nuș'ce vrajă, hopa, rămâneau borțoase! De-aia n-am vrut să dezvolt cu ”neputincioși ”, mă-nțelegeți?

O altă legendă, legată de numele peșterii, vine de la o poveste locală, potrivit căreia într-una din galerii trăia o zână care-i ajuta pe localnici, în special pe femei: le aducea bărbaţii plecaţi de acasă, femeile sterpe rămâneau gravide, iar fetele bătrâne reuşeau să se mărite. Era un fel de psihologie de cuplu ceea ce făcea zâna aia. Într-o zi, zâna s-a îndrăgostit de un tânăr foarte frumos care a venit să-i ceară ajutorul, ceea ce contravine celor mai elementare norme de etică profersională, nu te îndrăgostești de client! Și totuși, s-au iubit, dar tânărul a părăsit-o în cele din urmă. Normal, niciun bărbat cu scaun la cap n-ar sta să trăiască într-o peșteră!

Zâna a suferit mult şi, până la urmă, s-a stins. Legenda spune că a fost mistuită de o flacără venită din pământ, așa că, dacă aveți prilejul ocaziei să mergeți prin Peșteră, atenție pe ce călcați! Unde miroase a carne pârlită, fugiți!

Ce-am găsit eu acolo, e cam ceea ce găsești de-obicei în astfel de cavități numai că, de data asta, ghidul nostru avea voce melodioasă, de zână, doar că avea barbă, era afectat în gesturi și în vorbe, de te ducea cu gândul în altă parte. De-aia m-am și uitat atent să văd pe unde este când mergeam aplecat ca să intru în peșteră, nu-l voiam în spatele meu!

Am intrat în peștera propriu zisă, am început să fac poze, cu telefonul, evident, doar că, toată ziua fusese pe Google Map, ca să nimeresc cazarea așa că, exact în momentul culminant, pufff, vorba bancului, s-a stins. Urmarea, canci poze, trebuie să mă credeți pe vorbe și pe cele câteva poze de am reușit ca să le fac. Normal, că nu în cele mai importante locuri ale peșterii.

Am trecut și-am văzut ceea ce ți se arată: Domul Mic, Vălul Miresei, Sala Turcului și altele, care-ați fost, le știți, care nu, nu vă stric plăcerea ineditului.

De spus că intrarea în Peșteră se face la ore fixe și că ajungi la intrare gata obosit de scările pe care trebuie să le urci ca s-ajungi acolo.

Partea haioasă este că ieși la vreun km de locul pe unde intri, la întoarcere treci pe lângă un pârâu.

Accesul auto este ușor, șoseaua asfaltată te lasă într-o frumoasă parcare chiar în fața porții de acces spre peșteră. Ca s-ajungi la peșteră ai parte și de câteva ispite, sunt vreo două-trei terase unde poți să mănânci și ”să bere”, dar eu m-am ținut tare!

Un tur îți ia vreo 50 de minute, merită vizitat!

Peștera Polovragi

Pentru Peștera Polovragi ne-am rezervat timp a doua zi, pe 18 august, când am plecat de la Novaci spre Curtea de Argeș.

Am ajuns ușor, la fel ca și la Peștera Muierilor drumul este asfaltat și sunt indicatoare care să te ducă la destinație fără să orbecăi.

În principiu, trebuie s-ajungi la Mănăstirea Polovragi, ceea ce am și făcut dar, surpriză, n-am vizitat-o așa că ați scăpat, nu vă mai duc pe la lăcașurile lui Doamne-Doamne!

Peștera Polovragi se găsește în Munții Căpățâna, pe malul Oltețului, la o altitudine de 670 m, pe teritoriul comunei Polovragi între localitățile Horezu și Baia de Fier, județul Gorj, Oltenia, România. O chestie interesantă, dacă am reținut corect, intrarea în Peșteră e prin județul Gorj, dar, interiorul peștrerii e prin Vâlcea.

Polovragi are o lungime de circa 800 de metri, galerie ce poate fi vizitată de către oamenii ființe umane. Oamenii ființe speologice,care e o specie derivată din prima, doar că au ceva la creier, intră prin tot felul de locuri, despre care nu-s curios, mai ales că ghidul, o doamnă de fapt, ne-a spus că pe sub pereții peșterii e apă, multă apă și că, ar fi posibil ca, la o adică, apa aia să intre în galerie. Nu vreau apă, mie-mi place berea!

Peștera are un climat cald (8-10 grade C) și prin tavan tot picură apă. În funcție de ce substanțe întâlnește prin scurgerea ei, apa asta e colorată divers și așa face și cu solul pe care-l atinge, colorându-l diferit. cel mai des, în roșu, semn că a trecut printr-un zăcământ unde oxidul de fier este la el acasă.

La intrarea-n peșteră este o colonie de lilieci, animăluțe deloc frumoase și, sub nicio formă, atrăgătoare. Plus că mai sug și sînge, ca-n bancul:

Trei lilieci stăteau atârnați de-o cracă. Unul dintre ei spune:

-Buei, mi-e foame, mă duc să sug niște sânge.

Pleacă, se-ntoarce murdar de sânge la bot.

-Wow, ce-ai prins de-ai supt atâta sânge? întreabă ăilalți doi.

-Vedeți cireada aia de vaci, de jos? Eh, am năvălit pe ele, am supt sânge de nu mai puteam bea.

Al doilea pleacă și el, se-ntoarce la fel de murdar de sânge la bot.

-Vedeți turma aia de oi? Pe toate le-am supt, sunt ghiftuit.

Pleacă și al treilea, cel mai plăpând.

Vine bălăcit în sânge, mustea de cât sânge avea pe el.

-Băi, frate, cum ai făcut? întreabă ăștia doi, de fuseseră deja la masă.

- Eh, mi-am dat drumul în zbor, mă uitam ce să mânînc, când, de-odată... vedeți voi turla aia de biserică?

- Da, răspund ăștia.

- Ei, io n-am văzut-o!

Mai real, cică, datorită climatului, peștera a fost o bună ascunzătoare pentru călugări. Care călugări se ocupau și cu medicina și au constatat ei că anumite plante cu efect curativ pot fi păstrate mult mai bine în această peșteră. De altfel și numele peșterii ar veni de la ”polovragă” o plantă cu efecte date naibii, păpai o frunză din asta, pac, știai matematică, mai mâncai una, deveneai as și la algebră. Ce mai, dacă mâncai vreo trei tufe, Einstein rămânea analfabet pe lângă tine. Noroc că acești călugări erau tare ascunși, cu tot cu plantele lor, așa că n-am devenit mai deștepți sau sănătoși decât este normal.

Printre atracțiile acestei peșteri, unele având o legendă sau istorie interesantă, se află: Scaunul lui Zamolxe, Izvorul Speranţelor, Bolta însângerată, Camera Albă, Sala Divină, Moartea cu coasa, Cuptorul dacic, Regele și Regina, Căsuța piticilor și Alba ca Zăpada.

Pe peretele unei galerii este și un desen reprezentând moartea, despre care ni s-a spus că a fost desenat de niște călugări care voiau să atragă atenția cu privire la faptul că în zonă existau emanații toxice. Nu, nu de-ale lui Iliescu, care a condus Revoluția din 1989, emanația poporului.

Sincer, desenul mi se pare ”pârnaie” curată, mai trebuia o inimioară cu săgeata, ”Ion love Maria ”, dar, să nu cârcotim! Cel puțin, nu mai mult decât este permis.

Ca să nu cad în desuet, hai să vă spun că destui oameni mari ai României și nu numai și-au bătut capul cu această bortă: prima descriere a Pesterei Polovragi a fost facută de Joannes, in anul 1868, pentru ca, in 1901, scriitorul Al. Valhuță să o amintească in vestita sa lucrare “România pitorească”.

In 1929, ea este cercetată și de Emil Racoviță si R. Jeannel, pentru ca cercetările arheologice să fie efectuate de catre C. S. Nicolaescu Plopșor, in anul 1952.

De-a lungul timpului, diverse legende s-au țesut în jurul acestui loc în care se adăpostea marele Zamolxis. Așa cum v-am spus, conducătorul dacilor, se spune că avea puteri impresionante și putea să-și schimbe înfățișarea din tânăr în bătrân ori de câte ori dorea, după cum avea hainele spălate și uscate!

Tronul lui Zamolxis se află și astăzi în Pestera Polovragi și este locul cel mai sacru, încărcat cu diverse energii, din toată peștera. Legenda spune că turiștii, în momentul în care s-au apropiat de de piatră pe care obișnuia să se odihnească zeul dacilor sunt cuprinși de diferite sentimente sau gânduri stranii. O fi depresia de la claustrofobie? Mie mi se pare o mare harneală, dar, nu v-am spus că din cauza legendelor intrăm în cele mai ciudate locuri și mai nasoale belele?!

Peștera Polovragi are și niște legende mai ciudățele, se zvonește că aurul dacilor este ascuns undeva, la capătul peșterii, din acest motiv numeroși căutători de comori încearcă prin metode propii să-l descopere. Cine e dornic să-l găsească, încercați cu KRUK, ăștia recuperează datorii și le găsesc și-n gaură de reptilă !

Poate că din acest motiv Peștera Polovragi este deschisă publicului doar parțial. Până să se apeleze la aceste limitări au existat diversi căutători de comori care au avut acces până în adâncurile peșterii, dar toți au avut parte de morti tragice. Blestemul lui Zalmoxis a fost aruncat peste întreaga peșteră și doar cei lacomi sunt pedepsiți fara drept de apel. Și io, fraierul de mine, fac glume despre Zamolxes !Iartă-mă, boss, nu fi supărăcios !

Se mai spune că diverși țărani care și-au adăpostit vacile si oile în peștera s-au trezit fara niciun animal, iar sănătatea lor mintala a avut de suferit. Asta se explică ușor, dacă știi c-ai băgat animalul acolo și te vezi fără șeptel, normal c-o iei langa-langa !

Pe lângă aceste fenomene inexplicabile și altele se mai petrec în misterioasa pestera. Diverse lumini, apărute din neant, luminează coridoarele întunecate ale peșterii, dar când cineva se apropie de ele dispar pur si simplu. Psihoză, frate, metempsihoză! Ia, ai simțit că tremură masa ? Aaa, e de la camionul de-a trecut pe-afară...

Dar, cum bine se zice, numai prostul râde de ceea ce nu-nțelege, ia s-o șterg io spre ieșire, să nu găsesc vreo vacă din alea pierdute, în timp ce rumegă aurul dacic, sub lumina blândă a vreunui fulger globular ! Sunt prietenos de felul meu dar, din limba dacică știu doar :mânz, varză, viezure, iepure și-ncă vreo două cuvinte cu care nu poți stabili relații interculturale acceptabile ! :D :D :D

Am făcut poze la greu, acuma am avut telefonul încărcat și m-am răzbunat pentru faza de la Peștera Muierilor, vi le arăt și vouă.

Da, acest review nu este chiar unul științific, ha, ha, ha, eu și știința, dar nici unul miștocăresc, după cam am dat impresia. Să spunem doar că a fost teama mea de adâncimi... pardon ”Claustrofobia”! :D Și am combătut teama cu un umor slăbuț, atâta pot!

Bancul de final:

Ion, Gheorghe și Vasile au muncit o zi întreagă la adunat fîn. Spre seară se trag la gura unei peșteri, își pun sculele înauntru, fac un foc și se așează să mănânce, să bea o gură de vin, mă rog, își trăgeau sufletul, până să se culce.

La un moment dat, în peșteră s-aude un zgomot. Ca să vadă ce-i acolo, Ion intră în interior. Se aude o bufnitură, o înjurătură cumplită, după care Ion iese afară cu un ochi vânăt.

Gheorghe, sare și el imediat, intră înăuntru, altă bufnitură, o înjurătură grosolană, iese și el cu ochiul vânăt.

Intră și Vasile, aproape imediat bufnitura, înjurătura, liniște un pic, altă bufnitură și altă înjurătură, Vasile apare cu ambii ochi umflați.

Gheorghe către Ion:

-Ni, io' la prostul ista, o călcat, fraierul, de două ori pe greblă!

Haidi, pa!

Ca de obicei, porția de gălăgie, web, te rog io: https://www.youtube.com/watch?v=l5dsyFo3k9E

---

VIZUALIZĂRI: 2717 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI